Cuvintele dinăuntrului ascunse în tăcere

Motto: Se închisese în nerostire ca să îşi dezlege tăcerile, sau poate că ceea ce avea de spus, tăcuse demult.

Îşi închisese cuvintele ca să îşi audă spusul, sunetele dinăuntrului, îşi adormise corola rostitului în secretul nespusului, acela al celor şapte petale albe înşirate în jurul unor  rune  pe care şi le făurise din cristal şi jad despre care gândea că îi vor arăta drumul, dar în care încă nu ştia citi, iar de cea albă a nedesluşirilor auzise că trebuie să se ferească, se tăcuse cu înnodătura cuvintelor de necuvinte din ea ca să îşi audă neliniştea gândurilor, acolo, în peştera ei cea săpată în munte din lacrima pietrei şi durerea stâncii…

…ştia că va trăi prin toţi cei care îşi vor aminti de ea, deşi de ceva vreme le-ar fi putut părea că nu le mai este, se îndepărtase, lăsase în urmă un trecut înspre care nu îşi mai întorcea vreo amintire, dintre acelea care nu vin nechemate, pentru că acolo, în nerostirile orbirii trăise cândva printre ei, printre cuvintele spusului lor înşelătoare capcane, şi, odată ce le întemniţase, nemaivăzându-le chipul şi ieşise din închisoarea lor, i se părea că se întoarce la alt cuvânt, începutul altor rostiri în alt grai necuvântat de nimeni până atunci…

…şi simţea că totul va fi altfel, ca şi cum şi-ar fi fost atât de îndepărtat şi pentru întâia oară şi-ar găsi putinţa de a se spune pe ea, ei însăşi…

…era ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu şi-o cunoscuse, trăind-o, ar simţi că se regăseşte într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat, neatins, acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu se încumetase a-i asculta glasul, mai departe de ea, de dinafara ei…se temea…şi acum aflase că, întorcându-se, va descoperi cu uimire întâiele sunete şi le va iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitase, pentru că îi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia dată atingerea cuvântului de care se lepădase într-o prea mare singurătate…

…se lepădase de amăgitoare rostiri ale altora, părăsindu-le paradisul cândva, sau fiind izgonit din el…şi tot orbecăind din dragoste în dragoste de cuvânt, simţea că se va întâmpla să îi piardă taina, iar de ar fi fost să se întâmple, ştia că ar isca neatinse cuvinte, ar recrea spusul, un altfel de grai necuvântat…

…ştia că de mult unii nu se mai auzeau pe ei înşişi, şi, nemaiauzindu-se o vreme, ele – cuvintele lor – muriseră în tăcere, nearticulate; neputinţa cuvântului un timp îşi urlase în trup acea tăcere…într-un sfârşit, îi asurzise…alţii se despărţiseră de cuvinte; ei înşişi şi le amuţiseră, nu le mai dădeau glas…şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea…le simţeau fiecare urmă, ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii, iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele atunci când le trăiseră…

…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei, fuseseră nevolnici a-şi ajunge, nu avuseseră putinţa…

…ea, mereu copil al timpului, îşi căuta înţelesul…suflet rătăcitor, ce îşi făcuse din pământul fiinţei ei împărăţia cerurilor; ştia că adevărul este dincolo de cuvinte…gândurile îi călătoreau printre  tăcerile neauzite altora; de visat visa, doar că simţea că uneori că visul poate deveni capcană în care şi-ar putea prinde sufletul în setea lui de absolut…nu îşi dorea să facă din acest vis o lume aşa precum ştia că dacă şi-ar face din lume un vis ar fi o veşnic pribeagă rătăcitoare prin pustiuri astrale, cu mâna întinsă cerşind stelelor, iar de ar fi să se izbească de pereţii lumii al cărei chip hâd şi grotesc îl ştia prea bine, pentru ea ar fi însemnat sfârşitul…

…se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar ea însăşi…asemenea unui vis, ea îşi spunea poveşti…se ferea să viseze altfel, un vis altcumva…de visele de noapte nu îi era teamă; erau evanescente…uneori, în vis, simţea că trece dincolo de ea; când visa că visează, nu mai ştia dacă ea visa visul, sau visul o  visa pe ea…

…când i se întâmpla să audă gândurile altora, lega ceea ce auzea de ceea ce nu putea să audă şi atunci simţea cum se adânceşte şi mai tare în ea însăşi…ştia ce are în ea, atât cât îşi atinsese până acum, dezlegându-şi lăuntrul labirinturilor…uneori se simţea ca şi cum în ea ar fi curs toate…alteori se simţea legătură; punte între între cer şi pământ…

…îşi făcuse din viaţă aventura căutării, ştiind că nu viaţă îşi va da, ci un destin; îşi făcuse un destin din devenirea ei, şi îşi era trudă, pe drumul omului pe care o pornise singură şi căruia simţea că trebuie să îi dezlege tainele; drumul acela nu se întreba cum şi când se va sfârşi, şi simţea că dacă s-ar fi întâmplat să îi atingă capătul, acela nu ar fi fost decât o cărare; nu drumul…o spirală în trepte…ştia că unele dintre fiinţele ce o înconjurau se fereau de necunoscutul drumurilor…se temeau; le era teamă să nu se rătăcească şi mergeau pe cărări umblate, purtând urmele altora; aceia nici nu ştiau a asculta pasul…

…aşa se face că era veşnic singură în veşnicia clipei lui de acum, acel acum al fiecărei clipe, pentru că alt timp decât cel prezent pentru ea nu exista…viitorul urma unui trecut şi pentru ea nu putea avea o taină mai mare decât o avusese trecutul, înainte de a-l fi cunoscut…

…şi singură fusese în durerile ei, ale nimănui altcuiva decât ale ei şi de multe ori mai o durea că în ochii oamenilor nu mai citea poveşti nescrise; oamenii nu mai  voiau să audă poveşti, acelea nemaiauzite şi nemaipomenite până atunci…nu ştiau, nu puteau şti, pentru că nu aveau de unde, că va veni o zi în care le vor trăi fie că vor, fie că nu vor…pe-atât de simplu…doar că lucrurile pot fi uneori simple, dar nu mai simple de atât…singură era în rătăcirile ei, singură în regăsiri, singură în neputinţă, singură în salvarea e; o recunoşteai de la depărtare după cum ochii ei priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de nici ea nu ştia de unde…nu ştia dacă îl va putea ajunge; ştia doar că niciodată nu va putea uita drumul şi nu va mai trăi întoarcerea privirii spre înapoi…

…uneori se simţea atât de singură în tăcerile ei; se tăcuse pe ea, altora…cuvintele ei, atunci când vorbea, spuneau mereu altceva decât păreau a spune, şi, cu cât spusulcreştea, cu atât se adâncea nespusul şi nimeni, niciodată, nu o auzise…

…cu adevărat.

Povestea ei, copil al timpului.

Reclame

Lumea într-un scrânciob

Motto: Viaţa e un vis.

Oamenii nu sunt; ei devin…nimeni nu este el, va deveni nu un altul, ci doar altfel de cum fusese; suntem, pe dinăuntru, ca nişte copaci…cezuri în înăuntrul altor cezuri; cele de dinainte şi cele de după…şi întotdeauna mi-am spus că această devenire este un drum al nostru, al căutărilor de sine înspre înşine, cei de la capăt; capăt la care ne întâlnim cu noi...întotdeauna mi-am spus că de-a-lungul acestei străbateri acumulăm cunoştinţe dar nu ştiu dacă vom ajunge la cunoaştere

…îmi spun că poate a venit vremea să ne reciclăm sufletele până nu ne transformăm în oameni-cârtiţă; deja mulţi trăiesc în lumea tenebrelor, cea a dinăuntrului lor, acolo unde şi-au săpat, adânc, galeriile…cândva au fost legături de suprafaţă…dar nu de adânc… dintr-acelea cu putinţă de a fi lesne deznodate, pentru că nu au ştiut să ne dezlege de ei fir, pentru a se putea înnoda de alţii… pentru că nu au avut credinţa nodului; nu mai credeau în alţii; cândva, li se întâmplase…doar că de atunci au murit culoarea albastră; putinţa de a fi albastru.

Albastrul este culoarea cea mai adâncă; în nemărginirea ei te poţi rătăci…şi deseori vei simţi că îţi scapă, poate, un înţeles…nu’i desluşeşti lesne tainele, ţi le închide, deşi ai crede că ţi-e cu putinţă a o străbate…este alcătuită din vid; al aerului, al apei şi al transparenţei de cleşar; fiinţele de opal o simt şi i se preling înlăuntru-i, atingând-o la hotarul aflat între tărâmul teluricului şi al celestului…e parte din acest vid…e o culoare gravă, are în ea din divinul azur al câmpiilor elizee…în înăuntrul ei îşi închide rostirile, trebuie să ştii să o auzi…spunându-ţi că totul este final, există doar o clipă…fiecare clipă…îi poţi trăi veşnicia, devenind nesfârşit; nemărginire…într-o culoare netrăită încă, aflată când  sufletele îşi ating nuanţele, împreunându-şi-le în taina dintru începuturi…

…e culoarea visului; atât de ireală; se contopeşte cu cea albă, aceasta aducându-i lumina atingerii mundane; cea a începutului; culoarea albă a sufletului fiecăruia dintre noi…suflet pe care l-ai aşezat în palma cuiva…şi pe care l-ai auzit cum te pătrunde…

…albastrul uneori ţi se va putea doar părea că există…nu are închegare…suprapunându-se unei întinderi, simţi că aceasta nu mai există…ca şi cum totul ar fi dispărut undeva, s-ar fi evaporat, cumva, necunoscut…şi totul s-ar fi devenit imaterial…un necuprins de nemărginire…pe un nesfârşit de albastru se spune că şi sunetele dispar; în înlănţuirea sau încătuşarea lui, a albastrului, devin propriile noastre şoapte, descătuşând însă visul din noi…tărâm îmaginar, uneori atât de îndepărtat părându-ne…atât de greu de atins.

Unii oameni nu mai visează demult; nu mai au visuri, ci doar vise.

Şi uneori li se pare că sunt o plăsmuire a unui tărâm al neîntâmplatelor poveşti unde fiinţele par a fi mai degrabă abstracte, deşi rupte din trupul vieţii sunt…îi alcătuiesc pe ceilalţi în  şoptite  atingeri de străbătânde doruri în descompuneri de gânduri ale neîntâmplarilor; suflete pribege şi visătoare în straie ţesute-ntr-un război cu iţe încurcate în labirinturi  şi tivite cu descâlcite închipuiri, atrase de adâncul pătrunderii în tenebrele umbrei, nelinişte viscerală căutătoare de unghere ascunse…îşi amintesc de parcă ar fi fost doar vis când au fost, odată, fiinţe  transparente…şi se întorc în vis…

… în vis ne întoarcem în sine…

…suflete de cleştar, lăsând lumina să treacă; opaluri…aţi privit vreodată printr-un cristal de cuarţ? veţi vedea ca printr-un efect de prismă, o aură…sufletele de cleştar sunt învăluite într-o aură, iar când te privesc, văd înlăuntrul tău; îţi vorbesc în cuvinte neştiute, atingându-te în litere născocite aievea pentru tine…ţie poate îţi va părea cu neputinţă să le silabiseşti…şi ţi se va întâmpla să vrei să pleci; nu ţi se vor împotrivi…şi te vor purta de mână până la hotarele fiinţei lor, unde îţi fusese sălaşul; în cel mai sacru lăcaş…

…nu poţi face  să stea ceea ce este făcut să plece.

Sufletele de cleştar îţi vor spune că visul, odată devenit realitate, trebuie trăit…cât îi e dat să fie vis, te poartă ca drum al urmelor de paşi…ştii că purtăm în noi toate străbaterile ce alţii ne-au fost…şi îţi arată  conturul unui chip a ceva ce ţi-ai dori să îţi fie întrupare; este dorinţa…din acea clipă neliniştile îţi devin metafizice, te înlănţuie tenebre şi te strivesc şi unghiile ţi le înfigi a urlet în carnea sufletului.

Doar că unele dintre acele suflete de cristal deveniseră opace; încetaseră să mai creadă; îşi pierduseră credinţa în ei înşişi, de ei înşişi şi de alţii…în alţii; nu mai aveau mai au visuri…ci doar vise.

Ştiţi ce se întâmplă intr-un final de fantezie? totul chiar şi în vise are un sfârşit şi consimţi fără de împotrivire inevitabilul, chiar dacă o vreme ţi-a fost evadare şi refugiu; era locul tău pe care ochii altora nu îl puteau vedea…iar atunci când îi vezi finalul, ca un fel de am văzut sfârşitul înainte de a începe poţi păstra povestea neatinsă de înşelătoarea himeră a amăgirii că unor întâmplări nu le este dat să se întrupeze în trăiri…o păstrezi în virtualitatea visului; nefiinţată, existenţa ei pare a fi atât de reală…deşi imposibil de atins, paradoxal…iar singurul loc în care o putem face este acolo unde nu există; în vis.

Crezuseră într-o vreme că alţii –  oricare ar fi fost, îi va înţelege fără de cuvinte şi că le va iubi nu chipul, ci pe ei, şi că vor aştepta îndeajuns la poarta sufletului lor ştiind că vieţuirea împreună cerşeşte timp, din trupul lui…

…având credinţa fără vreo umbră de îndoială că acei  călători de suflete nu  s-ar întoarce spre într-acolo de unde au venit din zare şi nu vor bate ca să li  se deschidă pentru că lanţurile podului ruginiseră şi nu mai puteau coborî podul ca să poată păşi înăuntrul fortăreţei inexpugnabile care altă cale de pătrundere nu avea…nu ar fi avut; decât acel pod care nu mai coborâse de multă vreme…şi nu mai voia vreodată să se lase coborât…

Legături superficiale avuseseră, atunci când văzuse că fiinţele ce îi înconjurau se temeau…deşi ei umblau cu palma întinsă. Le era frică să se lege, poate…poate şi ele, la rândul lor, avuseseră parte de poveştile lor care le sfărâmaseră şi nu mai aveau curajul să se încredinţeze nimănui…să se mai lege de cineva, cu fragilitatea dezgolirii  şi a vulnerabilităţii abandonului de ei înşişi…cu sinceritatea cuvintelor şi a necuvintelor din adâncul lor…cu dezvelirea zbaterilor…a neliniştilor…a spaimelor…a zvârcolirilor… poate o făcuseră şi fuseseră trădaţi…înşelaţi…

…sufletul lor fusese străpuns sau ucis mişeleşte…şi le luase o eternitate să îşi adune toate sfărâmele şi cioburile şi să le pună la loc şi să toarne peste ele nepăsare şi neîncredere în cel de lângă ca armură de impenetrabilitate; aşa nimeni şi nimic nu i-ar mai fi putut vreodată străpunge pentru că nu şi-ar mai fi încredinţat sufletul nimănui şi chiar de ar mai fi simţit dorinţa de a avea dorinţă, platoşa l-ar fi împiedicat pe acela ce ar mai fi cutezat vreodată…şi atunci, simţind agonia sufletului îşi aleseseră să nu mai permită să mai simtă ceva vreodată…îl exilaseră a nesimţire în ei înşişi…

…iar exilul în propria-ţi persoană e câteodată cu neputinţă de întoarcere…şi de atunci, tot ce avuseseră pentru cei ce ar mai fi încercat să se apropie fuseseră doar legături de suprafaţă, nu de adânc…

…se ascunseseră acolo, în ei înşişi, în galeriile tenebrelor lor…şi, cu timpul, începuseră să uite să vadă, deşi fusese o vreme când ştiau a privi…ochii lor erau de-acum goi; în ei nu mai citeai poveşti nescrise; nu mai trăiau nici un încotro…nu mai aveau putinţa de a fi albastru…păreau uneori a recunoaşte răsăritul când se întorceau în amintiri…purtau în ei amintirea de a-l fi trăit cândva, ca într-o poveste cu a fost odată…

…oamenii-cârtiţă nu îşi mai trăiau labirinturile din lăuntrurile lor, cele ale străbaterilor, ci bâjbâiau şi orbecăiau prin tuneluri de întuneric; deveniseră oameni de întuneric…nu ştiu dacă sufletul lor nu tânjea după ei, sau ei îl îngropaseră sub lespede grea…nu ştiu dacă li-l omorâseră alţii şi nu mai ştiuseră a învia…nu ştiu dacă noaptea, în somn, mai tresăreau…nu ştiu dacă îşi mai împreunau palmele a rugăciune…nu ştiu dacă ar mai fi avut de pe unde să îşi adune sfărâmările şi să se dea pe ei înşişi, lor…nu ştiu dacă îi durea pustiul din ei, dacă îi auzeau tânguirea…

…ştiu doar că erau suflete scăpătate.

Acolo, în lumea lor, din amintiri de trunchi de stejar…

…mărturisitor al trupului şi al tainei pământului căruia i-au trăit vremurile…pe cele de demult…pe acelea care i-au durut şi cărora le-au auzit vaietul în valea plângerii, cea care ne-a fost dată nouă, oamenilor…cu primul scâncet…şi de atunci tot ne suspinăm dorurile de un încotro, ispită uneori şi încleştare de a ne ţine cu mânile de trupul firav al trudei care ne suntem întru devenirea făpturii…alteori jind…tânjim după noi, cei încă neajunşi…pentru  a ne putea afla…a încerca să îţi desluşeşti fiecare colţ al mineralelor acelui bolovan de stâncă al aceluia care eşti şi să te husmeşti şi să te cari până în vârful muntelui vieţii tale, acela care este cel mai aproape de cer…şi căruia îi eşti vis şi năzuinţă; şi de acolo să îţi întinzi aripile a icar, dar să ai grijă să nu îţi fie aripile lipite cu ceara iluziilor de nălucă…

…îşi ciopliseră un scrânciob…un leagăn din afara vieţii…în care simţeau cum sufletul lor încă visează aripi…atât cât mai rămăsese nearvunit sau nevândut sau scos la mezat…pentru o clipă simţeau că încă mai zboară…spre altundeva, spre altcândva, în vremea când încă mai mergeau prin auzitul crescând al ierbii.

Oamenii-cârtiţă nu mai aveau visuri.

Erau gârbovi, doar că nu purtau povara anilor…li se încovoiaseră spinările prin întunecate văgăuni, mergând aplecat prin strecurândele lor negre tuneluri; oameni subterani…odată încercaseră să se afle…asta însemnând a te cunoaşte prin experienţa înfrângerilor pe drumul care eşti, la răspântiile în care te-ai închegat şi te-ai plămădit din năzuinţa zborului care ar fi trebuit să fii, dar care nu ţi-a putut fi aripă, deşi liber ai fost să te înalţi, doar că realitatea a avut chip de himeră şi repere ţi-ai găsit în vânare de vânt, iar prăbuşire ţi-ai fost, pentru că ai simţit destinul cum îţi joacă o haină şi amară farsă; lasă la îndemâna noastră alegerile…

…şi atunci, halucinaţi de fascinaţia necunoscutului, pornim spre nuştiuunde şi legaţi la ochi…şi ne împiedicăm de a nu avea din neputinţa de noi, deşi am fost ardoare a zvâcnire…şi devenim icnet scurt a limită şi capăt de drum a împotrivire şi constrângere…şi plecăm capul a întoarcere…şi apoi înveţi să asculţi paşii; să nu te mai abandonezi lor în neştiut şi în necunoscut şi călăuză să începi a îţi fi…începi să îţi înveţi şi să îţi sfărâmi potrivnicele piedici – să ştii ceea ce nu poţi avea; atunci îţi vei fi pierdere, şi vei simţi că ceea ce cu adevărat poate însemna că viaţa nu are nici un sens…pentru că nu vei şi ştiut a îţi fi unul; acela ce te va purta spre tine însuţi…

…şi oamenii-cârtiţă nu ştiuseră drumul…

…şi deveniseră o luptă inutilă şi o încleştare a dorinţelor de a avea ceea ce niciodată nu vor putea atinge, în războiul lor cu tine înşişi, în încrâncenarea de a pune nişte întrebări răspunsurilor nepotrivite…şi atunci s-au descoperit a-şi fi  povară şi au început să se lupte cu ei, nesimţindu-se speranţă, ci doar amară neputinţă deznădăjduită…şi neştiind care le este încotro-ul, au simţi că au ajuns deja la capătul lor, înainte de sfârşitul drumului, simţind fiecare clipă a existenţei în tălpi colţuri din ei…şi au încetat să meargă.

Nu înceta să mergi…oricât ai fi de istovit, adunându-ţi părţile de tine rămase, fără a te tângui a jelanie şi fără a te târî în genunchi în faţa vieţii pentru că viaţa nu iartă.

Oamenii-cârtiţă s-au uitat de mult; neştiind a se dezlega fir, nu au ştiut nici cum să se lege de altul cu nod…erau scântei de stele, menite a se aprinde făclii; s-au stins demult…nu cred că le mai este dor de ei, altfel ar plânge…şi-ar plânge neputinţa de a fi albastru…de a fi fost odată suflete din cristal transparent…ce lăsau să treacă prin ele lumina credinţei…

…în visuri.

A nimănui altcuiva decât a mea, durerea…

Motto: „Iartă-mă, Julieta, dacă nu ştiu să mor pentru dragoste…Iartă-mi fiecare rătăcire, fiecare pas ce vrea să se întoarcă…Pe aici, pe la noi, oamenii nu mor decât pentru moarte”. George Dan Olteanu


Nu ştiu dacă trebuie să rătăceşti pe cărările  întortocheate ale înlăuntrului fiinţei tale…ale labirintului care îţi eşti…pentru a te putea regăsi  mai întâi pierzându-te de sine…nu ştiu; sunt drum niciodată altfel decât sinuos  al căutării de mine…rătăcesc prin meandrele propriului labirint; adesea mă pierd printre gânduri ce mă răscolesc, încercând să îmi desluşesc tainele fiinţei mele înnodate…să mă dezleg de ele…pentru că, de multe ori, simt asfinţit în sufletul meu şi fir călăuzitor al răspântiilor îmi este tot mai greu să desluşesc întrucât îmi pare că m-ar duce înspre amăgitoare himere…

…ştiu că pentru a fi liber trebuie să fii liber ca să poţi alege, fără de umbre învăluitoare, a gând alb…ştiu că odată ce ai murit ai învăţat să revii la viaţă pe cărarea întrupării visului ce ai fost lăsat pe pământ pentru a fi trăit, odată ce a învăţat aripa…ştiu că la răspântii  ostenim într-un vălmăşag de gânduri pentru că ne înspăimântă răspunsurile şi ne este teamă să ne încumetăm undeva…altundeva de noi…pe tărâmuri necunoscute înşine, hotarele altuia, pe care nu le putem încălca fără de ştirea aceluia, dar pe care îl simţim liman, simţim că ne-a fost dat să ne fie… a fost menit că acolo ne vom întrupa în făptura adevărului de noi atât de aproape şi atât de cu neputinţă de a fi atins putând părea, pentru că ne-ar înspăimânta cumplit când i-am dezvălui chipul…întrucât simţim că acolo vom începe să aprindem focul din noi…

…cel al dorinţei de sine şi te va îngrozi atunci când vei simţi că atât de înstrăinată îţi este şi ţi-a devenit din clipa în care te-ai îndepărtat de tine şi te-ai închis în sihăstria-ţi…

…dar odată ce te-ai apropiat de cel ce fusesei odată şi pe care îl rătăcisei, uitându-l îngropării sub lespede grea de suflet, te vei aprinde, redându-te ţie însuţi.

…şi în lumină albă şi trudă îţi va fi să te afli…în lumină de gând alb şi trudă îmi va fi să mă aflu…şi  sunt rostire pură, iar trăirea mea este aceea de a fi eu însămi în neîncetarea uimirii de mine şi a minunii de vis lăsat pe pământ…şi odată ce am devenit trebuie să mă las trăită în neliniştea întrebărilor şi în căutarea dezlegătoarelor de taine răspunsuri, necontenit şi poate fără de suflet hoinar alături de mine simt uneori că aş vrea să fiu pentru că vreau să mă auzi pe dinăuntru deşi îţi şoptesc pe dinafară…şi vreau să aud cum rădăcină cresc înlăuntrul lăcaşului sacru al fiinţei tale…şi poate făr’ de urme am fost pentru că pe tărâmul meu deşartelor iluzii le-a fost cu neputinţă a mă lega de ele, cu împotrivire curmându-le gândul de a-mi macula şi întina pământul pe care calc cu sfinţenie, acel al fiinţei mele…şi pe care mi l-am păzit cu străşnicie…

…şi atât de singură poate uneori mă întorc noaptea într-un loc ştiut doar de mine şi mă prefac că nu simt golul…dar atunci când închid ochii mă năpădesc a înfiorare doruri de care încerc să mă ascund ştiind că poate nu am să mi le ostoiesc prea curând…doruri de întâmplări neîntâmplate.

Şi care mă dor, dar este durerea nimănui altcuiva decât a mea.

Tu… oricare tu ai fi acela atunci când vei fi acel ce va să fie…tu nu mă vei putea durea vreodată…nu mă va durea inima ta, ci a mea mă doare şi mă va poate durea…nu mă doare singurătatea ta…nici a mea nu mă doare; nu mi-o exhib, nu mi-o strig…atunci când se vor întâlni cele două singurătăţi ale noastre poate că asta se va numi dragoste, şi pe pământ vor fi cu două fiinţe solitare mai puţin…ciudat cum uneori gândim că putem avea puteri tămăduitoare în lumea altora, că îi putem vindeca de singurătate, când poate aceştia nu şi-ar dori decât să le-o facem  mai uşor de îndurat, deşi niciodată nu mi-a părut a fi un chin…la urma urmei, singuri venim pe lume şi după ce am trăit marea trecere , singuri suntem atunci când ne întoarcem în pământul din lutul căruia a fost plămădită făptura…

…singuri suntem când iubim…în dragostele noastre, cum spunea un suflet...

…nu îmi iubesc singurătatea dar nici nu mi-o urăsc, nu am atins nicicând ura; pentru aceasta ar fi trebuit să o fac în adânc…iar a urî  îmi este îndeajuns de departe şi niciodată până acum nu mi-am ajuns până într-acolo încât să o ating…îmi trăiesc această solitudine aşa cum îmi trăiesc viaţa în care îmi doresc să fiu precum divinităţile care cunosc atât binele cât şi răul…să îmi cunosc alcătuirile, contrariile care sunt…acea teribilă dihotomie care îi este fiecăruia chip…împotrivirea gândurilor în încleştarea cu sentimentele…împotriviri şi sloboziri…înfrânări şi eliberări, temniceri şi descătuşători de lanţuri; sărmane făpturi măcinate dual în truda care ne suntem întru devenirea fiinţei…întoarceri de roată…moarte şi înviere, şi de învăţat să mor în lacrimă de sfârşit am învăţat şi am ştiut cum să învii din glas de lumina din lăuntrul meu…

…mă pierd rătăcind în mine însămi căutând a mă afla şi ţi-aş putea da mâna să îţi fiu călăuză înspre mine ca să mă poţi desluşi spre cercul dinăuntrului meu, acolo unde ni se vor întâlni tainele pământurilor cu cerul visurilor, străbătând întortocherile întoarcerilor regăsitelor mele pierdute cărări pietruite cu cochilii de echinocţiu ale încă nezămislitelor anotimpuri…

…dar dacă mă va durea că nu vei şti să îţi potriveşti pasul după al meu? că nu vei şti să îmi auzi gândul de urmă? va fi durerea ta? nu…mă va durea doar pe mine…mă vor durea doar pe mine toate gândurile care se vor învălmăşi şi mă vor cutreiera şi mă vor străbate şi mă vor răscoli…şi voi simţi cum mă va pătrunde haosul şi neputincioasă poate mi-aş părea a fi în strădania de a desluşi taina şi înţelesul încrucişărilor lor, care mă vor face să ating la răspântii halucinante capcane…şi acolo, pe piatra gândurilor, voi sta, cumpănind, de care dintre ele să mă las ademenită…de acela pe care îl voi auzi ca pe o şoaptă ispititoare şi nu chemându-mă pe nume? înspre încotro-ul aceluia m-aş lăsa purtată…lui i-aş simţi chemarea-i hipnotică…magnetismul; irezistibilă atracţie căreia aş simţi că nu i m-aş putea opune…dar gândul m-ar chema în tot acest timp înapoi spre mine, în mine, închisă…

…şi atunci aş simţi undeva, în lăuntrul fiinţei mele acea durere surdă de la cătuşele cu care mi-am întemniţat sufletul…şi împotrivirea acestuia de a ţi se pune de-a curmezişul pe mine mă va durea…nu pe tine…

…nu există graiul altcuiva pentru a mă putea rosti; îmi sunt trăire pentru a mă şti, a mă cunoaşte pentru a mă putea cuvînta eu, pe mine însămi, în limbajul meu…ca tu să mă vorbeşti fără a suferi vreo traumă…vreo comoţie lingvistică atunci când strămuta-te-vei în propriul meu limbaj, va trebui să vei fi ştiut a-mi desluşi literele, fiecare sunet al lor, şi să mă afli  în cunoaşterea cu adevărat pură, trăindu-mă…nu există alt grai pentru a mă putea rosti…

…cum ai putea crede că m-ai putea vorbi în propria-mi limbă? vei învăţa să mă asculţi? mă vei putea auzi atunci când tac? când te voi tăcea, vei şti a-mi desluşi închisă, nerostirea? vei şti să mă auzi şi atunci când tac? vei simţi poate că ceea ce am avut de spus am tăcut demult? că poate îngrădită în propria-mi tăcere nu voi şti cum să îmi eliberez cuvintele de tine, şi poate nu te voi izbuti, definindu-te?…nu te cunosc; pe mine mă doare neştiinţa mea de mine, nu propria-ţi necunoaştere de tine…drum înspre aflarea de noi înşine suntem şi tu şi eu…la capătul lui ne întâlnim cu noi.

Ştiu să văd şi orice lucru mi-ar putea fi învăluit pentru mine devine transparent pentru că ştiu să privesc…şi fiecare fibră a fiinţei mele îşi strigă dorinţa de a o face…îmi simt dorinţa…dar trebuie să învăţ a asculta grai nou şi să încerc să îi desluşesc adâncul fără să mă reped cu ascuţiş neîndemânatic de cuvinte să-i scrijelesc suprafaţa, căci înţelesurile sunt pe limba mea şi trebuie să învăţ să le ascult în limba ta, dacă vreau să te rostesc trebuie să îţi învăţ literele…şi m-ar putea durea neputinţa de a o face, dacă ascunzişurile lor ar fi prea alambicate pentru înţelesul meu…dar ar fi durerea mea de a nu te fi putut citi…nu a ta…

…de a-mi fi fost ţie fără de putinţă…

…întotdeauna va fi durerea mea de a nu fi ştiut sau de a nu fi putut gândi şi de a nu fi ştiut căuta pentru că nu am putut desluşi înspre care acel într-acolo să mă pot îndrepta…mă vor durea întotdeauna pierdutele mele rătăciri….nu rătăcitoarele tale cărări…durerea va fi mereu doar a mea; a nimănui…

… altcuiva.

Hoinari pe străzile oamenilor; atât de singuri

Cred că toţi ne mai simţim câteodată hoinari pe străzile oamenilor; atât de singuri.

Haimanaua de suflet pribeag rătăceşte pe drumeaguri de doruri, uneori mai şterpeleşte câte unul şi uită să îl mai dea înapoi, se îngroapă în amintirea ce l-a făcut să îi fie astfel, şi prigonit şi vraişte zdrenţuit în fărâme de clipe umblă noaptea lunatec, nu îl latră câinii, îl simt a blând rătăcitor în neştire spre un nu ştiu unde, spre unde l-or îndemna gândurile arzânde a dor să o facă; suflet tăcut, şi-a închis în tăceri nerostirile, şi ar fi avut atât de multe de făcut şi atât de multe de cioplit a făptură din piatră de amurg de vise, atunci începuse să simtă cum încep a păli, ar fi vrut să le reaprindă, dar se aşternuse prea de devreme o pâclă ce îi înceţoşase drumul, şi devenise un suflet orbecăind prin ceaţă spre ceva neclar şi difuz, aşa i se părea că aude, un geamăt doar, venind de undeva de prin îndepărtata-i apropiere ce se însingurase, pe care îl mai simţea dar nu îl mai putea atinge, şi l-ar mai sfâşiat dorinţa cutremurându-i nemărginirea creştetului până în tălpile desculţe a paşi…

…însă se lepădase de ei pentru că nu mai avea urmă care să îi poarte amprenta; nu mai avea unde şi înspre ce călca, şi nici alături de cine.

Sufletul haimana  adoarme noaptea tinându-şi dorul în pumnul încleştat ca nu cumva să îi dea drumul sau să i-l îndepărteze cineva, cine oare s-ar încumeta a o face? Şi tresare în somn şi se zvârcoleşte , sărman bietul de el, ce l-o bântui în vis, ce gânduri rămase nespuse nu îl lasă să îşi afle odihna?

Ţi-aş mângâia visul, pentru că ştiu cum e, sufletule, ştiu cum e când lumea ta se prăbuşeşte, când simţi neputinţa de a fi făcut totul şi tot să nu fi fost îndeajuns, când simţi că trebuie să ajungi undeva, într-un anume loc doar al tău şi ştii că aceasta într-o zi se va întâmpla,ai ştiut-o din prima clipă în care ai pornit-o spre într-acolo, înspre visul din capătul ultimei spirale a treptelor ce urcă spre cer, dar ai cumva senzaţia că vei rămâne prins între cele două, că acolo nu vei ajunge niciodată  şi că locului în care te afli nu îi mai aparţii, dar te-a ţintuit captiv, nu te lasă să te îndepărtezi…

…ştiu ce urlet are disperarea şi cum împietreşti când te prefaci în încremenire şi geamătul oaselor sfărâmându-se când îţi încleştezi pumnii a neputinţă când crezi că totul s-a sfârşit şi nimic nu se va mai întâmpla o crezi, deşi ştii că ne naştem praf de stele şi suntem meniţi a ne aprinde făclii, ştiu că oriunde se închide o uşă se deschide o fereastră, ştiu cum e să ai inima sfărâmată şi să te gândeşti că poate nici nu mai găseşti toate bucăţile să ţi le aduni şi să ţi le pui la loc, ştiu cum e să te sfârşeşti, dar mai ştiu că a fi solitar nu ni se potriveşte, suflet singuratic că vrei, sau însingurat că te-ai îndepărtat, ştiu că nu poţi fi sigur că nimeni nu te mai poate răni vreodată şi că invincibil îţi este dat să fii numai odată în viaţă, după aceea începi să îţi cari zidurile după tine, zidurile în a căror inexpugnabilitate începi să crezi, deşi cineva ţi le va doborî data viitoare fără nici cea mai mică împotrivire din partea ta în ciuda înverşunării  de a te crede dacă nu imun, măcar invulnerabil, apărându-ţi firava-ţi fragilitate, ca să nu aduni ce a mai rămas din sufletul tău căzut în ţărână, pentru că te bântuie spaima că asta ţi s-ar putea întâmpla, şi de tine îţi este mult mai teamă decât de celălalt…pentru că ştii cum i te abandonezi dragostei, dăruind fiecare ungher din tine.

Ştiu.

Ştiu cum e când simţi că atunci când ţi-a murit dragostea ai murit şi tu odată cu ea, când sufletul îţi este cuprins de amorţeală şi nu ar mai vrea şi nu ar mai putea nimic simţi pentru că s-a sfârşit în singura şi unica iubire, ştiu cum e când simţi că ceea ce ai pierdut nu vei mai regăsi vreodată şi va rămâne tot timpul un gol în tine pe care nimeni şi nimic nu îl va mai putea umple şi care care simţi că te-ar înghiţi ca un hău, ştiu cum e să îţi fie cineva, undeva, un trecut peste care nu ai putut trece şi pe care l-ai păstrat ca amintire într-un loc încuiat în tine, ştiu cum e să tresari când priveşti chipul acelei amintiri a ceea ce nu ai putut uita şi ştii că nu ţi s-ar mai putea întâmpla vreodată, încă mai simţi intensitatea acelui dintâi fior ca şi cum l-ai retrăi, şi de asta tresari, şi vei tresări ori de câte ori cei privi însprea acel trecut din viaţa ta care poartă un nume, ştiu cum e cu pierdutele iubiri…

…ştiu că suntem ceea ce într-adevăr ne dorim, rezultatul propriilor dorinţe, şi de aceea trebuie să avem grijă ce vrem cu adevărat pentru că ni s-ar putea împlini, ştiu că ai vrut să fii dragoste, ştiu că eşti, ştiu că iubeşti tot ce te înconjură şi iubirea ta, în nesfârşirea ei, ar putea acoperi planeta, ştiu că te dăruieşti pe tine, fiecare părticică a sufletului tău fără a cere ceva în schimb şi simţi cu fiecare atom al fiinţei tale şi că nimic din ceea ce este omenesc nu îţi e străin, ştiu că uneori simţi că ai vrea să dai timpul înapoi, dar la fel de bine ştiu că nu ţi-ar folosi la mare lucru să rememorezi trecutul, e mort şi îngropat şi nu mai poţi schimba nimic din ceea ce a fost, nu ai face decât să deschizi răni nelăsând închisă cutia Pandorei, s-ar înghesui multe gânduri să iasă de acolo şi multe dintre ele ar fi de tristeţe şi regret. Păduri ce ar fi putut să fie, ce niciodată nu vor fi…

…ştiu că nu poţi să schimbi sau să îndrepţi ceva, pentru că ce e făcut e bun făcut şi aşa va şi rămâne, că ceea ce a fost a fost când a fost, cât i-a fost şi când i-a fost şi cum i-a fost să fie; nu mai poţi întoarce nimic din drum, dar poţi să faci acel ceva altfel, ca un fel de metamorfoză în care te-ai putea regăsi altcumva, acelaşi, ştiu că greşelile au pe lumea asta rostul lor, ştiu că viaţa este dreptul tău de a face propriile greşeli; al nimănui altcuiva, doar dreptul tău şi nimeni nu are voie să te acuze pentru ele sau să te pună la zid şi să dea cu piatra, vei învăţa să nu le mai repeţi şi mai ales vei şti şi cum să o faci, va fi înţelepciune…

…vei învăţa să nu mai cazi în toate gropile, decât în cele mari, inevitabile,şi să nu dai prea tare în zid cu capul…

…ştiu că toate lucrurile se întâmplă cu un scop desluşit poate mai târziu, ştiu că trebuie să ne lăsăm purtaţi, să ne lăsăm trăiţi, să ne bucurăm în fiecare secundă a vieţii noastre de tot ceea ce ni se întâmplă, să nu ne refuzăm nici o trăire, să nu regreţi ceea ce ai făcut ci ceea ce ai fi putut face şi nu ai făcut, să nu mai aduni cuvinte în tine şi să le laşi acolo, în tine, nerostirile din teama de a fi respins, să îl laşi pe cel de lângă tine să te cunoască şi să i te dezvălui, cei care merită o vor afla…

…ştiu că trebuie să ai grijă de sufletul tău, dar aceasta nu înseamnă să ţi-l pui la adăpost, încuindu-ţi-l cu lacăte grele, pentru că tânjind după tine se va răzvrăti, nu îţi va mai da ascultare, îşi va rupe lanţurile şi nu îţi va mai fi plecat supus,va învăţa freamătul şi se va lăsa în voia gândului de val, acela care şterge urma pasului pe nisip pentru că nu a ştiut a o recunoaşte, va fi gând ademenitor chiar de îi va fi amar, dar vrea să îl laşi să simtă, prea l-ai zidit şi l-ai strivit…nici nu îl asmuţi a mreajă, nu îl lăsa să asculte cuvinte vrăjite care l-ar putea atrage în adâncuri neştiute, dar nici nu îl lega cu ocale grele de tine, lasă-l slobod şi mergi în urma lui, pe nevăzutelea,să nu simtă că îi eşti umbră şi pavăză nevăzută…

…lasă-l să meargă pe cărbuni încinşi, a uitat focul sau poate nu l-a învăţat din vreme, lasă-l să îl înţepe spini şi mărăcini, chiar de va sângera, nu îşi mai aminteşte cum e să tresari la auzul chemarii sângelui, nu i-a mai fost şoaptă fiorul, nu a mai fost freamăt chiar de nelinişte i-ar fi fost, a fost doar uitare, a uitat culorile sunetelor şi ale luminilor…trebuie să îl laşi să fie liber pentru a fi liber pe drumul pe care învăţăm să mergem poticnindu-ne, căzând, zdrelindu-ne, rănindu-ne, rupându-ne, sfărâmându-ne, făcându-ne una cu pământul, poate…

Să îţi urmezi calea, eşti drum de tine însuţi, să iubeşti cu capul şi să gândeşti cu inima, să înveţi unul despre celălalt unul de la celălalt, să priveşti în ochii celui de lângă tine şi împreună, potrivindu-vă paşii unul alături de ai celuilalt, să o porniţi înspre  acel într-acolo al amândurora.

Ştiu, suflet străin, ţi-am auzit pasul; îţi părăseai o lume solitară în care trăisei singur şi neştiut de nimeni vreodată nu pentru că alţii te căutaseră şi nu te găsiseră, ci pentru că tu nu dorisei să te mai afle nimeni, îţi ascunsesei nu chipul, pe acela îl dăruisei tuturor, senin şi fără de umbre, cine te privise îşi spusese că nimeni şi nimic nu te-a întunecat vreodată, aşa le păreai, ci pe tine însuţi nu te dezvăluisei nimănui; nimeni nu te cunoscuse vreodată pentru că nu lăsaseşi să fii atins îndeajuns de aproape, nu te lăsaseşi auzit, cuvintele ţi le închiseseşi şi unele ţi le rosteai doar ţie,  îţi erau rugă a implorare, şi era sfâşiere că nu le puteai elibera din tine, dar ştiai că nu ar fi oricine cel sau cea care să ţi le înţeleagă, să le dezlege taina lor ştiută doar de tine…

Ţi-ai fi dorit ca cineva să îţi asculte gândul şi să nu îţi pună întrebări când ochii tăi priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de  nici tu nu ştiai de unde, dar îţi şopteai că urma să aibă contur de speranţă nu ceaţă de iluzie, acesta îţi fusese de atât de multe ori învăluire, de mult prea multe ori, o arătare, o închipuire a imaginaţiei tale.

Sufletul străin celorlalţi îşi imagina că cineva îl va înţelege fără de cuvinte, şi că îi va iubi nu chipul, ci pe el, şi că va aştepta îndeajuns la poarta sufletului lui fără vreo umbră de îndoială că s-ar întoarce spre într-acolo de unde a venit din zare, şi nu va bate ca să i se deschidă pentru că lanţurile podului ruginiseră şi nu mai puteau coborî podul ca să poată păşi înăuntrul fortăreţei inexpugnabile care altă cale de pătrundere nu avea, nu ar fi avut, decât acel pod care nu mai coborâse de multă vreme,şi nu mai voia vreodată să se lase coborât.

Legături superficiale avusese, atunci când văzuse că fiinţele ce îl înconjurau se temeau, deşi el umbla cu palma întinsă, le era frică să se lege, poate,  îşi spusese cu o tristă resemnare, poate şi ele, la rândul lor, avuseseră parte de poveştile lor care le sfărâmaseră şi nu mai aveau curajul să se încredinţeze nimănui, să se mai lege de cineva, cu fragilitatea dezgolirii  şi a vulnerabilităţii abandonului de ei înşişi, cu sinceritatea cuvintelor şi a necuvintelor din adâncul lor, cu dezvelirea zbaterilor, a neliniştilor, a spaimelor, a zvârcolirilor, poate o făcuseră şi fuseseră trădaţi, înşelaţi, iar atunci când dragostea este adevărul tău, nu iţi ierţi niciodată greşiţii.

Sufletul lor fusese străpuns sau ucis mişeleşte, şi le luase o eternitate să îşi adune toate sfărâmele şi cioburile şi să le pună la loc şi să toarne peste ele nepăsare şi neîncredere în cel de lângă ca armură de impenetrabilitate, aşa nimeni şi nimic nu i-ar mai fi putut vreodată străpunge pentru că nu şi-ar mai fi încredinţat sufletul nimănui şi chiar de ar mai fi simţit dorinţa de a avea dorinţă, platoşa l-ar fi împiedicat pe acela ce ar mai fi cutezat vreodată; platoşa l-ar fi tinut îndeajuns de departe pe cel temerar şi la adăpost pe cel cu cicatrice poate încă sângerândă. Pavăză.

Îi simţiseră agonia sufletului, simţiseră cum e să le fie pe moarte; să le fie ucis de altcineva, şi îşi aleseseră să nu mai permită să mai simtă ceva vreodată; îl condamnaseră ei înşişi să îl lase să moară, dar să nu le fie omorât de către altul, îl exilaseră a nesimţire în ei înşişi, iar exilul în propria-ţi persoană e câteodată cu neputinţă de întoarcere, şi de atunci, tot ce avuseseră pentru cei ce ar mai fi încercat să se apropie fuseseră doar legături de suprafaţă, nu de adânc.

Sufereau poate, nu ştiu, îşi zisese sufletul străin, ştiu doar că nu mai voiau să mai fie vreodată răniţi; la fel ca şi mie, aşa li se întâmplase şi lor, şi fiecare îşi trăia de acum singurătatea lumii lui, şi aşa se făcea că erau atâtea lumi solitare pe pământ, de teamă, de moarte de cel de lângă, care moarte oricum avea să ţi se întâmple, pentru că sufletul tău pierea încet, neauzit de nimeni, sunet imperceptibil, abia şoptit, încât nici tu însuţi nu mai puteai ajunge până la el, deja delira şi părea a nu te mai recunoaşte, simţeai doar cum neantul tăcerii te înghite.

Tăcerea de tine însuţi.

 

 

 


Întoarcerea-n prefacere

Motto: „Iartă-mă, Julieta, dacă nu ştiu să mor pentru dragoste/ Iartă-mi fiecare rătăcire…fiecare pas ce vrea să se întoarcă/ Pe-aici, pe la noi, oamenii nu mor decât pentru moarte”.

 

Fă-mă, Doamne, vânt, să pot risipi de prin ungherele sufletului meu în nemărginirea celor patru zări cenuşa a ceea ce a mai rămas din ceea ce a fost odată rug pe care am ars; sufletului meu fă-i adăpost măcar vremelnic din împletitură de visuri şi streaşină fă-i din gând fugar rătăcitor printre umbre pieritoare; fă-i o colibă săpată-n mal surpător la ţărm de uitare… şi de-ar fi să să îl îngroape, fă-l să i se întâmple nu a povara pământului…făr’ de putinţă de năruire…

…doar să îl acopere a somn de întoarcere din moarte şi să îl trezească atunci când dinspre răsărit se va fi auzit pas a chip nedesluşit lipsit de suflare înşelătoare de vânt a amăgire şi să îi dea credinţă că totul pe lume nu e lamă de pumnal cu adâncitură în partea lui cea stângă acolo unde zace inima în veghea agoniei de a fi simţit cândva, neclar contur de vis.

Fă-mă, Doamne, lumină a cuiva să îl pot mântui de înşelătoare umbre…

prefă-mă în colb să mă pierd de paşi sovăitori; fă-mi sufletul talpă desculţă să alerg prin auzitul crescând al ierbii care ţi se dăruie fără se ceară bir pe veşnicia înfriguratelor rătăciri a fantasmă privită prin ochi arzând a nestinsă şi neîntinată patimă de viu de flacără zvâcnind din vârful degetelor mâinii întoarsă cu faţa palmei spre tine.

Fă-mă, Doamne, palmă…

…fă-mă palmă să pot primi în ea vis de om…să pot atinge lacrimi şi să le pot seca, sorbindu-le în setea ei…să alin şi să mângâi doruri smulse din carne…să pot opri gânduri de tâmple de suflet încărunţit fără a fi bătrân ci doar cu crengi aplecate a povară la pământ; încovoiat dar neîngenuncheat vreodată…să dezmierd fugare  morganatice contururi atât cât voi putea a le pătrunde…să-mi pot găsi altarul altei mâini căreia să mă închin împreunându-mi degetele a jurământ de jertfă al focului mistuitor de patima zvâcnirii sângelui.

Fă-mă, de sunt sfărâmă de aripi, cenuşă în cuib de smirnă şi tămâie şi aprinde-mă întru renaştere a pasăre phoenix ; fă-mă gând de potecă printre strânsori a laţ de şerpuitoare ispite amăgitoare muşcând până la os din trup de talaz nevolnic…prigoneşte-i pe acei ochi cu priviri piezişe a iscoadă şi ia-le blestemul năprasnicelor deochiuri vrăjmaşe a chin zvârcolitor făr’ de linişte în nopţi albind a zbatere.

Şi dă-mă!

Urmă de vis în praf de corn de inorog


Motto: Şi de ar fi ştiind, i-ar fi spus, în visul ei şi al lui,  că  îi va fi cu putinţă să nu se lase pradă disperării…să nu se mai agaţe cu mâinile de ceea ce ar fi vrut să plece din viaţa ei, căci dacă asta e întâmplarea, e toată cu un rost…şi într-o zi paşii rătăcirilor îşi vor auzi drumul spre înapoi…şi că puterea e înlăuntrul ei. Şi să nu se mai amăgească…nu există alt timp în afară de cel de acum şi nu înspre vreun alt încotro trebuie să mai privească a căutare, căci nu va găsi ceva ce nu ar putea şti.

Şi că ceea ce caută, deja cunoaşte.

 

Ştiai că inorogul e un animal solitar, făcut din gânduri spiralate? ca şi treptele turnului din piatră de amurg de vise…i-ar fi trebui mâna ta ca să spulbere, una câte una, neliniştile singurăţăţilor de a fi fost doar ea…legenda spune că trăieşte în pădurile acelea ascunse din lăuntrul nostru, acelea în care ne căutăm înţelesurile…răspunsurile pe care nu le dădusem întrebărilor potrivite…întrebările cărora le răspunsesem demult, doar că le rostisem cu glas de tăcere; le şoptisem în gând…şi că îl vei vedea atunci când se va întoarce; şi o va face când noi, fiinţele telurice din praf celest, desfidătoare de anateme, ne vom atinge în puritate sufletele…

Ştiai că niciodată toamnei nu îi va fi dat să iubească iarna? iar timpuri încă nenăscute pentru voi nu sunt; nu ai cum să o trăieşti acolo… nu existaţi…vă atingeţi doar  în vis. Ştii că în vis ne întoarcem în sine? suflete de cleştar pure şi transparente, lăsând lumina să treacă; opaluri halucinante…ai privit vreodată printr-un cristal de cuarţ? vei vedea ca printr-un efect de prismă, o aură…sufletele de cleştar sunt învăluite într-o aură, iar când te privesc, văd înlăuntrul tău; îţi vorbesc în cuvinte neştiute, atingându-te în litere născocite aievea pentru tine…ţie poate îţi va părea cu neputinţă să le silabiseşti…şi ţi se va întâmpla să vrei să pleci; nu ţi se vor împotrivi…şi te vor purta de mână până la hotarele fiinţei lor, unde îţi fusese sălaşul; în cel mai sacru lăcaş…

…nu poţi face  să stea ceea ce este făcut să plece.

Sufletele de cleştar îţi vor spune că visul, odată devenit realitate, trebuie trăit…cât îi e dat să fie vis, te poartă ca drum al urmelor de paşi…ştii că purtăm în noi toate străbaterile ce alţii ne-au fost…şi îţi arată  conturul unui chip a ceva ce ţi-ai dori să îţi fie întrupare; este dorinţa…din acea clipă neliniştile îţi devin metafizice, te înlănţuie tenebre şi te strivesc şi unghiile ţi le înfigi a urlet în carnea sufletului.

Ştii ce se întâmplă intr-un final de fantezie? dragostea chiar şi în vise are un sfârşit şi consimţi fără de împotrivire inevitabilul, chiar dacă o vreme ţi-a fost evadare şi refugiu; era locul tău pe care ochii altora nu îl puteau vedea…iar atunci când îi vezi finalul, ca un fel de am văzut sfârşitul înainte de a începe poţi păstra povestea neatinsă de înşelătoarea himeră a amăgirii că unor întâmplări nu le este dat să se întrupeze în trăiri…o păstrezi în virtualitatea visului; nefiinţată, existenţa ei pare a fi atât de reală…deşi imposibil de atins, paradoxal…iar singurul loc în care o putem face este acolo unde nu există; în vis.

Ştii cât te oglindeşte iubirea în celălalt? ştiu că o face în tine însuţi…şi chiar şi atinsă undeva, în imaginar, trăieşte;  himeră, plăsmuită din dorinţele tale.

Te-a invocat în şoaptă; te-a căutat în trupul visului…îşi făurise nişte rune din jad şi cristal; s-a gândit că îi vor arăta drumul…doar că nu ştia a citi în ele, iar timpul o sfâşia nemilos…căuta cu înfrigurare răspunsuri şi poate că i se va întâmpla ca într-un târziu să înţeleagă că nu ar mai avea ce face cu ele; nu ar fi decât vânare de vânt…iar cineva îi spusese să se teamă de runa albă; era cea a nedesluşirilor.  Nu ştia unde îţi este malul; răscolea încă printre valuri, răvăşindu-le…nici unul nu venea să o poarte; nu ştia a-i recunoaşte urma…şi în timp ce păşea pe nisipul ţărmului ei prea îndepărtat, gândea că vremea voastră va fi atunci când se va întoarce unicornul. Încă mai credea…

…că se va întâmpla.



Într-un fel, suntem copaci…

Motto: Sunt ramură de jad a gând de copac fremătând în rădăcini.

Mă gândesc la oameni ca la copaci; creştem în lăuntrul nostru, îi auzim pe alţii cum cresc în noi, suflete întrupate în visurile noastre, gânduri…rădăcini din dorurile noastre nestrăbătute…uneori îi smulgem din fiinţa noastră şi o facem cu pământ cu tot; o vreme dor crăpăturile, când pe acolo se strecoară amintirile…altădată îi simţim pe ei cum se desţelenesc pentru că nu le-a fost dat să fie  împământenire; nu a fost să fie…îi poartă vântul a vânare…suflete călătoare străbătând alte suflete a şuier, a vaiet tânguitor, negăsindu-şi vreodată gândul în care să rămână…

…paşi de nesfârşit drum cât mai departe de freamăt…nu lasă urme; nu îndeajuns încât să devină amprentă după care să îi recunoşti că le-ai fi aparţinut cândva; mor şi reînvie din fărâmele ce au mai rămas din ei.

Suntem drumuri din înăuntrul nostru spre înafară; ne şoptim în lăuntrul nostru şi vrem să ne răzbată tăcerea pe dinafară, rostindu-l pe celălalt…şi în sanctuarul sufletului nostru îngenunchem şi ne împreunăm palmele a rugă de noi şi de alţii; la fel ca noi, copaci ai drumului spre ei înşişi…şi împreună alcătuim păduri; suntem alcătuirile sufletelor arborilor oameni pe crengile cărora creştem a verde speranţă…şi uneori veştede visuri ne sfârşim, dureri gârbove…şi în pădurile adânci de înţelesuri ne pierdem şi în ele ne rătăcim de gânduri deşarte şi ne căutăm sălaş al uitării de locurile pe care le simţim ale nereîntoarcerilor noastre…

…acolo, în pădurile nostre devenim sacre mistere ascunse în umbra nopţii, în care întunericul întâlneşte răsăritul, atingându-i lumina, simţindu-l cum îl pătrunde, îngemănându-se cu el sub mângâiere  de praf de stele,  învăluitor veşmânt a taină.

Acolo, în pădurile tale, departe de dezlănţuirile lumii, este locul în care nu te află nimeni…acolo uneori te regăseşti când te-ai îndepărtat prea tare de tine însuţi; te întorci în pădurea ta; în sieşi…locul doar de tine ştiut; o amintire…un gând neîmpărtăşit nimănui, rostit doar în şoaptă…un vis din care nu ai mai vrea să te trezeşti, iar când ţi se întâmplă ai impresia că totul a fost atât de real încât, întinzând mâna, ai senzaţia că l-ai putea atinge…o dorinţă pe care ţi-ai pus-o suflând într-o lumânare care apoi s-a stins…şi tu ai tot aşteptat ca acea dorinţă să ţi se împlinească, crezând în întruchiparea ei aşa cum ai crede în tine…căci pentru asta sunt dorinţele, nu?…ca să se împlinească…şi tu tot acolo eşti, tot aşteptând şi sperând şi crezând…

o speranţă, chiar dacă e fragilă şi nu îndrăzneşte prea tare , dar s-a ivit timid…ţi s-a întruchipat, nu e vânare devânt, nu e iluzie, nu e himeră, nu e părere de nisip…deşi efemeră îţi pare şi îţi este teamă să o atingi…o lacrimă pe care o simţi că nu ai mai putea-o stăpâni şi atunci o laşi să curgă înspre pământ..şi nu e nimeni care să o culeagă…o atingere a unei mâini, împletindu-ţi degetele de degetele mâinii celeilalte şi lăsând fiorul să îţi pătrundă în trupul tremurând; închide ochii şi ascultă cum pătrunde în tine mângâierea…o privire, chiar dacă ţi-e privirea din oglindă şi chiar de oglinda îţi pare spartă în sfărâme caleidoscopice şi îţi reflectă răvăşirea din suflet…Câteodată îmi pare că nu noi trecem prin viaţă, şi că viaţa trece prin noi.

Ne scurgem în fiecare clipă a ei…ne prelingem în câte o lacrimă…ne pierdem în rătăciri…sau ne pierdem în iubiri… uităm unde ne-am pus…sau uităm de noi înşine în extazul pierderii în contopirea unor trupuri dezlănţuite a pasiune…ne afirmăm ca definiţii…ne interzicem a constrângeri autoimpuse…ne exilăm câteodată în noi  şi ne uităm acolo astfel încât intoarcerea la înşine devine câteodată cu neputinţă…ne închidem în noi, aruncând cheia atât de departe încât nimeni să nu o mai poată găsi vreodată, pentru că nu vrem ca să mai deschidem cuiva uşa sufletului nostru…ne înconjurăm de ziduri de apărare…ne însingurăm în castele de fildeş, la înălţime şi la depărtare de tot ce ne-ar putea atinge şi ne-ar întina imaculatul alb…ne agăţăm de pai, cu disperarea înecatului…ne amăgim fără să fim legaţi la ochi…oftăm de multe ori a dor şi plângem a durere în interiorul nostru, acolo unde nu ne vede nimeni…Iubim.

Înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru.

Înainte ca cel care creşte în noi –  auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele  sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă  prin vene şi devenim o singură culoare şi  ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă; să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine.

Şi uneori ni se întâmplă să  vrem să uităm drumul înapoi; spre cezura de dinainte de ei…ei…acei ce cresc în noi copaci din rădăcinile noastre pe care le simt în ei.

A dragoste.




„Sunt şoaptă de iarnă… întrupare albă într-o noapte de început de decembrie…clipă de a fost odată…aşa încep poveştile, când noi suntem poveşti…iar amintirile crăiesei spun că începuse să ningă în anotimpul magic în care fusese aruncat pe pământ un vis, în iarna ei…o prinţesă de zăpadă; un gând de drum spre lumină albă”.

6 decembrie.

Mulţumesc acelora de lângă mine pentru că există… datorită cărora viaţa mea nu are nevoie de podoabe; îi are pe ei!

Cu petale de ghiocei şi diamante în păr

Motto: Este făptura de culoare a mântuire; cea mai adâncă pentru că te pătrunde până în abis şi te străbate fără de piedici în cale-i în transparenţa-i absolutului de diamant…şi îţi este solemnitate a alb când te înalţă prin ea spre încotro-ul imensităţii cerului din tine şi din fiinţa ei, este nemărginirea ta şi setea ta de şoapta sufletului ei ce şi-a găsit în tine lăcaşul nemuririi de voi.

Şi după o vreme nici unul dintre voi nu va mai şti care l-a născocit, iscându-l, pe celălalt.

 

Sunt şoaptă de iarnă, întrupare albă într-o noapte de început de decembrie, clipă de a fost odată; aşa încep poveştile, când noi suntem poveşti, iar amintirile crăiesei spun că începuse să ningă în anotimpul magic în care fusese aruncat pe pământ un vis, în iarna ei…o prinţesă de zăpadă; un gând de drum spre lumină albă, ce mai târziu avea să se transforme într-o diafană petală, făptură femeie.

Nu era o prinţesă delicată, ci una răzvrătită şi tare rebelă şi neascultătoare; şi-a vrut propriile greşeli din care să înveţe deşi ar fi putut-o face dintr-ale altora…dacă le-a mai repetat?…pe unele da, pe altele nu, iar cu vremea, atunci când a devenit înţeleaptă, a învăţat să nu mai cadă decât în gropile cele mari, inevitabile şi să nu dea prea tare în zid cu capul.

Vremea trecea, şi prinţesa creştea în cea mai frumoasă poveste, viaţa ei; devenise acum o preafrumoasă adolescentă purtând veşmânt de candoare şi ingenuitate şi se transformase într-o floare albă; i se deschiseseră petalele scânteind diamantin şi devenise o creatură feminină…îşi păstrase aceeaşi uimire în ochii ce priveau lumea într-un fel plin de înţelesuri; era o taină pe care voia să o dezlege şi nimic nu i se părea a-i fi potrivnic în a-i sta în drum; iar drumul ei era unul de smarald; cărare de visuri înspre lumea ei…devenirea făpturii…

…cea care va fi fiinţa de transparent cleştar cu diamante în păr şi petale de ghiocei, opal halucinat de foc -femeie.

Unde a rămas prinţesa? În suflet…acolo o aude mereu râzând prin ungherele amintirilor; într-una singură doar, se ghemuieşte şi plânge…într-una singură…cea în care a simţit că este a nimănui, nemaifiind a cuiva pentru că acelcare o iubise ca pe ochii din cap şi care fusese singurul pe care îl crezuse că dacă spune că îi va da de pe cer luna, aşa va fi; i-o va aduce…dar nu mai avusese timp, pentru că la trei zile după ce cea mai frumoasă prinţesă de pe pământ pentru el îşi sărbătorea venirea pe lume, ceva ani în urmă,  pleca pe tărâmul îngerilor…

…de acolo de unde a ştiut mereu că avea să o vegheze a  aripă; uneori părea a-i simţi atingerea îngerului, lângă ea…îl simţise în preajmă când lângă ea stătuse la pândă întunericul.

Era singura amintire care i-a rămas rană neînchisă; cu cele ce ar mai fi fost cumva să o doară s-a împăcat demult, şi nu că ar fi fost departe şi nu aproape, ci pentru că a făcut pace cu ea, cu sufletul ei; mai sunt unele care merg tiptil, în vârful picioarelor, să nu se facă prea mult simţite…o fac făr’ de zgomot…se mai împiedică uneori de ceva, de vreun gând de al ei lăsat slobod…şi atunci cad…şi ea le aude când o fac, şi atunci tresare a câte o aducere aminte…dar o priveşte în ochi, spunându-i blând…

…fii făr’ de teamă, nu te alung, eşti nevinovată; nu este vina ta că nu ai fost ce mi-aş fi dorit şi poate ce te-ar fi aşteptat să fii…ştiu că ai fi putut fi altfel. Dar nu ai fost…şi pentru că ai fost doar ce ai putut fi, şi nu altceva mai mult de atât, îţi mulţumesc că mi te-ai întâmplat…nu te regret; învăţ să trăiesc cu tine.

Fiinţa de transparent cleştar nu a uitat nimic şi ştie că într-o anume zi când sufletul visului lăsat pe pământ care este o va porni spre câmpiile elizee – căci nu văd altundeva înspre ce s-ar putea îndrepta şi  ar simţi că i-ar putea aparţine şi  care l-ar primi să-i fie loc de  împăcare  – o va purta pe ea; sufletul e un eu ; duce mai departe amintirea fiinţei; e o răspântie de drumuri, viaţa…

…la dreapta, de o iei, vei ajunge la un izvor păzit cu străşnicie de doi străjeri…cum este şi dragostea păzită…dintr-o parte şi dintr-alta…de către tine…şi de către el…acel izvor peste care vei da curge din lacul Mnemosynei; îţi va fi sete, dar străjerii neînduplecaţi cu tine vor fi…îi vei îndupleca spunându-le că îţi este sete de moarte , ai început să te usuci…amintirea de a fi fost odată lujer verde îţi este atât de mult rămasă în urma ta…şi atât de multe urme în tine porţi…

…pe drumul din stânga de vei apuca, vei întâlni în cale-ţi alt izvor; curge din lacul Lethei…al uitării; sufletele, bând din el, uită de ceea ce au fost odată…continuă cercul, intrând în alt trup…deşert tânguitor…tânjeşte după un suflet…

…drumul spre tărâmul fericirii de dincolo e presărat cu capcane şi împotriviri… vor părea multe a-ţi fi potrivnice…poate şi tu , odată, astfel îţi fusesei ţie însuţi…vei întâlni prima răspântie; aceea îţi va fi şi cea mai grea încercare, pentru că se va dovedi a fi crucială…îţi va fi răscruce; aceea de a trebui să îţi alegi calea; va trebui să ştii cum să o faci…acolo cel mai mult îţi va zăbovi sufletul şi va sta pe gânduri poate neştiind încotro să o apuce, pentru că ştie că va trebui să ştie să o facă.…nu poate da greş…pentru că ceea ce va urma, îl va urma…memoria a tot ceea ce a fost..aneuitării vreodată…sau uitarea pe veci…

…iar fiinţa de transparent cleştar a primit darul Mnemosynei…sau blestemul ei?…a băut din izvorul ce curgea din al ei lac; era însetată; de viaţă îi era sete, nu de moarte…sufletul ei o va purta oriunde va merge; o va purta cu el…şi nu va uita nimic din aceea ce a fost.

va continua-

Ea, fiinţa sihastră

Motto: Deşi dintotdeauna am simţit-o acolo, undeva în mine  şi o auzeam dar nu ştiam să o văd,nu o înţelegeam de ce este acolo şi  nici pentru ce deoarece nu-i dezlegam înţelesul, era încâlcit fir, e pentru întâia dată când am desluşit-o.

Acum ştiu. Ea aşteaptă.

Cine se ascunde sub chipul aparenţelor înşelătoare? Amăgirea; a ademeni prin trupul cuvintelor a înspăimântător de înfiorătoare răscolitoare atingeri întru pătrunderea în adâncul fiinţei tale a unui vremelnic călător, şoaptă rătăcitoare şi păgână, cuvinte ce se vor dovedi într-un preatârziu, deja fiindu-le captivă, atât de deşarte, fiind sălaş de minciuni, seducţie a contur himeric al unei năluci de iubire a iluzie într-o aventură a hazardului în care vei păşi pe drum rătăcitor a ţie însuţi şi poate cărare a pierzanie îţi va fi de nu vei mai şti a recunoaşte glasul stins al regăsirii când va încerca să te strige a înapoi înspre tine însuţi şi nu spre încotro-ul tărâmului  pe care se află ruine ale gândurilor din castele de nisip şi vânt, sălaş înlăuntrul unei fiinţe zbuciumate de gânduri pribege de sihăstrie necuprinsă de ţărmuri.

Iubirea-i ademenitoare mreajă, e un joc amăgitor, e o iluzie, iluzia vrăjită în care pe el îl vezi doar prin ochii tăi mari privind a îndrăgostire cu pupilele dilatate a halucinantă fascinaţie, a nevoii dragostei de el, a am nevoie de tine pentru că te iubesc, iubirea e o fantezie în care el este acel diferit de ceilalţi muritori, iubirea lui fiind cea pe care o aşteptai de o viaţă ca să te scoată din sihăstria dinlăuntrul fiinţei tale, miracolul întâmplării ce îţi va fi şi minunea ce fi-i-vei în taina închisă în el  a cutreierării pământului pentru a te întâlni doar pe tine, iubirea este înveşmântată a acoperământ de văl, dar chiar de-i o învăluire, nu o dezvălui, lasă-i amăgirea, lasă-te sedus de vraja ei. E magie.

Într-un ciudat fel, simt că aştept ca acel să ştie unde să mă caute şi cum să mă găsească, cel al cărui ţărm sunt, şi care până atunci a trăit într-un vălmăşag de întortocheri de răsucite rătăciri, orbecâind şi bâjbâind în căutări a chipuri cu degetele care nu i se înfiorau, zvâcnind, la atingeri, pentru că amprentele ce purtau erau ale mele, doar că el nu o ştia încă, în memoria lor eram eu, din alte vremuri, întipărită într-un timp în care mă va auzi crescând în el a rădăcină…

…o aşteptare cu înfăţişare ciudată a umbră mesianică la capătul căreia pasul i-l voi auzi celui ce a fost lăsat pe acest pământ doar pentru mine, şi doar pentru el fi-i-voi născută chip şi asemănare; jumătatea negăsită vreodată în căutarea căreia porni-va ca într-o sarabandă nebunească a desluşirii de sieşi, căci trebuie a te descâlci fir pentru a şti cum să te poţi lega de altul cu nod într-un firesc atât de simplu în aparenţă, sacră sfântă aparenţă, simplitatea..

Şi voi fi nodul lui, al aceluia, atât de simplu; o amăgire…Poate se va amăgi că putea-mă-va înnoda atât de firesc şi de neanevoios, ca mă să desluşească fir şi cutreierând să mă poată străbate îl pot pierde a rătăcire în neştire în întortocherile ascunse ale umbrelor, dar îi voi fi nod făcut cu fir roşu; pavăză a deochi de ochi vrăjmaşi şi peiziş privind înspre e, iar cu mine purtată la încheietura mâini lui stângi îi voi fi sufletului său scut de dezlănţuite stihii ale întunecimilor, şi în mine îşi va afla sălaşul, şi poate îi voi fi amăgire, şi poate amăgire fi-mi-va, dar magie va fi mai presus de înţelesuri, iar de va fi să nu mai poată trăi mai apoi făr’ de mine, o va face fără de îndoială şi putinţă de tăgadă, va supravieţui iubirii mele.

Dar nu va putea trăi însă fără a mă putea afla.

Pentru că sunt fiinţa sihastră de la capătul drumului său, când va ajunge la mine va începe să  simtă cum îmi cresc rădăcini în el a copac şi nimeni, niciodată, nu mi le va putea smulge, a sfârşi de a mai fi beteag, pentru că îl voi întregi, îi voi fi urmă, căci fi-îi-voi drum, şi niciodată rătăcire.

În timp ce aşteaptă pe un ţărm mult prea îndepărtat, fiinţa sihastră din tăcerile mele aude uneori în suflet cum încep spinii să crească şi în mărăcinişuri pare a-l fi sfâşiat, în timp ce odată, într-o noapte, fugise înspăimântată din calea unui gând rătăcitor ce pe acolo îşi pierduse paşii.

Într-un straniu fel, când iubeşti, el îşi află sălaşul în tine, şi te cutreieră, şi te străbate şi atunci când l-ai dezrădăcinat din tine, te bântuie  şi te colindă a nălucă, pentru că într-atât a pătruns în tine, ţi-a pătruns în adâncuri,  încât acum, înlăuntrul tău fiind, eşti locuit în cel mai sacru lăcaş.

Acel al fiinţei tale.

Fiinţa cea mai frumoasă

Cea mai frumoasă fiinţă este cea care te priveşte în ochi şi începe să te înţeleagă de ce îi ocoleşti privirea, de ce cobori ochii în pământ, şi te iartă, cea mai frumoasă este cea care te înţelege tocmai pentru că s-a oprit, şi nu doar pentru o clipă, ci pentru mai multe, şi a vrut să ştie cine eşti, ca să poată mai apoi alege dacă rămâne sau pleacă mai departe, cea mai frumoasă fiinţă este aceea care a surâs atunci când poate îi era greu să o facă, şi poate că înăuntrul ei plângea, dar a ales să zâmbească, pentru că nu voia să îţi rostogolească bolovanul din sufletul ei în al tău, nu voia să te împovăreze, deoarece era povara ei şi putea să o ducă aşa cum a mai dus şi altele, fără un strigăt de ajutor pentru că s-a descurcat singură.La urma urmei, este viaţa ei, nu? Şi nu are nevoie de nimeni pentru durere sau suferinţă sau tristeţe, doar de ea.

Cea mai frumoasă fiinţă este cea care nu te lasă să intri cu bocancii în sufletul ei, îţi spune ea dacă vrei să ştii ceva…este îndeajuns să întrebi şi ea îţi va răspunde, dacă vrea, dacă ea consideră că tu meriţi să o ştii, cea  mai frumoasă fiinţă este cea care priveşte fiecare anotimp ca făcând parte din viaţă, deşi este unul pe care îl preferă, întotdeauna va fi unul pe care îl va prefera şi pe care îl va alege dintre cele patru; anotimpul în care iubeşte şi pe care îl trăieşte cu toată fiinţa ei,

cea mai frumoasă fiinţă este cea mai delicată creatură cu putinţă, are sufletul fragil iar uneori  se sparge, dar îi lipeşte bucăţile, printre crăpături o înfioară câteodată când simte strecurându-se  câteodată amintirile, zâmbeşte  când pe cel de lângă ea îl copleşeşte tristeţea şi se lasă pe ea deoparte, şi uită că şi ei îi este greu, şi gândeşte că lui îi este poate mai greu, şi îl ia de mână şi îi poartă paşii, şi plânge când nimeni o nu vede, şi nu că cel de lângă nu ar preţui diamantele lacrimilor, doar că vrea să i se vadă doar scânteierea din ochi atunci când îl priveşte,

când este tristă nu vrea să te copleşească pentru că ştie că ai şi tu tristeţile tale, aşa că nu vrea îţi rostogolească poverile din sufletul ei; în sufletul tău nu intră, iar atunci când uşa e închisă, aşteaptă să deschizi atunci când simţi să o faci; în timp ce aşteaptă, devine întrebare,

cea mai frumoasă fiinţă poartă pe umerii ei pământul pentru că ar vrea ca ţie să îţi fie uşor; câteodată simte că nimic din ceea ce face nu este de îndeajuns şi atunci gândeşte că poate ar fi mai bine să se retragă şi să te lase pe tine, bărbatul de lângă ea, să îţi porţi propriile bătălii, cele cu tine însuţi,

cea mai frumoasă fiinţă de jur împrejurul ei scânteiează, este  o minune de alb; culoarea ce vrea totul din povestea de alb…de întunericul, recele, infernalul, obscurul, ascunsul şi nimicul negrului îţi este scut de apărare a sufletului ei inocenţă, cea mai frumoasă fiinţă este cea care vrea să ţi se dăruiască cu fragilitatea şi vulnerabilitatea de ea însăşi, ca şi cum ar fi prima dată când ar dărui ceva în viaţă din tot sufletul şi o face cu gesturi stângace, timide, sfielnică făcând paşi mici şi plini de întrebări, gândindu-se la cuvintele pe care ar vrea să le rostească şi dacă va putea-o face, dacă nu vor rămâne doar gânduri,

cea mai frumoasă fiinţă este pentru tine ce nu ţi-a putut fi odată, o pagină care a  purtat litere, paragrafe şi paranteze, puncte de suspensie şi semne de întrebare, doar de exclamaţie mai rar şi asta pentru că nu se extaziază atât de uşor, nu este o fiinţă exaltată, este însă definiţia exuberanţei, bucuria îi este săltaredoar că ceea ce avea cea mai mare importanţă nu a fost însă scris nici printre rânduri, nici în spaţiile goale dintre ele, nici dincolo de cuvinte şi de tăcerile de dincolo de ele, poate că nu s-a descurcat cu unele definiţii, cu ceea ce ar fi trebuit să definească o parte din ea, terminase poate cuvintele, aşa că au rămas nescrise, sau poate că tot ce avusese de spus tăcuse demult.

Cea mai frumoasă fiinţă este o minune de alb, este opal de foc, halucinantă, din fiecare unghi fiind altfel dar având  aceeaşi transparenţă, transparenţa sufletului în care trăieşte fiinţa de cleştar căreia iubirea îi arată într-un fel doar de ea ştiut drumul înspre ea, în adâncul ei, acolo unde, pătrunzând a găsit, ghemuit cu genunchii la piept, tremurând, sufletul a doi ochi întrebători care îşi căuta calea de înţelegere a neîncrederilor unor definiţii pe care le dăduse unor aparenţe, iar cum aparenţele deseori pot şi înşelătoare şi înşelăciunea te amăgeşte, te leagă la ochi şi te duce într-un loc unde apoi te părăseşte, iubire iluzorie, iar tu te trezeşti singur şi pierdut, nemaiştiind să te întorci pentru că ai uitat să iei cu tine pietricelele recunoaşterii pe care să le presari pe cărarea regăsirii ca să ştii unde îţi este întorsul înapoi spre tine de va fi să te întorci , pietricelele a recunoaştere,

recunoaşterea a ceea ce ţi-ar putea fi desăvârşire sau sfâşiere şi sfârşit, dar pentru a le recunoaşte trebuitot fiindu-ţi mai întâi să le fi trăit şi astfel învăţând a le deosebi una de cealaltă, atât una, cât şi cealaltă fiind urme de iubire, cicatrice  sau rană sângerândă, iar această recunoaştere putând să îţi fie întruchiparea întrupării visului care îţi este dorinţă de realitate sau nefericirea risipirii în vânt a rădăcinii smulsă din pământ, şi asta depinzând de cum eşti trăit de celălalt, de cum celălalt ştie şi vrea a te trăi, şi mai ales de cum vrei tu să fii trăit, ceea ce îi apărea sufletului acelor ochi avea formă de miraj; părea a fi iubire.

Şi atunci fiinţa cea mai frumoasă a inceput să iubească,

şi şi-a trăit, cândva, ultimele lacrimi pentru amintirile pe care a trebuit să le lase în urmă  şi despre care nu este foarte sigură că nu se vor întoarce într-o anume zi, deoarece  simte că undeva, niciodată nu va uita, iar acest cuvânt niciodată îl simte mai greu ca toate durerile din lume, pentru că poate i se va întâmpla cândva să deschidă cutia pandorei şi din ea să iasă trecutul, trecut purtând un nume, nişte litere care o vor răscoli precum o răscoliseră odată, într-un timp al plecărilor despre care ştia că sunt fără de întoarcere, iar dacă se întâmplă sunt doar rătăciri, în final cauţi drumul înapoi spre locul tău, pentru că cel în care te afli nu îţi mai aparţine, după cum nici tu, lui.

Cea mai frumoasă fiinţă este cea care nu se lasă înşelată de aparenţe şi a cărei alegere este să stea  departe de nişte meandre pentru că răspunsul îl cunoaşte oricum şi nu mai vrea să o bântuie întrebări a nelinişte pentru că ceva despre drumuri a învăţat şi ştie că poate câteodată nu se descurcă să descâlcească înţelesul răspântiilor, fiinţa cea mai frumoasă  este iubire, prima silabă a fericirii, cu ea începând şi sfârşindu-se lumea ta, cea mai frumoasă fiinţă îţi este stea, esenţa intunecatei tale nopţi, capătul căutărilor tale, îţi este promisiunea făcută odată, demult, şi cu ea în suflet, purtând-o, eşti sfeşnic de transparent cristal cu făclie aprinsă, ea fiindu-ţi lumina armoniei universului

tău.

Truda; devenirea făpturii

Trăia odată pe un tărâm de oriunde o făptură care se numea Truda; fusese surghiunită să îşi ispăşească o osândă…aceea de a crea ceva desăvârşit.

Alesese sihăstria în însingurarea de celelalte suflete pentru că ştia că atingerea acestora îi poate fi urmă în gândurile ei, iar unii i-ar fi putut fi chipuri înşelătoare a amăgire…alţii i-ar fi înălţat dorinţele şi le-ar fi pus cunună albă, şi mai ştia că trebuie să fie făr’ de nimeni deoarece cunoştea secretul oamenilor; cei ce nu văzuseră niciodată şi nu trăiseră atingerea desăvârşirii vor cuvânta a neostoit dor şi vor desena  forma şi conturul în curcubeu; cei ce nu o vor fi văzut niciodată vor povesti despre cum ar fi fost în închipuirea lor.

Cei ce îi văzuseră lumina albă  şi o pătrunseseră dezlegând taina, nu se mai întorseseră niciodată printre muritori; nu se mai regăseau şi nu se mai potriveau urmei ce îşi fuseseră odată.

Făptura simţea în ea o vibraţie şi ştia că vine din adâncul ei; era glasul acelei lumini a răsucitoarei forme perfecte a spiralării…şi învăţase să se ferească de umbrele întunericului, pentru că pe  drumul care îşi era simţea din ce parte o pândesc pâclele negre ale fantomaticelor învăluiri şi îşi purta tot timpul cu ea, în pumnul strâns, pietricelele recunoaşterii şi ale regăsirii; şi atunci când vânturi potrivnice se iscau, se adăpostea lângă stâlpul pe care şi-l sculptase a columnă din vis de opal, aşa încât nu o puteau dărâma, stâlp pe care .îl clădise din granit dur pe piedestal de hematit, minereu greu purtând închisă în el puterea şi forţa pământului.

Ştia cine este atât cât îşi devenise cunoaştere până acum, şi cât poate, cât îşi poate fi sieşi, atât şi altora; rezistase multor samavolnicii…se clătinase dar nu se dezrădăcinase ş,i fără de ură de urme, doar cu înverşunarea de sine de a se ţine cu putere şi credinţă în ea cu mâinile de trupul plăpând al trudei care îşi era sieşi, îşi încleşta gândurile.

Era armonie în trup şi în suflet, dar mai avea destul de pătruns până în adâncul de ea ca să devină desăvârşire; ştia din prima clipă în care a urcat pe treapta scării spiralate care duce spre cer că în abisul formei ei, ameţitor, îţi poţi pierde sufletul…şi sufletul tău devine una cu lumina albă, căutând în infinitul spaţiului din tine înţelesurile înrădăcinate de la începuturile lumii.

Ştia că pe unele trepte va plânge, pe altele o vor înjunghia amintiri…pe unele îşi va obloji rănil, pe altele va învăţa îndurarea şi iertarea greşelilor…pe unele va odihni să îşi tragă sufletul a zăbovire de clipă, pe altele va deznădăjdui, auzindu-şi năruirea castelului din gânduri de nisip, cum se spulberă undeva, departe, în ea…pe unele se va scutura de umbre şi va privi în jos, gândindu-se ce mult s-a îndepărtat şi cât a lăsat a despărţire…

…şi cu cât urca mai multe trepte, cu atât se risipeau, una câte una, neputinţele ei, şi făptura ştia că înălţarea ei nu va fi niciodată altfel decât în spirală.

Făcuse întotdeauna doar ce simţise; nu se trădase niciodată…era împăcată cu sine, deşi neliniştile din suflet le mai simţea câteodată învolburând-o; îşi fusese încercare şi trecere prin foc şi mers pe cărbuni încinşi şi talpă sfărâmată a pas sângerând de colţuri de stâncă…îşi abandonase undeva, în uitare, dorurile şi dorinţele; se însingurase în tăcerea de sieşi, pentru a-şi auzi gândurile.

Ştia că toată viaţa îşi va fi trudă în a crea ceva desăvârşit…ştia că vrea să îşi fie sublim…ştia că desăvârşirea înseamnă perfecţiune. Ştia că nu este o utopie, că perfecţiunea este,  nu există, dar uneori cu neputinţă a o atinge…ştia că este transcendenţă, neputând fi nicidecum căutată, pentru că era înafara oricărei experienţe deschise, în afară de devenire, doar că era una dintre neliniştile ei…era aspiraţia ei; acolo, în sufletul ei de lumină albă o simţea fremătând a pur deşi păcate făcuse, dar şi-l eliberase de multe patimi care l-ar fi zvârcolit,  iar chipul urii care să i-l schimonosească nu îl ştiuse niciodată privi, aşa precum nu privise vreodată a chip de  invidie ori a pizmă înspre alt suflet.

Patima ei cea mai mare şi necurmată era de ea însăşi şi aceasta o făcea să îşi fie teamă, teamă de ceea ce şi-ar putea însemna ca urmă; ştia că e pasiune năvalnică în înfrigurarea de sieşi, ştia că e dorinţă de ideal…ştia…şi îşi auzea chemarea; se simţea uneori neţărmurire… şi tot de atâtea ori, singurătate şi tăcere.

Şi în tăcere simţise cum o mână nevăzută, călăuzind-o a contur, îi desenă pe pământ cifra şapte; o atinse cu palma şi  simţi  că devine una cu fiinţa acestei cifre.

A desăvârşirii.

Legături superficiale…sau atunci când s-au condamnat cu toţi la moarte

Ştii, suflet străin, ţi-am auzit pasul; îţi părăseai o lume solitară în care trăisei singur şi neştiut de nimeni vreodată nu pentru că alţii te căutaseră şi nu te găsiseră, ci pentru că tu nu dorisei să te mai afle nimeni, îţi ascunseseşi nu chipul, pe acela îl dăruisei tuturor, senin şi fără de umbre, pentru că cine te privise îşi spusese că nimeni şi nimic nu te-a întunecat vreodată, aşa le păreai, ci pe tine însuţi nu te dezvăluisei nimănui, nimeni nu te cunoscuse vreodată pentru că nu lăsaseşi să fii atins îndeajuns de aproape; nu te lăsasei auzit, cuvintele ţi le închisesei, şi unele ţi le rosteai doar ţie; îţi erau rugă a implorare, şi era sfâşiere că nu le puteai elibera din tine, dar ştiai că nu ar fi oricine cel sau cea care să ţi le înţeleagă, să le dezlege taina lor ştiută doar de tine, ţi-ai fi dorit ca cineva să îţi asculte gândul şi să nu îţi pună întrebări când ochii tăi priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de  nici tu nu ştiai de unde, dar îţi şopteai că urma să aibă contur de speranţă nu ceaţă de iluzie, acesta care îţi fusese de atât de multe ori învăluire, de mult prea multe ori o arătare, o închipuire a imaginaţiei tale.

Sufletul străin celorlalţi îşi imagina că cineva îl va înţelege fără de cuvinte şi că îi va iubi nu chipul, ci pe el, şi că va aştepta îndeajuns la poarta sufletului lui fără vreo umbră de îndoială că s-ar întoarce spre într-acolo de unde a venit din zare, şi nu va bate ca să i se deschidă pentru că lanţurile podului ruginiseră şi nu mai puteau coborî podul ca să poată păşi înăuntrul fortăreţei inexpugnabile care altă cale de pătrundere nu avea, nu ar fi avut, decât acel pod care nu mai coborâse de multă vreme şi care nu mai voia vreodată să se lase coborât.

Legături superficiale avusese, atunci când văzuse că fiinţele ce îl înconjurau se temeau, deşi el umbla cu palma întinsă. Le era frică să se lege, poate, îşi spusese cu o tristă resemnare, poate şi ele, la rândul lor, avuseseră parte de poveştile lor care le sfărâmaseră şi nu mai aveau curajul să se încredinţeze nimănui, să se mai lege de cineva, cu fragilitatea dezgolirii  şi a vulnerabilităţii abandonului de ei înşişi, cu sinceritatea cuvintelor şi a necuvintelor din adâncul lor cu dezvelirea zbaterilor, a neliniştilor, a spaimelor, a zvârcolirilor. Poate o făcuseră şi fuseseră trădaţi.

Înşelaţi. Sufletul lor fusese străpuns sau ucis mişeleşte şi le luase o eternitate să îşi adune toate sfărâmele şi cioburile şi să le pună la loc şi să toarne peste ele nepăsare şi neîncredere în cel de lângă ca armură de impenetrabilitate, aşa nimeni şi nimic nu i-ar mai fi putut vreodată străpunge pentru că nu şi-ar mai fi încredinţat sufletul nimănui şi chiar de ar mai fi simţit dorinţa de a avea dorinţă, platoşa l-ar fi împiedicat pe acela ce ar mai fi cutezat vreodată; platoşa l-ar fi tinut îndeajuns de departe pe cel temerar şi la adăpost pe cel cu cicatrice poate încă sângerânde. Pavăză.

Îi simţiseră agonia sufletului, simţiseră cum e să le fie pe moarte; să le fie ucis de altcineva. Şi îşi aleseseră să nu mai permită să mai simtă ceva vreodată; îl condamnaseră ei înşişi să îl lase să moară, dar să nu le fie omorât de către altul,îl exilaseră a nesimţire în ei înşişi, iar exilul în propria-ţi persoană e câteodată cu neputinţă de întoarcere…şi de atunci, tot ce avuseseră pentru cei ce ar mai fi încercat să se apropie fuseseră doar legături de suprafaţă, nu de adânc.

Sufereau poate, nu ştiu, îşi zisese sufletul străin. Ştiu doar că nu mai voiau să mai fie vreodată răniţi. La fel ca şi mie, aşa li se întâmplase şi lor…

Şi fiecare îşi trăia de acum singurătatea lumii lui. Şi aşa se făcea că erau atâtea lumi solitare pe pământ.

De teamă.

De moarte. De cel de lângă.

Care moarte oricum avea să ţi se întâmple, pentru că sufletul tău pierea încet, neauzit de nimeni, sunet imperceptibil, abia şoptit, încât nici tu însuţi nu mai puteai ajunge până la el, deja delira şi părea a nu te mai recunoaşte, simţeai doar cum neantul tăcerii te înghite.

Tăcerea de tine…

…însuţi.


Azi-noapte a venit vara

Bună dimineaţa! Azi-noapte a venit vara, ai auzit-o?

A venit cu mâna goală, nu a ştiut ce să îţi aducă, spune-i tu ce ai vrea, doar ştii că e magică, îţi poate îndeplini orice dorinţă aşa că cere-i ce vrei, dar să nu îi ceri dragoste să îţi aducă, îţi va răspunde că nu ea îţi va alege dragostea, ci dragostea va alege când e să îi fie de tine, vine de unde vrea ea, iar de nu a făcut-o însă, o va face; te va întreba doar dacă ştii care este deosebirea între cea imatură şi cealaltă, care s-a maturizat între timp, timpul dorinţelor; cea imatură este cea care spune te iubesc pentru că am nevoie de tine

…iubirea care a crescut îţi şopteşte am nevoie de tine pentru că te iubesc…

Asta poate te va întreba vara ta, cum alegi să îi spui dragostei tale; vara ştie că altceva nu ţi-ai dori, atât doar, complexitatea simplităţii unei iubiri, puritatea  şi inocenţa candorii cu care te vei uita la ea întrebător de vrea să fie  a ta, pentru cât va vrea ea să fie…

Cere-i verii să te ia şi să te ducă departe de lumea dezlănţuită, undeva unde să nu te găsească nimeni; trebuie să ai tu un loc doar de tine ştiut unde ai vrea să ajungi şi ai tot amânat a o face; fiecare are un loc al lui unde se regăseşte când s-a îndepărtat prea tare de el însuşi, un loc unde se întoarce ori de câte ori simte nevoia de a o face.

Întoarcerea în sieşi. În tine însuţi.

Într-o amintire, într-un gând neîmpărtăşit nimănui, rostit doar în şoaptă, într-un vis din care nu ai mai vrea să te trezeşti, iar când ţi se întâmplă ai impresia că totul a fost atât de real încât, întinzând mâna, ai senzaţia că l-ai putea atinge, într-o dorinţă pe care ţi-ai pus-o suflând într-o lumânare care apoi s-a stins, şi tu ai tot aşteptat ca acea dorinţă să ţi se împlinească, crezând în întruchiparea ei aşa cum ai crede în tine, căci pentru asta sunt dorinţele, nu, ca să se împlinească…

…şi tu tot acolo eşti, tot aşteptând şi sperând şi crezând…

…într-o speranţă, chiar dacă e fragilă şi nu îndrăzneşte prea tare , dar s-a ivit timid, ţi s-a întruchipat, nu e vânare devânt, nu e iluzie, nu e himeră, nu e părere de nisip deşi efemeră îţi pare şi îţi este teamă să o atingi, într-o lacrimă pe care o simţi că nu ai mai putea-o stăpâni şi atunci o laşi să curgă înspre pământ, şi nu e nimeni care să o culeagă, într-o atingere a unei mâini, împletindu-ţi degetele de degetele mâinii celeilalte şi lăsând fiorul să îţi pătrundă în trupul tremurând, închizând ochii şi asculând cum pătrunde în tine mângâierea, într-o privire, chiar dacă ţi-e privirea din oglindă şi chiar de oglinda îţi pare spartă în sfărâme caleidoscopice şi îţi reflectă răvăşirea din suflet…

A mai trecut ceva din noi…

Cineva spunea că nu noi trecem prin viaţă, şi că viaţa trece prin noi; ne scurgem în fiecare clipă a ei, ne prelingem în câte o lacrimă, ne pierdem în rătăciri sau ne pierdem în iubiri, uităm unde ne-am pus sau uităm de noi înşine în extazul pierderii în contopirea unor trupuri dezlănţuite a pasiune, ne afirmăm ca definiţii, ne interzicem a constrângeri autoimpuse, ne exilăm câteodată în înăuntrul nostru şi ne uităm acolo astfel încât intoarcerea  devine câteodată imposibilă, ne închidem în noi, aruncând cheia atât de departe încât nimeni să nu o mai poată găsi vreodată, pentru că nu vrem ca să mai deschidem cuiva uşa sufletului, ne înconjurăm de ziduri de apărare, ne însingurăm în castele de fildeş, la înălţime şi la depărtare de tot ce ne-ar putea atinge şi ne-ar întina imaculatul alb, ne agăţăm de pai, cu disperarea înecatului, ne amăgim fără să fim legaţi la ochi, oftăm de multe ori a dor şi plângem a durere în lăuntru, acolo unde nu ne vede nimeni…

Iubim.

Azi-noapte s-a strecurat vara pe sub pragul uşii sufletului tău; uitasei să îi tragi zăvorul… Cum vrei să îţi fie, fi-ţi-ar!

Fi-ţi-ar vara dragoste…

…să-ţi fie!

Castele din paşi de nisip

A fost cândva o creaţie din vis de peruzea cu părul lung în bătaia vântului toamna şi în suflet  cu ecoul valurilor; spun cândva pentru că acea fiinţă a rămas de ceva vreme în urmă, pe celălalt ţărm care, atunci când ea trăise acolo, îi aparţinuse; fusese ţărmul ei, ţărmul unde nu sunt furtuni ale sufletului, nu e zbucium, nu e pierdere în adâncuri,nu e întristare…e calm. Şi linişte; atât de multă linişte încât nici gândurile nu ţi le mai auzi.

Pe ţărmul unde stătea creaţia din vis de peruzea cu ochi ca pădurile toamna erau multe urme de paşi iar ea ştia ce se întâmplase cu fiecare pereche a paşilor acestora, deveniţi mai apoi ai acelora care fuseseră odată…

…unele merseseră o vreme unele pe lângă celelalte, la fel de adânc urmă lăsată în nisip…apoi, după o vreme, nu s-a mai văzut decât o pereche de paşi ai unei singure fiinţe dintre cele două ce fuseseră la început…doar două urme ale unuia singur; ale celuilalt se îndreptau în alt sens, într-o cu totul altă direcţie…

…alte urme care o porniseră tot împreună aveau amprentele paşilor diferite; una mai apăsată,cealaltă abia ghicită, a sfială temătoare, de parcă nu ar fi îndrăznit să păşească alături de celălalt, de parcă ar fi avut îndoieli…nu ar fi simţit-o ca şi cum ar trebui să îşi continue drumul alături, nu era ceea ce îşi dorea; păşea a întrebare…aşa că şi cele două perechi de urme s-au despărţit după o vreme, fiecare luând-o pe un alt drum.

Ciudat, ajunsese să gândească creaţia din vis de peruzea, nu sunt urme care să păşească alături până la capăt de drum…întotdeauna sfârşesc prin a se opri şi apoi se despart; mai văd paşi şovăielnici unul lângă celălalt, dar ceva îmi spune că aceia demult îşi trăiesc, fiecare, singurătatea; singurătatea în doi; prezenţa absentă…merg tot unul pe lângă celălalt, sunt paraleli paşii doar că nici unuia nu îi mai pasă de pasul celuilalt…

…sunt unii care rămân mai în urmă…se simte că nu prea ar mai vrea să îl urmeze pe celălalt…probabil cât e pe drumul spre a o face are multe monologuri interioare dar deocamdată simte că nu are încă puterea de a o face, de a se întoarce şi de a-l lăsa pe celălalt să îşi continue drumul de unul singur; demult nu mai este nimic între ei…iubire…decât distanţa regulamentară a politeţii dintre doi străini.

Cum spuneam, creaţia din vis de peruzea în suflet cu vuiet de valuri care se sparg de ţărm şi şterg urma paşilor pe nisip ca şi cum aceşti paşi niciodată nu ar fi existat pentru că valul nu a ştiut să îi recunoască..văzuse multe; ajunsese să nu îşi dorească să lase pe cineva vreodată să păşească alături de ea; auzise că acestea se numeau poveşti de dragoste… Cunoscuse şi ea odată dragostea, o  lăsaseră şi pe ea în urmă nişte paşi ce se îndepărtaseră într-o mult prea mare linişte, pe neauzite…

…aşa că…

…privea încruntându-se a neîncredere înspre astfel de poveşti; zâmbea trist când vedea două perechi de paşi apropiindu-se; îi urmărea cu privirea, dar ştia că undeva, mai încolo, mâinile se vor desprinde una dintr-o cealaltă…lăsând să scape şi să se facă fărâme sufletul pe care celălalt i-l pusese celui de lângă el în palmă…unul va urma un drum…celălalt o va lua în o cu totul altă parte…

Creaţia din vis de peruzea se apropia de sufletul căzut în nisipul ce purta încă urma paşilor din care se clădise castelul de nisip pe care îl spulberă vânarea de vânt şi lacrimile începeau să îi curgă atunci când îi privea ochii; era tot  sfârşitul din lume în ei o vreme, apoi ochii sufletului sfâşiat se închideau uşor, murind odată cu dragostea care şi ea murise.

Creaţia din vis de peruzea cu ochii arămii ca pădurile ce ruginesc toamna nu voia ca sufletul ei să moară într-o zi; nu voia să iubească…să mai iubească vreodată…până într-o zi când ceva i-a scos în cale trecutul din viaţa ei pe care ea îl numea locul în care nu te mai poţi întoarce vreodată. Restul…

…e poveste.


Aminteşte-ţi când sufletului i-au crescut aripi

Fiecare are o moară de vânt în suflet, în căutarea căreia, suflet mut, a plecat sau este pe cale a o face, o iluzie ce şi-a pierdut forma iniţială a unui contur de ceaţă neclară atunci când ai început să priveşti spre ea, mai întâi cu un gând zâmbind a neîncredere în colţul gurii, dar ochii îţi străluceau într-un fel straniu pentru că te gândeai cum ar fi dacă, şi dacă totuşi acel ceva ar exista, dacă într-o zi ţi s-ar putea întâmpla, pentru că îţi pare câteodată că ai rămas netrăit cândva, şi între gol şi umbră îţi cauţi cevaul, ca un fel de dorinţă, simţi că nici nu te-ai mai vorbi, doar te-ai gândi, lipit de pământ, visând că zbori înspre încotroul tău din altă parte…

…doar că la ce ţi-ar folosi să îl ştii…

…poate nu îl vei putea atinge şi că poate îl vei muri înainte de a începe a-l chema înspre tine, pentru că ai obosit între împietrite semne, doar că începi să îţi aminteşti, închipuindu-ţi că totul este cu putinţă şi supus unui real expansiv, îţi aminteşti că dedesubtul ascunde mereu câte ceva, şi atunci te smulgi neînţelesului şi nu mai crezi în s-a isprăvit, atunci simţind că ceva în tine nu a pierit cu desăvârşire, că îţi mai vorbeşte, doar că trebuia să tai tăcerea si să te spui din nou cu o altă limbă, aceea în care cuvintele au mereu alte semnificaţii, pe care abia acum simţi că începi să le înţelegi, şi începi să crezi.

Dacă atât de mult ţi-ai dorit să crezi că există încât cu puterea minţii chiar i-ai putea da întruchipare visului, dacă l-ai putea privi în faţă, dacă ar sta chiar acolo, în faţa ta, ca şi când ar fi aievea, dar nu ar fi, ar fi doar proiecţia dorinţei tale pe un ecran spre care ai privi şi ai simţi ceea ce ar trebui să vezi, şi ai simţi că este timpul să porneşti în căutarea acelui ceva de vis al tău, ţinând mâna streaşină la ochii sufletului.

Nu ştii unde şi nu ştii înspre care dintre cele patru zări să te îndrepţi dar ştii că vei ajunge acolo şi asta e tot ceea ce îţi trebuie să ştii; acolo, unde te vei opri, nu e iluzie, nu e himeră, pentru că înspre ce ai pornit e forma dorinţei tale pe care ţi-ai desenat-o şi ai dat-o sufletului spre păstrare ca să nu o uite, iar pentru a i se întipări bine în memorie, i-ai arătat-o şi inimii şi i-ai spus că aşa arată acel ceva, şi dacă l-ar întâlni cumva din întâmplare, să ştie să îl recunoască.

Dintr-un milion de chipuri, de ar fi să treci pe lângă toate sufletele pământului, vei şti unde este cel care te aşteaptă pentru că atunci îţi va sta inima pe loc, semn că aceasta l-a recunoscut, a recunoscut chipul dorinţei din vis; ştie că el este acel care va fi să fie al tău, şi îl vei lua de mână şi vei pleca în lumea largă, şi vă veţi pierde urma undeva, pe o plajă pustie necălcată de paşi, unde veţi trăi taina adamică de la început de lume, cea dintre un bărbat şi o femeie; contopirea a două suflete într-unul singur, amestecându-şi nuanţele privindu-se în ochii arzând a dorinţă, acea dorinţă pe care o avusese el de a te găsi oriunde ai fi fost pe acest pământ pentru că a simţit că tu îi eşti aceea ce va veni, pentru că viaţa te pusese deoparte doar pentru el, te ştia dinainte de a te afla…

…trebuia doar să ştie cum să te găsească….

…şi a făcut-o, venind spre tine din celălalt capăt de pământ, oriunde ar fi fost el acel pământ, şi a făcut-o în acelaşi timp în care şi tu simţisei că este vremea să începi să păşeşti înspre el deoarece îi auzisei pasul…

…şi el ţie.

Ianuarie nu este atât de departe, sau ceea ce ţi-aş spune şi ce nu

Ceea ce aş vrea să-ţi spun cu adevărat printre rânduri, şi ceea ce aş rosti, de teamă, o anume teamă ce îmi aduce aminte de acea sârmă pe care am simţit şi simt că merg fără plasă de siguranţă, mai e o vreme până la răspunsuri, răspunsurile tale la întrebările mele care şi-au pierdut forma strict gramaticală, au devenit nelinişti, nu ştiu ce a devenit răspunsul meu pentru

tine.