Al cincilea anotimp

Motto: Şi nu vom mai şti care dintre noi l-a născocit, iscându-l, pe celălalt…

 

În lumină albă şi trudă îţi va fi să te afli, în lumină de gând alb şi trudă îmi va fi să mă aflu, şi  sunt rostire pură, iar trăirea mea este aceea de a fi eu însămi în neîncetarea uimirii de mine şi a minunii de vis lăsat pe pământ, şi odată ce am devenit trebuie să mă las trăită în neliniştea întrebărilor şi în căutarea dezlegătoarelor de taine răspunsuri, necontenit şi poate fără de suflet hoinar alături de mine simt uneori că aş vrea să fiu, pentru că vreau să mă auzi pe dinăuntru deşi îţi şoptesc pe dinafară, şi vreau să aud cum rădăcină cresc înlăuntrul lăcaşului sacru al fiinţei tale şi poate făr’ de urme am fost pentru că pe tărâmul meu deşartelor iluzii le-a fost cu neputinţă a mă lega de ele, cu împotrivire curmându-le gândul de a-mi macula şi întina pământul pe care calc cu sfinţenie, acel al fiinţei meleşi pe care mi l-am păzit cu străşnicie, şi atât de singură poate uneori mă întorc noaptea într-un loc ştiut doar de mine şi mă prefac că nu simt golul…dar atunci când închid ochii mă năpădesc a înfiorare doruri de care încerc să mă ascund ştiind că poate nu am să mi le ostoiesc prea curând…doruri de întâmplări neîntâmplate.

Mă încing cu brâu din fulgi de nea şi dansez desculţă în omătul poveste de alb,trăieşte-mă-n gânduri de zăpadă, cuvântă-mă-n atingerea depărtărilor, în tremurările de dor ale trupului sufletului, caută-mă-n tine şi desluşeşte-mi drumul care îţi sunt, cel înspre al cincilea anotimp, când îl vom isca în răsărit, la echinox, din învăluite iviri de  fragile petale albe, întâiele pe pământ, atunci când primele fiinţe născocite au fost alungate din eden, pământul pe atunci îşi trăia iarna; simt uneori că un înger îmi ia palma, prinzându-mi în ea un fulg şi suflă peste el, peste sufletul haimana, haimanaua de suflet pribeag care rătăceşte pe drumeaguri de doruri, uneori mai şterpeleşte câte unul şi uită să îl mai dea înapoişi prigonit şi vraişte zdrenţuit în fărâme de clipe umblă noaptea lunatec, blând rătăcitor în neştire spre un nuştiuunde de nicăieri, spre unde l-or îndemna gândurile arzânde a dor să o facă.

Suflet tăcut, şi-a închis în tăceri nerostirile; şi ar fi avut atât de multe de făcut şi atât de multe de cioplit a făptură din piatră de amurg de vise; atunci începuse să simtă cum încep a păli, ar fi vrut să le reaprindă, dar se aşternuse prea de devreme o pâclă ce îi înceţoşase drumul şi devenise un suflet orbecăind prin ceaţă spre ceva neclar şi difuz, aşa i se părea că aude, un geamăt doar, venind de undeva de prin îndepărtata-i apropiere ce se însingurase, pe care îl mai simţea dar nu îl mai putea atinge, şi l-ar mai sfâşiat dorinţa cutremurându-i nemărginirea creştetului până în tălpile desculţe a paşi, însă se lepădase de ei pentru că nu mai avea urmă care să îi poarte amprenta; nu mai avea unde şi înspre ce călca…

Sufletul haimana  adoarme noaptea tinându-şi dorul în pumnul încleştat ca nu cumva să îi dea drumul sau să i-l îndepărteze cineva, cine oare s-ar încumeta a o face,şi tresare în somn şi se zvârcoleşte , sărman bietul de el, ce l-o bântui în vis? ce gânduri rămase nespuse nu îl lasă să îşi afle odihna, gânduri când simţi că trebuie să ajungi undeva, într-un anume loc doar al tău, deşi uneori îţi pare a se afla nicăieri…dar ştii că aceasta îţi va fi, într-o zi, întâmplare, ai ştiut-o din prima clipă în care ai pornit-o spre acel încotro, înspre visul din capătul ultimei spirale a treptelor ce urcă spre cer, dar ai cumva senzaţia că vei rămâne prins între cele două, că acolo nu vei ajunge niciodată  şi că locului în care te afli nu îi mai aparţii, dar te-a ţintuit captiv, nelăsându-te să te îndepărtezi a rătăcire, înspre întinderi de nesfârşit albastru, pe unde gândul lui se pierde în voia unui val, şi îl urmezi fără de chingi, lăsându-ţi-l desferecat şi mergi în urma lui; ascultă-i pasul…

…nu poţi pune cătuşe florilor; şopteam odată…

Timpul evanescentei înşelăciuni a aşteptărilor, în plăsmuirea clipelor, în  ademenirea lor de a ne fi cu putinţă de întruchipare, ce chip lua-vom atunci când ni se vor încrucişa zbaterile drumului, atingerile lui, când nu vom mai fugi de noi în neantul stelelor, într-un deşert celest, când vom călca pe cerul pământului, topindu-ne umbrele care se vor prelinge şoapte despicăturilor de paşi, împreunându-i întru încotro, poate înspre nemărginirea de nicăieri, acolo unde nimeni din tine şi din mine  va şti să ajungă, întindere de drum fără de urmă; hoinari în pustiuri astrale, suflete rătăcitoare cu degetele împreunate, născocitori din dor ai cerului pământului, din începutul de fior ce răscoleşte val în suflete, săpându-ne malul  şi măcinându-ne-n chinuri de patima ţărmului neatins, flacără a sângelui scormonind în tresărirea întunecaţilor tăciuni ai jarului albastru în descântecul focului…

Al cincilea anotimp va fi iscat din durere, din dor de întâmplări neîntâmplate, întâmplare ţie, eu, neîntâmplată.

Timpul nostru va fi în noapte; în misterul întunericului ei ale cărui umbre învăluie lumina în taina focului mocnind de dorinţa aprinderii flăcării vii păstrată în ascunzişul sacru al fiinţei; noaptea cea fără de timp, fără trecut, făr’ de viitor, în desăvârşirea clipei absolute, în veşnicia ei tremurând în neantul spaimei.

De sfârşit.