Nebunii au o lume a lor

Motto: Nebunii cred că adevăraţii nebuni sunt închişi afară.

 

E răvăşitor să vezi oameni în lumea lor, pierduţi de lumea asta în care li se pare că ceilalţi sunt închişi, şi nu ei, şi mi-am adus aminte de Olga, se căra peste tot cu puţina brumă pe care o avea, în nişte paporniţe uriaşe, şi dormea pe sub poduri, aşa zicea lumea despre ea, Olga nu mai ştia ce să îşi vorbească, aşa că vorbea tuturor,Olga trăia un timp a cărui substanţă era una thanatică, fiecare zi a ei era ca o greutate de moarte,

cred că nu a avut parte de vreo blândeţe a vieţii, toţi nebunii de cândva semănau unul cu alţii şi fiecare avea păstrată închisă taina lui, Olga răcnea cuvinte fără legătură, care păreau că nu înseamnă nimic, lumea o privea fie cu milă, fie cu dezgust, fie cu dispreţ, Olga cred că a murit demult, dar a rămas în memoria colectivă ca aia care căra sacoşe după ea, azi sunt un fel de olgă, ca mai toate femeile, o olgă  devenită un fel de etichetă grozav de cunoscută,

odată, în autobuz, un nene vorbea cu un prieten imaginar, trăgând din când în când câte o duşcă dintr-o sticlă pe care o ţinea strâns în mână ca nu carecumva să îi scape şi să i se facă ţăndări realitatea, zicea ceva de un drum, că e lung, părea că se încaieră cu gândurile lui, că începuse să se răstească, curva aia, şi iar o înjurătură, şi iar a dat pe gât, vezi cum sunt oamenii, zicea, nu era nebun, ci doar foarte beat, cu viermătul vieţii lui de care poate că numai aşa putea să fugă,

ultimul nebun de care îmi amintesc era o ea şi purta codiţe împletite la furouri care abia că îi acopereau goliciunea, cânta pe stradă de parcă părea gata să le înfrunte pe toate, din când în când se smucea, de parcă voia să scape dintr-o strânsoare, cred că se întâlnise din ce în ce mai rar cu viaţa, viaţă ca o osândă şi fără nicio zare, căreia nu mai ştia ce să îi spună, aşa că nu îi mai spunea nimic, strângându-şi tot ce mai rămăsese din ea fără regret şi fără

amintire.

Anunțuri

Accesorii circumstanţiale şi poveşti în aşteptarea recuzitei

Motto: Cel mai greu este să sfârşeşti frumos o poveste bine începută.

 

Ea nu se hrăneşte cu himere, ea e din amintiri nici moarte, nici vii, din cele moarte nu ar mai putea pe nimeni să cheme decât dacă ar vrea să cioplească fantasme, aşa că în ochii ei nu vezi umbre, din cele vii, ca să rămână nedespărţite de ele, decupează forme al căror loc şi-l fixează în memorie de fiecare ultimă oară când întoarce capul după ele, suntem ceeea ce vrem să uităm când avem sufletele cotonogite zdravăn, suntem neastâmpăr când ne apucă frigurile şi dârdâim din toate încheieturile atunci când ne ia cu dragoste,

ea e din îndârjiri naive când crede că se poate pune de-a curmezişul lucrurilor care există aievea deşi conturul lor nu e foarte clar, ea e din doruri fără sfârşiri care coboară din părăsiri când uneori o mai întoarce ceasul umbrelor, desfăcând timpul îndărăt, dar mai departe de atât nu se duce, ea nu se mai întreabă de ce unui bărbat o singură femeie nu îi ţine de foame, acum ştie că într-un bărbat e şi iubirea şi credinţa şi minciuna, când cuvintele dragostei se anemiază şi îşi dau duhul din dragoste rămân oase de cadavru,

ea râde de fantezia în care un bărbat şi o femeie se caută de-a lungul mai multor vieţi, asta i se trage de la realismul împins până la brutalitate,  ea nu crede în poveşti nemuritoare ci în viaţa hoinară a poveştilor, poveştile ei sunt lipsite de acel suflu epic care este fantezia, din deviaţia fanteziei ies acte de prisos, între ea şi cuvintele de dragoste există o ruptură atunci când simte că ea şi ele nu mai au ce să îşi spună deşi ele încearcă să demonstreze, să se justifice, să se apere, sperioase până la descompunere, iar ea ştie că dacă le-ar mai crede ar fi de o naivitate catastrofală, ea ştie că dragostea nimănui nu poartă haine fără amintiri, ea e o femeie care ştie că atunci când dragostea vorbeşte prea mult pentru a face ceva, totul sfârşeşte lamentabil,

ea are oase fragile dar e făcută din verbe incasabile, încheieturile mâinilor ei sunt atât de subţiri, pe ele se încolăcesc câteodată umbre, se răsucesc pe ea toată, aşa se întâmplă când evoci şi rememorezi, când timpul se sparge în anotimpuri, încheieturile ei iau diverse înfăţişări, primăvara sunt ca nişte frânghii întinse pe care stau, într-un echilibru precar, dorinţe fragile cu ochi sticloşi, care îi spun ceea ce ştiu că ea nu o să creadă pentru că destinul lor e mai mult interogativ şi iluzoriu decât sigur, vara încheieturile ei, subţirimi, devin ca nişte dâre, poartă semne de drum şi de vânt, urmele dorinţelor de risipire rămase nemărturisite, pentru că uneori nu se poate lepăda de timidităţile ei paralizante,

toamna sunt palide, străvezii, mâinile ei sunt de alabastru, pe încheieturi îi sunt înfăşurate tristeţi care lunecă într-un aer sterp înainte şi înapoi peste castele de nisip ale dorinţelor  pustiitoare cărora le leagă pietre de picioare, iarna ea poartă pe încheieturi  cercuri, când cercurile de frig se strâng violent mişcarile ei de apărare reflexă devin aproape imposibile, iarna suprafaţa lor e expusă la vulnerabilităţi şi la insecurităţi, iarna e lucida ei dereglare a simţurilor, iarna ea e o alta, iarna tot ce a fost nu  mai e, sunt toate departe de ea ca o poveste, a fost odată ca niciodată, va fi odată,

altădată.