Fiecare cuvânt are în el un rămas care e cum e, nu cum vrei tu să fie

Motto: Ochiul tău vedea, altceva din tine îşi imagina, iar în acele clipe te întrebai cine vede cu adevărat din tine şi cine se joacă de-a dorinţa fără oprire.

 

Fiinţa gândirii tale se simte uneori asemeni unei garnizoane de la hotare, limită şi început între două lumi, cea gândită şi cea trăită,lumea şi nelumea, şi îţi spui că poveştile dragostei, dragostea ca un joc al contrastelor în clipele poate iluzorii, poate reale, ale suveranităţii ei, sunt pe măsură ce li te spui, pentru că dacă nu s-ar spune, n-ar fi,nu ar da voinţă fantasmelor, nu ai începe să te trăieşti aidoma unei lumi care nu se va ofili şi nu va muri vreodată,sau dacă îi va fi acestei clipe să vină, atunci să îşi amâne cât mai mult sosirea pentru că între timp, pentru că începuse să fie, trăiai ceva ce îţi semăna până nu demult cu o utopie

şi credeai că acel cuvânt în care locuiai nu va înceta,  nu se va pustii, nu va muri începând din unul şi împreună din doi. şi mereu ai ştiut că a fi într-un anume fel înseamnă a nu fi într-un fel anume, pentru că asta ar fi semnificat suspendarea unei continuităţi, aşa că, dacă ai mai dramatizat legat de nişte lucruri, a fost atunci când te-ai oprit, reflexivă dar niciodată ezitantă, în dreptul unor instantanee care îţi păreau relevante, şi-atunci, pe locul în care stăteai, simţeai cum se ridică din tine schele, cum începi să zideşti, să pui pietre pe care te opinteai să le ridici, pentru că aveai o suspiciune, parcă una anticipată, că nu vor rămâne acolo şi vor cădea,

dar tu te căzneai,pentru că zideai din dragoste,spunându-ţi că vei învăţa cu vremea să veghezi mai bine provizoratele ei. aveai sentimentul unei vinovăţii, nu a uneia limpezi însă, pe când credeai că astfel vei desemnifica tot ceea ce a avut semnificaţie, toate acele neclintiri în care ai crezut, pe care le-ai fi vrut pentru întotdeauna acolo, statornice, şi nu te-ai gândit nici o clipă să joci ceva ce ţinea de fiinţa ta ca să depăşeşti insolubilul, tu priveai doar înainte înspre celălalt,

în timp de dublura ta îţi şoptea despre nişte lucruri, despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai spune, îţi vor flutura doar nişte contururi ale unor dorinţe absorbitoare pe care măcar în gând nu le lăsai în urmă pentru că altfel totul rămânea de văzut, fie că era ceva ce avea fiinţă, fie că era înfiripare a închipuirii cu ochi mari privind neîntâmplări pe care le creşteai în tine cu fiecare pas făcut între ceea ce era şi ceea ce nu

era.

Dragostea, ca să existe, la fel de bine putând fi doar o părere

 Motto: Măsurăm timpul în durate sufleteşti, plecăm din lucrurile în care prea mult am pierdut şi prea degeaba, nu ne întoarcem în locurile din alţii în care ştim că nu mai găsim nimic.
Nu îşi mai aducea aminte când începuse să poarte atât de tare strânsă pe talia sufletului acea rochie care o sugruma de-a dreptul, dar era singura care îi mai venea, deşi începea să îi plesnească pe firul cusăturii, iar ea se temea că la fiecare mişcare pe care ar mai face-o avea să se deşire şi mai mult, lăsând la vedere urmele suspinânde pe care le purta pe piele, cele care la fiecare strânsoare căpătau o nuanţă vineţie de la puţinul aer pe care îl mai puteau respira, căci femeia care îşi gândea dragostea avea grijă să le acopere atunci când simţea că ar grăbi-o în neîncrederi care pentru ea erau lungi şi grele, şi asta se întâmplase de la prima ruptură,
şi deşi trecuse ceva timp de atunci, tot i se părea că dacă cineva ar fi privit mai îndeaproape ar fi putut zări în acel loc, pe coapsa ei stângă, o rană a începutului, început din care totul mai apoi izvorăşte, pe zi ce trece, rochia femeii tot subţiindu-se, poate de la lucrurile care dispăreau treptat din fiecare fir până când din ele nu ar mai fi rămas decât nişte dâre abia văzute care până în cele din urmă s-ar fi pierdut şi ele, fir oarecum nepotrivit cu care, naivă, însăilase semnificaţii cu înţelesul doar pentru ea, şi  începea să se teamă ca nu cumva să ajungă de subţirimea unui fum,
şi se temea ca nu cumva să ajungă să nu mai creadă, şi urmele să capete adâncimi, şi-n adâncimi să înceapă să se adune nişte gânduri cărora le-ar fi devenit limpede pradă, lipsindu-i magica îndemânare de a le face să sune plin, gânduri cărora le mai trebuiau doar câţiva paşi până să pătrundă în ea, aşa că tot ce îi mai rămânea de făcut era să le întoarcă din drum, să se ducă să fie ce-au fost, să nu le rămână, oricât de cuprinsă de teamă ar fi fost de la unul la altul, neîndrăznind să se întrebe ce s-ar  întâmpla dacă ar sta nemişcată, doar strângându-şi umerii gândurilor pe care îşi rezema câteodată visările,
acele visări cărora le refuza altfel de auz decât al ei, pentru că ele erau singurele care o învăţaseră numărătoarea unui timp în care de unele lucruri putea să se apropie dar de altele nu, pentru că celor din urmă încă le mai purta urma muşcăturilor până la osul sufletului, dar simţea că dacă ar alege asta, dacă ar alege să rămână nemişcată ar însemna să înţeleagă definitiv că acel loc în care ar sta ar fi unul din care ar pleca mereu zadarnic pentru a se întoarce din nou, locul unde, între ezitare şi metamorfoză, simţea  în ce s-ar fi putut preschimba la cea mai slabă
mişcare.

Accesorii circumstanţiale, dragoste şi osândă

Motto: A visa e gratuit, gratuitatea ficţiunii e uneori greu de îndurat.

 

Lasă visarea ca refugiu statornic, cea care îţi pare un real neînceput, atunci când simţi că neputinţele, alea cronice de cândva, devin statornice, lasă naiba închipuirile deşarte, lasă-le mute, că tot vorbindu-le în gând ajungi să le transformi în vacarm, gâfâi alergând de la una la alta  până ţi se termină proviziile de visuri şi tot aşa mereu şi timpul trece şi sugarii plăsmuirilor tale orăcăie după biberoanele cu fantasmă, dar laptele iluziei s-a sfârşit aşa cum orice iluzie se stinge, un bluf,

e despre febre amoroase şi aşteptări stupide şi despre pronume posesive care degeaba sunt mâini întinse, ştiu că te simţi atât de singur, sunt atâţia singuri şi cel puţin în doi, şi de-asta visul care în tine ar putea prinde rădăcini e unul monstruos prin proporţii şi va sfârşi prin a te strivi, multe basme se nasc din romantism, asta despre patetismul sentimental şi patetismul utopic, patetic, un cuvânt potrivit acelor firi puternic donquijoteşti,

la sfârşit nu îţi rămâne decât un deşert general şi sentimentul de părăsire, rămânând izolat pentru o vreme în decorul amintirilor, uitate pe’acolo din grabă or’ din neglijenţă, dragostea este cea mai înşelătoare dintre măştile nimicului îţi spui când ajungi să nu mai fi parazitat de sentimentalism, de-acum te vei mânui lucid, chiar sfidător, nu’ţi vei refuza rolul ăsta, aşa că îl vei juca în exces, dacă existenţa dragostei pe care nu ai putut-o perpetua ţi-a fost adversară,

ei, da, cam totul la tine a fost despre dragoste, deznodământul fiind totuna cu finalul, la început cu înşirări de vorbe, neuitând că tot ceea ce îţi doreai avea un temei, cuvântul dragoste avea substanţă existenţială hipertensivă, aşa că l-ai coborât în abisul sufletului, în carnea sufletului tău, acum nici măcar cu sufletul nu te mai prinzi de amintiri, amintirile sunt un cuier pe care atârnă nişte lucruri într-o intimitate zadarnică, uneori e mai bine să nu ai la ce spera pentru a nu încerca

deziluzii.

Din răsărituri în amurguri, când noi suntem poveşti

Motto: Iubim, urâm, iertăm, iertăm, iubim, urâm, iubim, suntem ciclicităţi cu din ce în ce mai multe detalii.

 

Suntem poveşti care dacă nu s-ar spune n-ar fi, pe cât ne e în putinţă scriind povestea înspre care tânjim, suntem poveşti după sfârşitul cărora nu-ţi mai rămâne decât să tragi aer în piept şi să îţi spui că măcar pe ultima ai mai fi ţinut-o puţin, încă puţin, cel mai greu este să sfârşeşti frumos o poveste bine începută, câteodată suntem poveşti în care ne spunem prozaic, sumar, fără costumaţii inutile, trene şi anexe, poveşti în care ne întrebăm dacă vor dura sau vor fi unele trecătoare,

suntem poveşti copleşitoare care se petrec în cea mai mare măsură nu în afara noastră, ci în noi, suntem poveşti cu timpul îndurerat, poveşti ale unor repetabilităţi, unite prin derivare şi asemănare, suntem poveşti care uneori se sfârşesc neaşteptat deşi le credeai neclătinate, suntem pentru alţii poveşti ocazionale din care nu mai rămâne niciun fir ce ar putea lăsa în urmă fie şi o dâră firavă, semn slab înspre care să ne îndreptăm atunci când începem să simţim că nu mai avem convingeri ci doar învingeri,

la unele poveşti ne gândim ca la o sublimă şi tristă fecundare, una doar fictivă, asta despre perspectiva însămânţării, suntem poveşti ale închipuirilor în căutarea realităţii, poveşti la sfârşitul cărora dăm vina pe un trecut uitat, suntem poveşti ale unor dorinţe înfipte adânc în carnea sufletului, poveşti în care închipuirile scot şi includ realităţi, poveşti pe care le deschidem la întâmplare, dar încolo totul e cum trebuie, poveşti nenumite care se petrec atât de repede încât nu ne rămâne mai nimic de regretat la urmă, când sfârşim de aranjat amintiri, acolo de unde încep imaginile noastre de umbră,

suntem poveştile anotimpurilor arderilor erotice târzii când pasiunile incendiare ale tinereţii năvalnice şi-au pierdut poate dinamica aia extraordinară, dar nu intensitatea, sângele fiindu-ne la fel de fierbinte, suntem, abandonând orice cifru, poveşti de dragoste de la răsărit până’n asfinţit şi de la capăt, etern amestec al extremelor, în loc să trăim o poveste încercăm să o înţelegem, trecem câteodată prin faţa noastră ca prin faţa unei poveşti pe care nu avem cui să i-o

spunem.

Utopie imposibil de împlinit şi de abandonat

Motto: Tot ce vrei nu îţi pare deloc că ar fi  altundeva de tine, sau şi mult mai departe decât atât.

 

Te înfăşori cu linişti vuitoare în timp ce ochii îţi strigă lacomi tăceri, devii stăpânul inexprimabilului, eşti flămând de senzaţii demult expulzate, deşi îţi repeţi la infinit despre ieşirea lor din memorie, lucruri decolorate, mişcări neduse până la capăt, expunerea la insecurităţi, vremurile alea cu respiraţii speciale îţi  pare că s-au dus şi ai convingerea că nu se vor mai întoarce,  o convingere care nu bate în retragere,  dormi cu toate gândurile trase peste tine, crezi că ai putea aştepta, te întrebi, vezi înşelător, asta despre iluziile imediat frânte,

dincolo de tot ceea ce poţi acum privi este un înainte, unul invizibil, îţi spui în gând sunt un substantiv care fără verbul tău nu ar fi decât unul efemer, doar aşa trăiesc şi nu simulez gramatica fiinţei mele, îţi ieşi din minţi şi iarăşi te întrebi dacă poţi să aştepţi, gândurile tale fug contenit fără nesomnuri, le pierzi unul câte unul, ai o mie şi unu de gânduri, tu ştii că ai de luptat cu ele şi cu sine, îţi bate vântul printre degetele de visător, dezbraci trupuri de visuri intoxicate cu fum de la propria lor mărginire, unele visuri au avut mai mult decât o singură viaţă,

le spui unor lucruri pe numele care îţi pare ţie adevărat până când ajung să se reverse din tine deznădăjduitor şi atunci baţi în retragere, după care le iei iar la numărat de o mie şi una de ori, şi de fiecare dată aceleaşi îţi sunt lipsă, un teritoriu al pustiului, le impodobeşti cu măşti de carnaval, iluzii multicolore, unele s-au făcut praf, încetul cu încetul, drumul spre ele nu duce nicăieri, nu mai au strop de sânge, sunt agonice, trăsătura fundamentală a unor lucruri este ireversibilitatea,

închizi şi deschizi tristeţi, ciclicităţi, îţi ard în ochi dorinţe care se duc înspre abisuri, eşti aşa de obosit de prea mult suflet, îţi tragi sufletul, dimensiunile altora se află la o distanţă prea mare, tragi mereu cele mai logice concluzii, şeherezada avea o stratagemă, încercând să se salveze, o mie şi una de poveşti pe care le-ai spune însă unor lucruri nu le poate alunga însă moartea, restul e tăcere, ca-n Hamlet, pentru unii restul nu înseamnă altceva decât

cuvinte.

Scrisoare tinerei mele nepoate, când tinereţea e în stare de orice, dragostea încă nu

Motto: Unele lucruri ţin atât cât ţin şi iluziile, realităţile nu încap în ele.

 

Tinereţea să ţi-o încleştezi cu braţele, să nu încerci să o înţelegi,  să o strângi în braţe cât mai tare, pe cât de tare o vei strânge pe atât ea îţi va răspunde tot mai mult, să nu rămâi lângă ea cu braţele desfăcute, pentru că va veni o vreme când îi vei uita până şi culoarea şi zgomotul ei nu îl vei mai putea îmbrăţişa, să nu o priveşti cu ochii închişi sau toropiţi că se va face târziu şi până te vei dezmetici să o risipeşti peste tot te vei pomeni că a şi zburat şi nu a apucat să se înece în ea toate păsările gândurilor tale,

vei fi vis şi realitate şi doar de întuneric să ai grijă să nu ai parte în tinereţe pentru că întunericul nu mai poate fi reparat, te vor durea toate în tinereţe dar mai ales inima te va durea şi te vei linişti greu şi nicio zi de azi nu va semăna cu cea de ieri şi multe zile îţi vor părea fără sens şi fără rost dar toate, absolut toate, vor duce cândva la un răspuns şi vei simţi că atâtea lucruri mari ar trebui să se petreacă lângă tine dar ele nu înseamnă că se vor şi petrece, important e să nu strângi în braţe tinereţea absentă ci arzând de dorinţe,

fireşte că nu toate dorinţele ţi se vor împlini, dar pentru cele în care arzi cel mai mult îţi trebuie curaj să le priveşti în faţă, astea vor fi şi cele care te vor macera, te vor mistui, cele în care te vei face scrum, dar cu toate astea trebuie să continui să crezi în ele şi să le nutreşti, să le provoci, nu-ţi spun nimic despre dragostea la anii ăştia, vei fi nelinişte sexuală şi sentimentalism tulbure, vei iubi în felul tău, liberă în dragostea ta şi fără frică şi liberă să faci greşeli, dar în ochii ei să priveşti mereu cu gravitate,

ştiu că vei simţi cu fiecare dragoste al cărei început va fi povestea unei şovăieli că începe ceva definitiv, dar tot aşa se va şi sfârşi, însă pe fiecare dintre ele o vei sorbi cu pupilele dilatate, şi în niciuna să nu te întrebi unde vei ajunge, vei şti atunci când vei şti, dragostea asta s-ar putea să îţi slăbească puterile, însă nu va dura la infinit, infinitul în tinereţe e doar o chestiune de sintaxă, să nu te laşi mistuită de duioşia ireversibilităţii unor lucruri, asta se cheamă viaţă, tu eşti abia la începutul ei, nu vei simţi niciodată la anii tăi că ceva e pierdut, iremediabil pierdut, nu pot să îţi spun despre tinereţe lucruri crude, pe astea le vei afla tu

singură.

Drumuri care nu duc, şi rămân în noi

Motto: Există lucruri de care nu îţi mai aduci aminte ce înseamnă, e prea mult de-atunci, prea mult şi prea departe.

 

Ori de câte ori am nevoie de un război pornesc unul cu mine însămi, luptând cu ce mi-e la îndemână, e nevoie de intensitate pentru asta, cel mai mult atunci mă simt pe mine, inima mea e încălţată în bocanci grei, fiecare călcătură apasă pe ea, totul este permis în război, cică în dragoste tot aşa, am avut nişte fantezii în legătură cu asta, fireşte, după ce nu mai rămâne piatră pe piatră, nu mai ştii care e înfrânt şi care e învingătorul, unele lucruri mor fie că vor fie că nu, c-aşa e la război, dar ce contează, râd apoi, cu râsul nervos al oboselii,

doar braţele gândurilor gem, atârnând de umeri, mă simt aşa de bătrână de-atâtea amintiri ale tuturor vremurilor de minciuni şi de adevăruri când clipele erau nişte santinele stând în post cu arme nevăzute în mână, prin faţa lor trecând drumuri de-ale mele crezând că duc într-o mare poveste, nu au fost altceva decât jocuri despletite, am trăit prezenţe şi absenţe cu o extraordinară intensitate, am împuşcat fantome cu privirea strânsă, fantomele mele, goale şi neterminate, sunt pline de gloanţe dulci şi amare,

mi-era dor apoi de oricare dintre ele, cu memoria şovăitoare, mi-e milă de aburditatea vieţii unora dintre ele, acum lumile mele gândite le mânuiesc după bunul meu plac, ele sunt foarte ascultătoare iar eu foarte antiquijotescă, câteodată distanţa dintre ele şi mine se face prea mare, iar ochii mei sunt prea obosiţi, lucidităţile mele exclud idealizarea, am zel imaginativ dar nu m-am zăpăcit niciodată nici absurd şi nici complet,

am o pasiune de-a dreptul bolnăvicioasă de a găsi argumente unui prezent tardiv şi de prisos, şi astfel rămân lupte pe care nu le dăm şi care rămân în noi, acum trecutul pare unul de-a dreptul fantomatic, unor lucruri le doresc un sfârşit mai puţin lipsit de sens, dacă tot e război, dar unul pe care îl voi uita repede, totul se petrece străin, depărtat şi ciudat, fantomele gândurilor mele, stive şi verzi de vreme, au toate aceeaşi înfăţişare, eu un sentiment de irosire şi de zădărnicie, suntem în unele lucruri atât cât vrem să

fim.

Suflet, timp, şi trup

Motto: Nici când murim nu murim cu totul, noi, patetice lupte după certitudini.

 

Suntem nemuritori, zic religiile, sufletele noastre vin de undeva, dintr-o lume divină şi se întorc acolo în cele din urmă, sufletul nostru nu e născut şi nici nu moare vreodată, dăinuind mereu în lumea de dincolo, nu ştiu cât se poate dovedi viaţa după moarte, asta în sens material, dar credinţa într-o viaţă de dincolo şi într-o fiinţă supremă există, în creştinism, iudaism şi islam ceea ce supravieţuieşte morţii se numeşte suflet, suflet apărând  din suflarea Dumnezeului, luând ţărână şi făcând pe om, suflând peste om şi făcând din el fiinţă vie, făcându-l, aşadar, nemuritor, suflet care va răspunde pentru toate faptele de pe pământ,

hinduiştii îi spun esenţei ăsteia spirituale sine divin, budiştii, cu ale lor legi karmice, zic despre zalele lanţului devenirii, adicătelea despre santana, zalele alea care sunt legate unele de altele prin acel ciclu al cauzei şi al efectului, aşadar despre o însumare a cauzelor şi împrejurărilor unde nimic nu se aşază la întâmplare, tot ceea ce înseamnă realitate fiind într-o continuă stare de schimbare şi decădere, aşadar nimeni putându-şi ţine sinele sufletesc pentru veşnicie, iar legile fizice şi morale aranjează şi rearanjează fiecare aspect al fiinţei, totul fiind la om suferinţă, asta despre ceea ce se numeşte nobilul adevăr legat de naştere, bătrâneţe, moarte, durere, despărţiri de dorinţe, neatingeri de visuri,

a fi însemnând a fi nefericit, ratând binecuvântarea, fiecare clipă a vieţii aducându-ţi cele două alternative, tu devenind ceea ce alegi ca să găseşti calea spre nirvana, stingându-ţi toate dorinţele, eliberându-te de orice realitate materială, devenind parte a eternului,nemurirea, cu intervenţia supranaturală a unei fiinţe supreme va rămâne o veşnică întrebare cu răspuns necunoscut, un etern mister pentru cei vii, visul nemuririi tăgăduieşte că moartea ar însemna sfârşitul, creştinii cred în învierea lui IsusHristos, ăsta fiind nucleul religiei creştine, după ce umbrele negre ale morţii vor învălui trupul, acesta se va împreuna cu sufletul într-o altă lume,

apostolul Pavel, cel cu educaţia grecească şi cunoscător al filosofiei lui Platon, Pavel, cel cu revelaţia prin vocea lui Isus, îşi conturase propria teologie, predicând despre judecata de apoi după care cei drepţi îşi vor primi trupurile refăcute, cele din carne, închisori ale sufletului, nu mai ştiu când, o doctrină a bisericii decretase că fiecărui suflet îi este dat să trăiască o singură dată după care îşi aştepta judecata de apoi întâmplată când Fiul Omului avea să se întoarcă pe pământ pentru a judeca vii şi morţii, până atunci un lucru ştiu, că nimeni nu ştie ce e moartea dar mai toţi se tem de ea, şi cred că viaţa se întinde şi dincolo de mormânt, altfel pentru ce bun atâta chin aici, pe

pământ.

Când unii ani nu poartă motto-uri sofisticate şi tinereţea n-are ghete strâmte

Motto: Viaţa ca o joacă sau ca o păcăleală în tinereţea cu privirea fără griji, când totul era convingător, simplu şi direct.

 

Situată precis în rama năstruşniciilor era ziua asta odată, asta din ce am eu despre ea încatenat în amintiri printre care mă întind acum cu o plăcere molatică şi duioşie faţă de ceea ce a fost şi nu va mai fi niciodată, nu mă ţin minte de vreo păcăleală prea grozavă, aşadar nimic ieşit din comun şi totul ordinar faţă de unii care aveau ambiţia să facă dintr-asta un eveniment major, fără îndoială satisfacţia cea mai adevărată, că îi pândea imaginaţia la toate colţurile, pe la liceu aveam nişte colegi care erau pradă unor idei fixe,

că astfel era pentru ei înţelesul acestei zile, să se ţină de şotii cu perversitatea de a nu le strica alţii planurile cu împotriviri, că ce puneau la cale era cu pricepere înnăscută şi migală, trebuia să fie musai ceva ce nu putea fi uitat uşor altfel truda era inutilă, cam aşa era la anii ăia zurlii ai unei vârste nevinovate, ani în care parcă ai vrea să mai stai însă ei merg mereu mai departe, erau unele păcăleli care se lăsau cu spaimă, altele cu supărare adevărată dar apoi pierdută,

păcălelile cele mari aveau să vină mai târziu, şi parcă viaţa le-a strâns stog în pragul ei ca să dai peste ele în fiecare clipă, pragurile alea de jos care făceau parte din decor când intrai pe uşi noi care ţi se încurcau ieşind din limite vechi, câteodată a fost imaginea cu care ţi-a început lumea şi poate nu ai avut încotro decât să faci haz de necaz cu un umor conciliant, cu o ironie vie şi adecvată faţă de silnicia întâmplărilor în care trăiai de fapt resemnarea, dragostea te-a mai tras câteodată pe sfoară păstrând de fiecare dată o teamă când ţi se mai întâmpla că n-ai fi putut ghici trucul venirii ei,

te-ai simţit poate ca într-o farsă când ai avut nişte sălbatice ambiţii neînţelegând însă niciodată ce vrei acolo unde nu era nimic altceva decât dorinţa grabnică şi lacomă, câteodată ai tras pe  sfoară speranţele cu retractarea celui care înşală, ai tras în piept deznădejdea când se proiecta măreaţă pe singurătatea cerului tău şi toate amăgirile din povestea şovăirilor tale de care te-ai fi putut lăsa păcălit n’au izbutit, neputincioase, decât să urle de ciudă, la sfârşit de fiecare dată ai râs, râsetul tău ascunzând atâtea

dedesubt.

Uneori, într-o femeie, ca într-un dialog lipsit de finalitate precisă

Motto: Dacă femeie nu e, nimic nu e, oricât ţi-ar părea  drum îndelung, ajungere improbabilă, trebuie să mergi îndeajuns, nu doar destul.

Nimic nu o poate răni, poate doar imperfecţiunile relative ale unor lucruri, doar că are o mare forţă de iluzie, ea e iarnăprimăvarăvară toamnă şi orice alt anotimp în care stă de veghe rămânând în aşteptare, citindu-i sufletul pe faţă, când ochii nu mint niciodată, ochii spun totul înainte de a împlini, dar cel mai mult ea e vară de foc, arşiţa ei, focul, combustiunile erotice, când e despre femei de flamă, arderi intense, când orice e intens se trăieşte cu răsuflarea scurtă, o priveşti îndelung cu gândul după năluci stinse, nălucile tuturor dragostelor din tine, îţi spui că ea are legile ei proprii pe care singură şi le (re)formulează,

ea e ca o poveste în poveste, poveştile alea asemeni basmelor răsturnate care dacă nu s-ar spune n-ar fi, câteodată e ca un text scurt spus dintr-o răsuflare, conciziunea compensând scurtimea, ea nu rupe văluri, dezvăluie dar nu dezveleşte, ea e din dermatograful cu care îşi lungeşte cozile ochiului, e din lacrimi şi din tresăriri, din spaime neînţelese şi amplificate, din bucurii şi din dureri, din salturi în ireal şi din urme înapoi, din volume şi din culori, din naivităţi, din seducătoare aparenţe, din halucinaţii de fericire, din fluturări de clipe, din tăceri mutate de pe un număr pe un altul şi din himera cuvintelor,

din întrebări fundamentale şi din răspunsuri cardinale, din strecurare  furişă, paşi de catifea neauziţi la călcare, este făcută din tălpi de foc, din briză, din soare, din lună, din cer, din roşu mărgean şi din maci, din crepusculul răsăritului şi din cel al amurgului, e din arabescuri, din cuvinte care nu se mai pot salva,din catifeluri angelice şi demonice, din mătăsuri şi din lână netoarsă, din linişti înşelătoare, din batoane de vanilie şi din dulceaţă de cireşe amare, din prada durerii şi a regretelor, din flori de castan şi seminţe de rodie,

din vederi care dilată lumea, e din zahăr candel şi din marţipan, din sentimentalisme dulcege învechite atunci când o ia cu tristeţi, alea îndulcite în melancolie, nostalgiile ei stabile, e din dragostea la 36 de grade, din delicat şi din trecător, din ameţitor şi din foame animalică, atunci când dragostea o înfăşoară, e din răscruci şi din vânt, din resemnări şi sensibilităţi mijlocii, când o trăieşti o vezi dincolo de tot ce ţi-ai zis că

este.

Din amănunte semnificative, vibrând în faţa întregului

Motto: Bărbatul e acea falsă impresie de dezordine şi de fragmentar.

 

Îi leg cuvinte cu identitate prescisă de picioare,totul redus la esenţial, încercând să îi cuprind lumea şi să i-o ordonez, şi mă priveşte cu un zâmbet strâmb, îmi închipui că aşa ar face acel făcut din funii şi din noduri, din tălpi şi din urme, din braţe, din umeri, din visuri, din oase, din sare şi din cărbune, din aspru, din apă, din aer şi din foc, din vânt, din tării ibseniane, din drum,  pustiu, din pământescul Ulise,  din solid, din imperfecţiuni relative, din ritmuri spiralate, din cercuri neînchise, din tăieturi, din învârtejiri, din fantasticul donquijotism, din retrageri, din fluxuri şi din refluxuri, din vuiet, din târziu, din absenţă,

bărbatul  ăsta care după ce trece de o anume vârstă nu e altceva decât o istorie a copilului generic, el, aparţinătorul unei rase care suferă de o inflaţie crâncenă a amănuntelor nesemnificative, care nu e verbală fără odihnă cum e cea a regnului femeiesc, ba chiar e o rasă de o insuficienţă verbală, nu practică discuţiile interminabile cu un patos arzător, bărbatul ăsta care nu trăieşte precum o urmaşă a evei neputinţa răsfângerii la esenţial, nu se ia cu toate nimicurile, oricât i-ar fi scăderile ulterioare, nota fundamentală a temperamentului său nu e sentimentalismul şi romantismul,

nu are patetismul de melodramă al evei, ficţiunea este minimă, nu e asemeni unei femei, ca o maşină de visat puse în priză continuu, are o repulsie pentru scenele penibile, nu se îmbată de narcoticul iluziilor, nu vrea să pară altfel de cum este, genul îl depăşeşte, exprimă mai totul cu simplitate şi atât de direct, îţi acceptă cuvintele dar cu amendamentul că nu poţi discuta despre orice, ce nu vrea să audă e numai sunet în ureche, nu vrea ca nimic să fie altfel decât este, atunci când încerci să îi clinteşti identităţile unor lucruri,

e de un descriptivism de-a dreptul inocent, nu are stângăcii dorite, ci reale, nu se dă în vânt după predici morale când se înfige în realitatea ta, nu are stări sufleteşti neobişnuite dar are vanităţi uşor de atins, are uitări ignorante sau deliberate, nu e sedus de miraje, dragostea pentru el nu e o amnezie narcotică, nu are amintiri incerte şi au nefericiri concrete şi nu imaginate, ceea ce pentru o femeie poate însemna extraordinar pentru un bărbat e o reducere cruntă la banal, rasa lui e una de o inocenţă naturală, o lume  care pentru fiecare evă este aceeaşi şi totodată

alta.

Picioarele anotimpurilor, când clipele lor ţin doar de ceea ce vrei tu

Motto: Există anotimpuri pe care nu le-ai mai putea recunoaşte de la plecarea lor decât după semnele pe care le ai între inimă şi piele.

 

Vara am fost mereu mai înaltă şi ca desprinsă de pământ, senzaţiile mă fac să cresc, ierni m-au prins ca închisă în cercul magic al unui destin pe care l-am primit ca pe un miracol, cândva, în pantofii unei toamne m-au strâns nişte gânduri care nu se pot rosti, dar numai pentru o noapte, rar au fost anotimpuri în care să îmi fi agăţat tocul pantofilor în iluzii, statura mea a variat mereu în funcţie de încălţările anotimpurilor pe care le-am purtat în picioare, într-unele dintre anotimpurile cu care am fost încălţată am experimentat un fel de mers cu luciditate şi cu exuberanţă, analizându-le adică şi lăsându-mă îmbătată de ele, pantofii mei din acele vremuri având o formă de infinitiv lung,

câlcâiele picioarelor mele terminându-se în particula re, aşa ca în ademenire, scormonire, întrupare, uimire, durare, adesea îmi pare că sunt cele în care am durat cel mai mult, în vârf îndesând cuvinte bizare sau lipsite de conţinut care oricum nu prea contau, la sfârşitul lor, fie şi descumpănită, cu fiecare alt început aveam iar picioarele pure ale primăverii, în alte anotimpuri, cele peste care am aruncat vălul de umbră, am mers pe vârfuri, furişeşte, stăpânită de obsesia tăcerii, cu paşi neauziţi la călcare, cu grijă să nu mă împiedic în trena rochiei pe care o purtam deşi puteam să scutesc acel anotimp de trenă şi de anexe,

era oricum o costumaţie inutilă în care mă strecuram printre cuvinte trecătoare, unora refuzându-le prioritatea nu însă şi existenţa, reprimându-le când deveneau arzânde, vii, şi intenţii frânte risipite înainte de a fi adunate, păşind aşadar cu un aer somnanbulic şi cu o lipsă de precizie,aş fi putut fi în ele asemeni unui actor, doar că unul care nu avea de unde să primească indicaţii de regie ca să acţioneze în conformitate cu ele, prin acele anotimpuri mergând mai mereu desculţă de mine de teamă să nu încalţ nişte pantofi nesăbuiţi,

au fost şi anotimpuri fără clipe care m-au prins aşa, călcând desculţă de-a dreptul pe cuvinte ale căror înţelesuri stăteau nemişcate căutând să vadă dacă rămân mai departe cum sunt, îngheţată, sau mă voi aprinde, acele anotimpuri au rămas în urma mea ca nişte absenţe ale celor care n-au venit, oricât m-aş întoarce în ele nu aş regăsi înapoia mea nimic, oricâte opinci de fier aş rupe, oricât sânge mi-ar curge în voie din tălpi sfâşiate, se pare că drumul asfinţitului nu îmi prieşte, drumul apusului e urmat de regulă de o moarte, e de la sine înţeles, cuvintele apusului câteodată mor la picioarele noastre, şi nu doar pentru o foarte singură

dată.

Eros e un zeu cam nedumerit, când nu are puterea de a ne tutela

Motto: Construieşte-ţi  poveşti de necrezut cu superstiţia sincerităţii, nu înseamnă că în ele te vei îndrepta hotărât înspre suferinţă la finele unui sezon romantic, finalitate asumată, când te doare e pentru că te doare cu adevărat sau te doare pentru că s-ar putea să te doară.

Ar vrea să fie învechită în răutăţi, dar nu este, cu gândul la  toate cele care vin singure dinspre partea cu dragostea şi se grupează ofilite, fundamental lirică, lirism luxuriant, s-ar înfăşura în asfinţituri verzi, dar n-are cu cine, e încăierată cu dragostea, inocentă inconştienţă, e palidă neîndrăgostită, ar iubi  cu dramatismul cecităţii, dar n-are pe cine, adevărată risipă câteodată căutările astea ale noastre, până acum a luptat în dragoste cu situaţii prea cunoscute, realităţile ei i-au verificat câteodată fantezia, imaginaţie marcă proprie, şi-a asumat dimensiunea ei tragică, necredinţa în ea şi-a disimulat-o credibil doar arareori, nu caută dragoste de dragul dragostei, nu e reclamată de vreo necesitate,

ş-altcum, ea este cu pretenţii realiste în ceea ce o priveşte, dar  de o resemnare totală că l-ar putea găsi pe cel care să o facă să trăiesc absolutul, absolutul e exclus din ficţiunile ei, fiecare evă are în ea sămânţa lui eros, gesturile ei păstrează acele detalii de mişcare, detalii precise, gesturile ei, unele într-o splendidă gratuitate, se leagă de o realitate, a ei, cea a cărei unice nostalgii îngăduite e a timpului încheiat al unor lucruri, şi atunci îşi trăge sufletul, atât cât să îşi şteargă tălpile de urmele dorurilor de care încearcă să se ferească în necontenire  şi pe care le îngroaăa iar în gânduri ca să se ducă înspre cele pentru care nu are nevoie de puterea de himeră,

apoi se ridică, îşi netezeşte cutele rochiei, îşi rotunjeşte durerile pe care le are, îşi desprijină fantezia de pe memoria realităţii, îşi leagă baretele sandalelor, îşi împăcă extremele sufleteşti, îşi îndepărteaza lumea ficţiunilor, cea care îi apropiase latenţele fertile şi adormite ale realităţii, transformându-i-le într-o fascinantă utopie din care îşi împletise aţe pentru tot ceea ce era viu în ea, dar părăsit, şi pe care avea să şi-l coase felurit pe tivul fiecărei clipe în care tot ceea ce ar fi trăit era lipsit de echivoc şi nemistificat, rar i se va mai întâmpla să îmbrace o dramă,

una peste alta, îşi spune că Eros este un zeu bun, chiar dacă se întâmplă la răstimpuri mari şi chiar dacă dragostea schimbă uneori cu ea cuvinte descusute în lumea de aparenţe pe care e înfăşurată, în care stă încălţată cu pantofii reveriei, o astfel de dragoste nu se termină, o astfel de dragoste abia începe şi începe mereu pentru că este acel fel de dragoste restanţieră şi perpetuă, chemarea ei poate fi măcinătoarea atunci când nu există decât în imaginaţie, fără contururi precise, oricum dragostea e o fugă în halucinaţie, dragoste care va dura o veşnicie, dar care va sfârşi însă mult mai curând de

atât.

Poveste în care încă nu îi porţi de grijă cortinei, deşi ai ales scena finală

Motto: În numele dragostei, nimic nu te mai răneşte atunci când numele ei, numele lui, e expirat.

 

Nu poţi să ai decât ceea ce există, ai putea spune că totul e himeric, că nu există dacă n-ai fi trăit-o niciodată, dacă nu ai şti-o,  înainte de ea ai murit, şi nu doar o singură dată, eşti un flămând rătăcit, vrei să dai ceea ce nu ţi s-a dat, ai iubit lucruri care nu ţi-au răspuns, ai urât lucruri pe care le-ai vorbit cu limba inimii şi-au tras tot sângele din tine, te-ai sărăcit de visuri tot veghind depărtări cu faţa la iluzii, pe zdrenţele lor duse ai turnat apoi benzină şi le-ai dat foc,nălucile tuturor anotimpurilor nepetrecute dansau în jurul flăcărilor în rochiile lor lungi de un alb trist, tristeţea renunţării, redevenind ceea ce erau,

unor lucruri nu le-ai rămas dator nici măcar cu vreun gând, pentru alte lucruri încă mai ai de plătit şi preţul tot urcă, sunt undeva jos, sau undeva sus, dacă ar rămâne fără nume le-ai pierde, dacă nu ai fi întâlnit-o, le-ai fi uitat, gândeşte-te doar că nu mai sunt, cu cât înţelegi mai mult din ele, cu atât te cuprinde disperarea, fără disperare speranţa nu ar avea niciun rost, îţi laşi în urmă dorinţele, alea  decolorate şi zdrenţuite, care tot mai trag nădejde că va veni o zi în care ele şi cu tine se vor regăsi în faţa unei povestiri la prezent, alea din vremea când cuvântul dragoste avea substanţă existenţială hipertensivă, aşa că l-ai coborât în carnea sufletului tău, iar acum nici măcar cu sufletul nu te mai prinzi de amintiri,

amintirile sunt un cuier pe care atârnă nişte lucruri într-o intimitate zadarnică, au rămas din ele doar nişte gânduri cu sunete care lovesc crâncen timpanul, sunt cu ţipete lungi care se înfig precum un ac în mintea ta, şi-au pierdut demult privirile ademenitoare din vremea când se împerecheau cu dorurile mistuitoare, răvăşirile şi le-au pierdut printre ruinele clipelor cărora nu le-a fost dat să fie deşi îţi cereau să faci, îţi laşi în urmă sentimentele sau încă mai vrei să tremuri în aşteptare, te întrebi, mereu ai venit dinspre undeva sau te-ai dus înspre ceva,

dar niciodată nu ar trăit acel nebănuit de care nici măcar să nu apuci să îţi fie frică, acum te simţi ca şi cum nu ai mai avea locomoţie, nici nu ai mai avea unde să pleci dealtfel, ai fost în dragoste fără să pleci, fără să stai, eşti un foarte prost povestitor de dragoste, aia care singură se vrea pe ea însăşi dintr-un el şi dintr-o ea, unu şi cu unu fac unu, când dragostea întemeiază, îţi spui când vedeai în dragoste dar încă nu erai, umblai din dragoste în dragoste, dar nu te închegai, unu şi cu unu fac unu când poveştile aşteaptă, şi visul ţi se pare mai credibil decât

adevărul.

Contextul e totul, îţi aduci aminte de fiecare dată ce dorinţă purtai

Motto: Dacă ţinta ta e dragostea, ţi se va arăta fie deghizată, fie fantomatică.

 

Vând nişte chestii, sunt aşa şi pe dincolo, dacă întrebi, am unele cu nişte ambiţioase intenţii şi finalizări pozitiviste, s-au dovedit a fi altceva, ce vrei, ratarea se învaţă greu, dar măcar contează elanul radiar, am şi nişte unghiuri din care am privit atât de feeric pestriţa galerie a unor dorinţe ale căror ochi sticlesc de ironie şi de umor, sunt de-alea care ştiu să fie vesele din disperare, mai am şi nişte spaime lipsite de suport care au îmbătrânit, adică au mult înapoi, cam tot atât cât vor avea şi de acum înainte, dacă ştii să faci să pară că ar fi mai puţin, ale tale sunt, ţi le dau pe degeaba, oricum au rămas în mine, nu te uita aiurea şi tâmp, ştiu că nimeni nu ar vrea spaimele altuia când le are pe ale lui în aşteptare,

am şi nişte umbre, ţi le dau de ochii lumii, pentru că de ele nu m-aş putea despărţi în ruptul capului, au memorie afectivă, o umbră de fiecare dată e ceva rar şi fără ele nu ai mai putea veghea depărtări şi nu ai mai trăi sentimente sfâşietoare cu nişte vinovăţii greu de precizat, dragostea e despre constanţe şi variabilităţi,am şi nişte cuvinte prin care nu mai pot să umblu în voie pentru că m-aş prinde în plasa propriilor mele închipuiri,

cuvintele astea au o ortografie arbitrară sau naiba ştie, poate indiferentă, dar în mod sigur capricioasă, material exclusiv feminin, sentimentalismul, există cuvinte în care credem cu o naivitate îngerească fără să ştim că împreunându-le le îngreunăm, aşa că le împuţinăm până devenim puţinătate, nu te uita la grămada aia de minciuni, sunt îngrămădite fără niciun scop sau cu un scop atât de mărunt, am zis că îşi vor găsi cândva o întrebuinţare, atunci când am crezut că m-aş putea pierde de tot de amintirea cuiva, nu te uiţi la ele cât de sărace şi de resemnate sunt,

mă uit la tine şi văd că îţi bate vântul printre degetele de visător, dezbraci trupuri de visuri intoxicate cu fum de la propria lor mărginire, unele visuri au avut mai mult decât o singură viaţă, le spui unor lucruri pe numele care îţi pare ţie adevărat până când ajung să se reverse din tine deznădăjduitor şi atunci baţi în retragere, după care le iei iar la numărat de o mie şi una de ori, şi de fiecare dată aceleaşi îţi sunt lipsă, pe altele ai vrea să le mai simţi întinse alături de tine, doar că nu mai ai loc de cele care stau în picioare şi aşteaptă,

îmi pare că te-ar tenta să cumperi scândurile alea vechi, fă-o dacă ai puseuri melodramatice, sunt ale  unei scene făcute cu supersiţia sincerităţii, şi în ciuda surplusului de recuzită, îţi vei da seama că din ea mereu va lipsi ceva, părţile ei nu se leagă nici măcar atunci când distribuţia e una formidabilă, spectacolul va fi unul fără

nădejde.

 

Uşi zidite ale labirintului, visuri în care tu ajungi mereu la timp, cineva întârzie întotdeauna

Motto: Uneori poate ai bâjbâit prin dragoste de unul singur ca orbul fără călăuză.

 

Jocul dragostei duce spre sine, imaginarul ei, spre orice finalitate, timpul anomaliilor ei, cel în care te pierzi temporar, o dragoste echivocă nu e una vagă, echivocul e un secvenţial precis doar că dintr-un cu totul alt ritm al percepţiei provenit şi acomodat cu o realitate în principiu incompatibilă, cine, unde, cum, pentru ce, cine, de ce, de unde, încotro, întrebări labirintice cu aţele lor călătoare, gândurile, urechelniţe de foc, există drumuri pe care nu poţi urca la nesfârşit pentru că de cealaltă parte a lor e altă latură a fiinţei tale, aşadar trebuie să cobori,

cuvintele, recuzită, linia orizontului urmărită imaginar şi abandonarea pe crugul acelor zări, imaginarul tău transparent, acel de ce cu geneza şi repetabilitatea motivului, motiv care devine subiect, acel cine, divagaţii afective din nevoia de a insista asupra acelui pentru ce, erori repetate, retracţii, joncţiunea cu pestetimpul, himerică, regulile tale de decizie, oscilând între da sau nu, de la antecedent la consecvent, imperativele negative antisimetriile tale purtate pe unul dintre umeri ca să nu te ajungă din urmă vechi dureri când îţi aduci aminte despre dragoste,

dragostea, chestia aia când ochii tăi nimeresc inima celuilalt, amintiri despre cum e să spui cuvântul dragoste şi de-abia ce l-ai rostit să nu mai ştii în legătură cu ce, să crezi că iubirea ta nu se va preface în ură ca mai toate iubirile, să simţi cum după fiecare dragoste ar trebui să îţi schimbi numele, pentru că după fiecare dragoste simţi că nu mai eşti cel care ai fost, când dragostei începe să îi funcţioneze auzul, dragostea asta care e oarbă şi surdă, să simţi cum te hrăneşti doar cu privirea celuilalt pentru că doar aşa ai putea exista, să te întrebi ce se întâmplă cu tine şi să nu înţelegi,

să te arunci cu voie într-un tăiş, să intri în dorinţe pustiitoare până la genunchi, până la coapse, până la gât, lumea să îţi spună că te arunci în iluzii fără să li te împotriveşti, să îţi pui pe degete năluci, ca pe inele, să te risipeşti în închipuiri, să nu ştii înspre ce mergi şi să îţi fie îndeajuns doar că ai plecat, să îţi pară că în celălalt te întâlneşti cu tine ca după o lungă absenţă, să îţi pară când dragostea nu mai este, că a fost odată ca şi cum niciodată nu a fost, pentru că o dragoste se uită repede, mai ales dacă o alta îi urmează,

ieşirile din  alternativele echipolente, alternativa din logica predicatelor tale, când eşti în propriul tău labirint şi în ariadna din tine mai mereu se înnoptează şi se lasă ceaţa, şi pe mâini îi sunt înfăşurate aţe, ariadna, inaptitudine personală, aţele şi azvârlirea lor, ca să nu se răzgândească întoarcerile ultimului gând dintre nimicul care le leagă, acele prea multe care rămân mai mereu de ştiut, aşadar de învins, una dintre alternative fiind aceea de a te opri, deşi ştii că îţi vei ucide visul, atunci când se întâmplă eşti pe versantul ăla steril al tău, dragostea, joc steril, şi în tine  coboară duhul îndoielii şi atunci   ia cu frig,  te simţi ca pe o muchie de cuţit a echivocului şi  începi să îţi ridici pereţii labirintului între extremele sufleteşti, a maiori ad

minus.

Vrei să îţi spun despre poveşti de adormit pereţii, îţi spun

Motto: Niciun lucru nu poate evita trecerea prin imaginaţie.

 

Îmi acomodez contrastele cu naturaleţe, sunt neîntrecută la a-mi ondula contrariile, încă mai ţes la nişte iluzii până se întorc destrămările din călătoriile lor prin lumea altora, cred în caii verzi şi în tot ce mintea mea atinge cu risipă, şi cine ştie ce poate poate răsări din zbenguiala asta imaginativă a hergheliilor de cai de pe pereţi, de-aia câteodată nu îi prea las să o ia pe arătură, nu le permit ambasada unor iluzii, că asta nu face decât să îi antreneze în altele, deoarece nu uit de sfârşitul disforic, ăla care intră în legile ficţiunii, caii mei verzi sunt cam farsori, îi tot fugăresc, îi fugăresc şi de moarte şi de viaţă, câteodată pereţii mei fac din veghe insomnie fecundă, pentru că nu le pot spune orice fel de poveşti ca să îi fac să adoarmă, asta se întâmplă doar când le spun despre veşnicia dragostei, atunci le cresc aripi şi creştetele li se nimbează, după care urmează o explozie de râs şi adorm instantaneu,

dintre toţi, unul singur vorbeşte fără şir unor lucruri de-ale mele sau monologhează, naiba ştie, cugetate cuvinte, fireşte, zice despre nişte lumi cărora le-a văzut schimbarea la faţă, lumi de-ale mele, acum se pare că trage nişte concluzii, dar de alea ştiute cu anticipaţie, mă simt ca sub asediu, îmi tot spune despre chestia aia pe care o ştiu şi eu, şi anume că din clipa în care o gândeşti, orice inexistenţă devine existenţă,

calul meu e promiţător de fiinţări viitoare, am un cal boem şi visător, numai cu seva asta se hrăneşte, nimic nu îl limitează şi nu îl leagă, are toate gândurile prinse în crengi rătăcitoare, consecvenţa oricărui cal verde faţă de utopie nu se ţine la aceeaşi tensiune toată viaţa lui, dar de când îl ştiu eu pe calul ăsta, a refuzat să vadă realitatea, e dintr-ăla cu evaziunea în reverie, crede în cuvintele care atrag realul, crede lacom în întâmplări care, odată iscate, restul te va urma de la sine,

când îi pedepsesc un perete, se mută pe un altul, cumva îmi pare rău să mă despart de el, e un joc cu mine însămi, e de un realism magic, e ultimul cal de pe pereţi ce mi-a mai rămas, a trebuit să renunţ la o sumedenie, că îmi dădeau insomnii, eu încerc să vorbesc cu el cât mai omeneşte şi mai firesc, îi spun întâi cauze, apoi semnificaţii, şi că nu am dorinţe de risipire, el îmi spune că în zarea depărtărilor există tot ce întîrzie să apară şi că în noi moare tot ce nu lăsăm să trăiască, degeaba mai târziu părerile de rău care ne bântuie,

calul ăsta al meu  câteodată se amestecă unde n-are ce căuta, îi spun poveştile alea cu podul de piatră care s-a dărâmat pentru că a venit apa şi l-a luat, deh, insuficienţa construcţiei, pe mal în jos se duce tot ceea ce ai vrut, dar n-ai vrut mult, de la capăt, punct şi de la capăt totul  sfârşeşte simplu, aproape simplu, zeul hazard îşi râde în barbă, asta despre accidental şi realul perisabil, dragostea are condiţia fragilă a muritorului, singurele poveşti când pereţii mei rămân treji şi plâng de zici că or să prindă zidurile igrasie sunt alea în care un el şi o ea nu se vor întâlni vreodată, deşi s-ar fi

putut.

Irealul se trudeşte să prindă, într-o vreme bună pentru apusuri frumos despărţite pe compartimente

Motto: Oricâte sfârşituri am trăi, mereu există un vis următor, doar că trebuie să avem mare grijă cine e acolo, la urma urmei nu suntem decît singurătăţi care absorb alte singurătăţi atât cât le e dat să îşi fie.

 

A fost odată de parcă niciodată nu ar fi fost, când doi nu puteau fi decât unul, laolaltă uniţi, dar fără şansa stabilităţii, dragostea începuse să aibă vizibilitate redusă şi salvare temporară, înşelând sfârşitul doar pentru a îl amâna, când realitatea pe care o trăieşte îşi etalează contururile atât de distinct, ai avut cândva ochiul proaspăt şi credinţa în dragoste, credinţă izvorâtă dintr-o eroare, ne aducem aminte câteodată de fostele noastre dragoste, scoatem din mormintele uitării oasele lor, le reconstituim scheletul şi le articulăm sintactic, atunci când le rememorăm existenţa, nimic altceva decât o retorică a zădărniciei,

din ele au rămânând doar nişte coji albicioase fără crâcnet pe care îţi pare acum că ai fi putut aşeza orice, printre rupturile verbelor, ai putea aşeza o poveste de care să îţi rezemi irealităţi dintre care eşti liber să îţi alegi una, acum pari sărac de dragoste şi obosit, cândva în lumea ta dragostea de care trăgeai fără oprire dansa desculţă pe stradă  ca o nebună cu părul vâlvoi, acum ai putea spune despre ea atât, e de parcă nimeni nu a fost vreodată acolo,

primăvara aveai pleoapele verzi şi uitarea neîncepută, vara aveai mintea aiurea şi totul ţi se ştergea din minte, uitai cu voluptate, toamna te lăsai iubit, iarna erai distant şi nu dădeai nimic, ochii tăi erau ca doi tăciuni ce stăteau să se stingă,uitarea încremenită cu mâinile desfăcute în lături nu vorbea nu se mişca, ana de demult nu mai e acum nici măcar o umbră de nălucă rătăcitoare printr-o memorie ca o maree cu fluxuri şi refluxuri,

ana ta cea cândva dureroasă niciodată nu şi-a pierdut merele dar nu ştiu de ce, era veşnic flămândă, iar când îi era foame mânca depărtări, ana cu ochiul verde al uitării, ana privind cu ochii mari fiind destul, ana care nu se apropia de adevăr, ana care era pradă visurilor şi fantasmelor tuturor anotimpurilor, ana cea de-a lungul privirii tale şi de-a latul tristeţilor verticale, ana cea din înapoia ochilor cu care veneai în toate celelalte înainte de a i se pierde umbra în numele a ceva ce nu mai exista,

ana-are-mere a fost prima propoziţie scrisă anume ca să nu fie uitată niciodată, acum povestea e moartă, eşti încă viu, fiecare bărbat are în el o ană zidită din iubire, ai văzut ce violent arde iubirea, ai trăit-o până în marginile ei cu rombul ochiului căprui al dragostei tale, după ce te-ai curăţat de ea şi ai început să o uiţi cu brutalitate şi nici nu te mai mistuiai de regretul dragostei măcinate fără rost a devenit ana cea mijlocie pe care nu o mai trăiai de mult nici cu iubirea şi nici cu ura, ai aşezat-o la marginea unei uitări ca pe un cuvânt îndepărtat din care pieriseră toate literele, uitarea a împins-o cu dragoste cu tot în altă parte, acea parte pe care o străbat uitările, ca să

existe.

 

Accesorii circumstanţiale şi poveşti în aşteptarea recuzitei

Motto: Cel mai greu este să sfârşeşti frumos o poveste bine începută.

 

Ea nu se hrăneşte cu himere, ea e din amintiri nici moarte, nici vii, din cele moarte nu ar mai putea pe nimeni să cheme decât dacă ar vrea să cioplească fantasme, aşa că în ochii ei nu vezi umbre, din cele vii, ca să rămână nedespărţite de ele, decupează forme al căror loc şi-l fixează în memorie de fiecare ultimă oară când întoarce capul după ele, suntem ceeea ce vrem să uităm când avem sufletele cotonogite zdravăn, suntem neastâmpăr când ne apucă frigurile şi dârdâim din toate încheieturile atunci când ne ia cu dragoste,

ea e din îndârjiri naive când crede că se poate pune de-a curmezişul lucrurilor care există aievea deşi conturul lor nu e foarte clar, ea e din doruri fără sfârşiri care coboară din părăsiri când uneori o mai întoarce ceasul umbrelor, desfăcând timpul îndărăt, dar mai departe de atât nu se duce, ea nu se mai întreabă de ce unui bărbat o singură femeie nu îi ţine de foame, acum ştie că într-un bărbat e şi iubirea şi credinţa şi minciuna, când cuvintele dragostei se anemiază şi îşi dau duhul din dragoste rămân oase de cadavru,

ea râde de fantezia în care un bărbat şi o femeie se caută de-a lungul mai multor vieţi, asta i se trage de la realismul împins până la brutalitate,  ea nu crede în poveşti nemuritoare ci în viaţa hoinară a poveştilor, poveştile ei sunt lipsite de acel suflu epic care este fantezia, din deviaţia fanteziei ies acte de prisos, între ea şi cuvintele de dragoste există o ruptură atunci când simte că ea şi ele nu mai au ce să îşi spună deşi ele încearcă să demonstreze, să se justifice, să se apere, sperioase până la descompunere, iar ea ştie că dacă le-ar mai crede ar fi de o naivitate catastrofală, ea ştie că dragostea nimănui nu poartă haine fără amintiri, ea e o femeie care ştie că atunci când dragostea vorbeşte prea mult pentru a face ceva, totul sfârşeşte lamentabil,

ea are oase fragile dar e făcută din verbe incasabile, încheieturile mâinilor ei sunt atât de subţiri, pe ele se încolăcesc câteodată umbre, se răsucesc pe ea toată, aşa se întâmplă când evoci şi rememorezi, când timpul se sparge în anotimpuri, încheieturile ei iau diverse înfăţişări, primăvara sunt ca nişte frânghii întinse pe care stau, într-un echilibru precar, dorinţe fragile cu ochi sticloşi, care îi spun ceea ce ştiu că ea nu o să creadă pentru că destinul lor e mai mult interogativ şi iluzoriu decât sigur, vara încheieturile ei, subţirimi, devin ca nişte dâre, poartă semne de drum şi de vânt, urmele dorinţelor de risipire rămase nemărturisite, pentru că uneori nu se poate lepăda de timidităţile ei paralizante,

toamna sunt palide, străvezii, mâinile ei sunt de alabastru, pe încheieturi îi sunt înfăşurate tristeţi care lunecă într-un aer sterp înainte şi înapoi peste castele de nisip ale dorinţelor  pustiitoare cărora le leagă pietre de picioare, iarna ea poartă pe încheieturi  cercuri, când cercurile de frig se strâng violent mişcarile ei de apărare reflexă devin aproape imposibile, iarna suprafaţa lor e expusă la vulnerabilităţi şi la insecurităţi, iarna e lucida ei dereglare a simţurilor, iarna ea e o alta, iarna tot ce a fost nu  mai e, sunt toate departe de ea ca o poveste, a fost odată ca niciodată, va fi odată,

altădată.

Într-o zi, o uşă, o dragoste, dacă te gândeşti, chiar o să se întâmple aşa

Motto: Dincolo de acea uşă, din clipa în care începe să se întâmple, toată vraja lumii se adună şi se întrupează şi se face femeie, după acea uşă e o femeie care te ţine de toate încheieturile gândurilor tale.

 

În spatele ochilor închişi îţi ţii gândurile, păsări captive, de-atâta aripi parcă ar avea ochelari de cal, beau când şi când din visurile tale sorbituri scurte, visuri care când şi când îşi descheie nasturi şi atunci li se văd coapsele, goliciunea, visurile au coapse de femeie, însă contururile li se întunecă, când te laşi parazitat de sentimentalisme, te ia cu romanţios, şi în loc să îţi proiectezi retragerea cuvintelor în fumul ţigării, manipulezi absenţe, te apuci să scrii despre tristeţi şi despre depărtări, ca protest al disperării, există singurătăţi suportabile şi singurătăţi ucigătoare, există tristeţi lucide fără leac, jocul este de mult o experienţă încheiată,

ochii dragostei văd oriunde, dar dragostea e un văl de aparenţe, e doar lucrurile care par că se văd, ai trăit cândva şi improvizaţii de ocazie, gratuit, întâmplător, dar nici urmă de iluzie, vorbeşti despre ea ca un martir de neînţeles care a trecut prin experienţe pustiitoare, ceva ca un miraj cândva îţi învăluia privirea, iar tu ştiai că în miraje întunericul copleşeşte lumina acolo unde nu e claritate, rămânând ţintuit la jumătatea drumului dintre tine şi altcineva, dintre altcineva şi tine, repetiţia se reia, ciclurile continuă, continuă şi rănile, cea dintâi e cea mai grea, celelalte vor veni singure, înainte de a deveni răni fiind pline de toate făgăduielile, acum e o mare tăcere între ele,

ai nevoie să le spui poveşti care să le adoarmă, dar niciun privilegiul al vreunui verb nu mai operează însă convingător, unele lucruri au fost, în mod inexplicabil, imperfect memorate, unele cuvinte se împiedică de umbrele lor la fel de clătinătoare ca şi ele, le taci, pentru că eşti aşa de departe de ele, sunt fără început şi fără sfârşit, sunt încă bune de iubit dar ceva, în mod inexplicabil, le face părăsite, îţi spui că va veni o zi când o vei întâlni pe acea femeie pe care ai adulmecat-o în toate celelalte de până la ea, toate celelalte, nimic altceva decât nişte copii imperfecte ale unui model desăvârşit irealizabil,

uşile tale acum sunt scrâşnete şi şoapte răguşite, a fost vreodată dragoste, te-ar întreba, îţi aminteşti de toate orele laşităţilor tale când a fost vorba de ea, cea care dădea mâncare fluturilor, cea care se îndrăgostea din mers de tot ce îi ieşea în cale, realităţi ideale născute de fantezie, şi de unde văzul ei era în celelalte zile la întâmplare, din ziua când te-a întâlnit a fost numai vedere, privirile ei s-au prins de unele visuri de dincolo de care orice era posibil, lumea ar fi numit-o  visătoare pentru că aşa sunt oamenii, le trebuie etichetă,

visurile ei rămâneau, oricâte pietre li se pregăteau, erau văzute în drapajele lor ademenitoare prin puritate, niciunul dintre ele ducându-se la vreo poartă a uitării, alai himeric, povestea asta însă e una fragmentată, asemeni unui trup sfârtecat, e inegală şi mutilată, câteodată e dureros să repeţi mereu o uşă ştiind de fiecare dată cum se va

sfârşi.