Motto: După ce unele poveşti îşi consumă în exces erorile şi înţelesurile, într-un final nu rămân altceva decât nişte învelişuri lipsite de conţinut.
Nimic nou pe frontul de est, sud-est, largul lumii voastre a fost demult urzit, ea a îndreptat toate îndoirile, sau îndoielile, nu ştie care e adevăratul nume, şi le-a însuşit mereu pe acelea care nu mureau, ar putut fi atâtea morţi şi atât de puţine existenţe din care nu ar văzut nimic din ce ar fi fost aievea, când e despre păienjeniş de suflet, dacă ai avut cândva capul plin de visuri ca şi ea nu ştie, poate că unele visuri au murit cândva, fără de vreme, încă aveai sânge tânăr în vine, s-au dus undeva, pe cât de furioase, pe’atât de vinovate, tu atât de surd la ele, erau prea neliniştitoare,deşi tu te purtai atunci fără nicio frână, în următorii ani ţi s-a şters până şi amintirea lor, ar fi curioasă să afle cândva despre ele, ştii, curiozitatea asta se întâmplă până şi firilor celor mai apărate,
curiozitatea mea nu ar fi fost dintr-aia preocupată doar de ce vede şi atât, mie luciditatea mi-a mărit mereu privirea, înţelegem câteodată ceea ce nu am vrea niciodată să vedem sau să înţelegem şi de-asta eu sunt fiinţa care care n’are tristeţi, i-ar spune ea, scrumul lor, al celor care au fost cândva, îl ţin într-o urnă, încă nu am hotărât când şi unde să îl împrăştii, au fost oarbe şi pline de bătrâneţe, de la asta li s-a tras când au închis ochii, înainte de asta căutând deşertul,
nu ştiu ce fuseseră înainte de asta, probabil ceva ce voise să cucerească nemărginirea, pe drumul lor însă nicio ţintă, prăbuşirea tuturor iluziilor, iluziile au fost mereu mai frumoase decât realitatea, legat de acel încotro care uneori nu îşi cunoaşte finalitatea deşi câteodată în început e răspunsul, răspuns cu final integrat când povestea nu-i nimic altceva decât o alcătuire a inexplicitului şi echivocului, protagoniştii ca nişte călători parcă fictivi către destinaţii care au părut a fi, ceva existent, deşi discutabil,
sunt lucruri pe care cândva ochiul meu le-a primit, i-ar spune ea, sunt sigură de asta, dar nu se mai regăsesc în memorie, asta neînsemnând că sunt pierdute, poate că le-am redus eu prea mult la absurd, era pe vremea când încă nu sfârşisem de vânat absolutul, consecvenţa faţă de el fiind modelată de incidenţe subiective, fireşte liniştea îşi măsoară paşii, îşi ordonează gândurile, când se simte prinsă în capcana unei voci şi atunci simte cum dispare, dar porneşte iar de la început fără să îi dea vocii ascultare, unele poveşti sunt învinse de propriile lor tării,
nicio suferinţă veche în amurguri, doar să ştii să le dai drumul la vreme şi să nu vrei să le mai întâlneşti niciodată în viaţă, toate depărtările şterse, toate incompatibilităţile peste care niciunul dintre cei doi nu pot trece fără să se piardă pe sine, ştiu, da, cândva tentaţia dragostei ţi-a fost copleşitoare, legile iubirii sunt nemiloase, privesc din tranşee, nimic nou pe frontul de est, sud-est, a refuza, mult mai mult decât a
primi.
blogul unei Camelii 