Motto: În numele dragostei, nimic nu te mai răneşte atunci când numele ei, numele lui, e expirat.
Nu poţi să ai decât ceea ce există, ai putea spune că totul e himeric, că nu există dacă n-ai fi trăit-o niciodată, dacă nu ai şti-o, înainte de ea ai murit, şi nu doar o singură dată, eşti un flămând rătăcit, vrei să dai ceea ce nu ţi s-a dat, ai iubit lucruri care nu ţi-au răspuns, ai urât lucruri pe care le-ai vorbit cu limba inimii şi-au tras tot sângele din tine, te-ai sărăcit de visuri tot veghind depărtări cu faţa la iluzii, pe zdrenţele lor duse ai turnat apoi benzină şi le-ai dat foc,nălucile tuturor anotimpurilor nepetrecute dansau în jurul flăcărilor în rochiile lor lungi de un alb trist, tristeţea renunţării, redevenind ceea ce erau,
unor lucruri nu le-ai rămas dator nici măcar cu vreun gând, pentru alte lucruri încă mai ai de plătit şi preţul tot urcă, sunt undeva jos, sau undeva sus, dacă ar rămâne fără nume le-ai pierde, dacă nu ai fi întâlnit-o, le-ai fi uitat, gândeşte-te doar că nu mai sunt, cu cât înţelegi mai mult din ele, cu atât te cuprinde disperarea, fără disperare speranţa nu ar avea niciun rost, îţi laşi în urmă dorinţele, alea decolorate şi zdrenţuite, care tot mai trag nădejde că va veni o zi în care ele şi cu tine se vor regăsi în faţa unei povestiri la prezent, alea din vremea când cuvântul dragoste avea substanţă existenţială hipertensivă, aşa că l-ai coborât în carnea sufletului tău, iar acum nici măcar cu sufletul nu te mai prinzi de amintiri,
amintirile sunt un cuier pe care atârnă nişte lucruri într-o intimitate zadarnică, au rămas din ele doar nişte gânduri cu sunete care lovesc crâncen timpanul, sunt cu ţipete lungi care se înfig precum un ac în mintea ta, şi-au pierdut demult privirile ademenitoare din vremea când se împerecheau cu dorurile mistuitoare, răvăşirile şi le-au pierdut printre ruinele clipelor cărora nu le-a fost dat să fie deşi îţi cereau să faci, îţi laşi în urmă sentimentele sau încă mai vrei să tremuri în aşteptare, te întrebi, mereu ai venit dinspre undeva sau te-ai dus înspre ceva,
dar niciodată nu ar trăit acel nebănuit de care nici măcar să nu apuci să îţi fie frică, acum te simţi ca şi cum nu ai mai avea locomoţie, nici nu ai mai avea unde să pleci dealtfel, ai fost în dragoste fără să pleci, fără să stai, eşti un foarte prost povestitor de dragoste, aia care singură se vrea pe ea însăşi dintr-un el şi dintr-o ea, unu şi cu unu fac unu, când dragostea întemeiază, îţi spui când vedeai în dragoste dar încă nu erai, umblai din dragoste în dragoste, dar nu te închegai, unu şi cu unu fac unu când poveştile aşteaptă, şi visul ţi se pare mai credibil decât
adevărul.
blogul unei Camelii 