Motto: Există lucruri în care de unul singur nu poţi visa, e nevoie de doi.
Câteodată e sâmbătă, alteori e despre unele clipe cărora le opriseşi paşii spunându-ţi în gând despre finaluri şi priviri care mângâie umbrele cu nobleţi singuratice în încheieri semnificative, pentru că erau acei paşi care te-ar fi simţi mai mereu ca ieşind în întâmpinarea sfârşitului, deoarece altfel ar fi însemnat să cheme ceea ce purtau, iar ceea ce purtau trăia şi te trăia însă nu era decât în visare, câteodată nu contează fila de calendar a timpului, e despre faptul că uneori e nevoitor să te desparţi de părţi din tine prin uitare şi nu mistificându-le învăluitor sau dezvăluindu-le mistificator ori de câte ori te-ai mai întoarce în tine după regăsiri, deşi maladive, acele părţi în care te-ai trăit într-o candidă ostilitate, ca şi cum ai despărţi trecutul de prezent,
e despre neuitarea a tot ce ai învăţat legat de cuvintele cu limbi de flăcări în care, la sfârşit, ai rămas ultimul lor locuitor, despre metafora care minte nestăpânit sau seduce înşelător, despre realităţile închipuite şi ficţiunile echivoce, singurele locuri în care uneori ai putut ajunge fără febra vinelor arzânde, fără spaime interioare, fără durere şi fără revoltă tu, fiinţă, rară şi firavă cu fiecare clipă pe care o simţeai a renunţării, despre explicaţiile de neînţeles pe care a trebuit câteodată să le dai unor lucruri în cuvinte după cuvinte, după legile tale lăuntrice, câteodată rupând treptele dintre ele ca să le poţi împreuna înţelesurile,
despre iscarea fiecărui joc izvorât din reflexul realităţii în oglindă, despre locurile din tine unde simţi că poţi ajunge printr-un celălalt, de fiecare dată când te-ai întâmplat dragostei dorind-o fără hotar şi fără întoarcere, de fiecare dată în durerea de după sfârşit simţindu-te un altcineva în timp de degetele încă se mai încleştau de nişte gânduri cu disperare, prea istovit pentru a le da drumul din strânsoare, prea epuizat pentru a nu le mai fi, deşi asta ştii că ar fi însemnat sfârşitul suferinţei căţărată pe umeri prea fragili, prea nemaiştiind cine eşti,
prea nemafiind cu teamă de a nu te mai regăsi, ca într-un acolo unde tot ce ştiai până acum din tine ar fi încetat tăcut să existe sau poate că astfel ţi se părea, şi asta era absolut adevărat, pentru că oricât ai fi încercat să uiţi nişte lucruri ca şi când nu ar fi fost altceva decât năzăriri, părând neîntâmplate, acte tardive or’ de prisos ale unei piese cu epilogul nejucat, topind amintiri în care simţeai că te întorci fără vreun rost, era ca şi cum ai înainta în tine fără de vreun trecut înspre un cândva atât de departe, în tine într-o linişte în care nu mai părea a fi ceva de necunoscut de
trăit.
blogul unei Camelii 