Tranzacţii de sentimente; născătoare de spectre

Motto:Nu şi-ar dori vreodată să intre într-un personaj de fantezie, contrariul celui al ei…iar de i se întâmplă vedenii de ea, ştie că acolo nu e locul unde să se lase îmbrăţişată de ele; atunci cineva din sieşi o strigă; strigătul ei din vocativ… şi îi spune că pentru ea nu va exista uitarea, iar plăsmuind îi va fi poate smintitor, pentru că nu ştie înspre ce se îndreaptă..şi nici cum...o fiinţă aruncată visului.


Pentru undevaul ei de cândva nu există nici început şi nici sfârşit; uneori îl simte ca fiindu-i isprăvit, semne sparte desfăcându-se în litere ghimpate pe care trupul sufletului ei rănit şi însângerat nu le-ar mai putea (re)împleti…alteori îşi doreşte să îl afle ştiindu-l undeva în afară de acest timp al ei şi atunci se ascunde în spatele unui gând, la capătul  liman al pasului netrăit pe care memoria ei mai apoi să îl urmeze…dar se abţine să facă anticipări în vreun fel ori în vreun altul intervenţii auctoriale ale personajului-actor; nu ar vrea să îşi dea la iveală actul narativ… şi, oricum, nu ar putea să povestească la prezent…

…ar însemna ca naraţiunea să îi fie simultană, ori ea simte cum se usucă, trup nevorbitor, în nerostirile lui azi…în neauzitul lui mâine…în negânditul lui poimâine…cum se stinge în monologurile ei interioare, ale ei cu însăşi… toate urmele-suflete cândva întâmplate în care calcă, a tuturor acelora care i-au rămas, plecând…acei în care şi-a lăsat gândurile…

…acolo, în lăuntrul ei, personajul ei narator dispare, ieşind la iveală cel care joacă, părând că exprimă un curs aparent spontan al acestui hăituind gând al ei şi o face fără de vreo instanţă intermediară, întrebându-se cum ar fi dacă ar încerca să provoace iluzia unei naraţiuni care să fie simultană cu prezentul; înşelătoare amăgire…niciodată nu a putut face decât spre înapoi întoarceri în amintiri…şi-a  îngăduit să o facă în voie, înţelegând  în extrospecţie acum mai bine unele semne dintr-un trecut…

…o rostire de cuvânt acum, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut atunci…

…a unor clipe pe care le privise cu acei ochi cărora li se atinsese o privire îndepărtândă fără să înţeleagă, vorbind în ei doar propria-i dorinţă…

…apoi, după ce se sfârşise, venise vremea reflecţiei spectatoare a tuturor anotimpurilor scuturate…

undevaul ei îşi doreşte a şi-l afla în afara acestui timp ca într-un înafaratimpului; într-un neîncă timp căruia, în pribegia ei cu mâna întinsă cerşind stelelor şi lacrimi în ştersul din podul palmei, astral iscător de vise în trup de visuri truditor, pelerin în lumină de gânduri, atingându-i- se  în lăuntrul  altui chip născocit din şoapte pierdute în marea deşartă a nisipului fără urme de paşi,  hoinară prin pustiuri astrale, îi spune al cincilea anotimp…un anotimp straniu pe care îl simte fiind ceea ce este şi neputând fi ceea ce nu este…şi îşi spune că va fi…nu va putea să nu fie…acum e doar neîncă, iar atunci când îi va fi dat să se întâmple, când va exista, îi va fi totul, totul din ea va exista în el, în acel timp…

…în el şi prin el, atunci ea va fi totul dintr-un ceva…ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr…

…alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul…simţindu-se câteceva al acestuia; câteodată un ceva pe care vrând să îl păstreze va sfârşi poate prin a-l pierde, semn obliterat…

…sau un ceva pe care va simţi să îl azvârli cât mai departe de ea, pentru a-l rătăci; rătăcire a spusului de tine, retoric demon ducându-te înspre orizontul uni imposturi a rostirii de tine, pe care poate nu o vei putea măsura, găsindu-l într-un târziu, părăsit…

…un fragment al vieţii în care poate ai simţit, cumva, că ai ajuns la o resemnare interioară , la o indiferenţă rece sau la o pasivitate goală, la el întorcându-te în regăsirea de sieşi, după ce îi va fi descoperit înţelesul aruncat, pentru că îndelung aşteptasei să îl afle ca răspuns…şi i se întâmplase altădată, nu într-un acum; acel acum al acelui atunci, pe care îl înţelesese când se întorsese înapoi, în acele amintiri…

…într-un joc trecător, dureros joc doar de ea ştiut, personaj-actor povestind ce s-a întâmplat prin cuvinte definitive, căutându-l mereu pe cel dintâi, acela care spunea adevărul de el, doar că şi-l înstrăinase, înstrăinându-se de cunoaşterea lui…sau simţind poate că unele gânduri doar astfel le-ar putea limpezi, clarificându-le cu preţul simplificării…acela fiind mai degrabă al renunţării la ele, greu fiind cum şi prea puţin important însă, esenţial fiind trecutul acestuia prin ce…

…un cum va trece întotdeauna printr-un ce în povestea  ei de făptură precum cleştarul, prin transparenţa gândurilor putându-şi vedea oasele, durând-o însă fiecare străpungere…dar cu încredere că atât de bine a înţeles lumea cu toate alcătuirile ei încât, printr-un straniu metabolism ar putea părea că o va fi asimilat acestei fiinţe ale sale, ea devenind lumea; o urmă lăsată în ea a mereu unui alt tot pe care şi-l însemna ca încotro încercând să şi-l găsească precum un loc…un mereu totul altceva fără a i se împotrivi ei înşişi şi fără a simţi că se rupe de ea…

…neştiind dacă va avea putinţa de a stăpâni peste sieşi odată ajunsă acolo

…dacă va putea mânui tot ceea ce va fi înafară de ea…se întreba cum se va putea supune acelor alte cuvinte hotărâtoare ele pentru ea, într-o nouă ivire şi ce se va întâmpla dacă s-ar putea împotrivi…ori dacă ar călca sau ar sări peste ea însăşi… s-ar sfărâma oare? s-ar smulge din ea însăşi?…s-ar îmbucătăţi?…s-ar rupe de ea sau de altceva? acel ceva căruia ar fi trebuit fără rest să i se dea pentru a se putea întregi, împreunându-se, topindu-se în el, în ast fel, devenind alt ceva…întâmplându-se ca mai întâi să fi ieşit din ea însăşi înspre

…ieşind peste marginea ei, trecându-şi peste bariere şi închizându-se mai apoi extatic în dimpreună ca într-un cuvânt definitiv, închizându-se pe dinăuntru înăuntrului lui, iar de acolo privindu-se apoi, şi nu din afară…

…atunci când îi va fi acelui timp în care va iubi…

…iubirea; când i te dai celuilalt…nu iei…

…iar iubind, va putea ieşi astfel din ea însăşi, aceluia mărturisitoare..şi sieşi, pentru că dându-i-se lui se dă ei pe sieşi, nepierzându-se…a ei nemaifiind însă, nemaiapartinându-şi…dăruindu-se lui din credinţa ei de dragoste… dragostea, resort lăuntric, acel al pedinăuntrului…abia atunci simţind că nu îi va mai fi frică şi va avea putinţă şi va simţi starea de graţie…în iubire; iubire în care te zideşti cuvânt cu alte semnificaţii în celălalt în vis ce îşi găseşte înţelesul, consecuţie a înţelegerii, ce în absenţa ei nu ar fi rămas decât o himeră retorică;  iubirea, iluminarea harică…

…în acel neîncă nu va mai avea suferinţă aşa cum i se întâmplase cândva, la marginea nopţii ei din care pleca spre nevăzut o umbră pe care o regăsea când trăia acea amintire a trecutului, de i se mai întâmpla să o caute, a acelui cândva absolut când i-a fost, precum i-a fost dat să fie…şi îşi spunea că întotdeauna cei care au trecut prin noi au rămas în dor şi-n plâns ce doare în neatâtea lacrimi pe cât ai fi vrut; lacrimile cerului dinăuntrului  plângând toate dorurile întâmplărilor şi neîntâmplărilor, neînceputuri sau deja sfârşituri ale unui cuvânt; ceva…o taină ce se ascunde sub un nume; plăsmuire magică…

….iar acei cărora le va fi dat să vie…să fie, sunt ai altui timp, al altor vremuri; cele ale incertitudinilor, ale neîntâmplatului încă mâine, ale necunoscutului urmând ca întâmplare probabilă, întâmplare neîntâmplată; acel neîncă timp…

…şi ţi se întâmplă într-un câteodată nostalgic poate să închizi ochii…doar atât…pur şi simplu să închizi ochii… şi îţi pare că îl simţi pe cel de cândva al trecutului ca pe ceva din afară de tine, îl simţi încă tulburându-te în întunericul şi în lumina ta dezvelită de umbre, cea mărginită undeva în tine cu el, unde  îl vezi ca un întuneric albastru; apariţie misterioasă…şi ştii că nu mai poţi merge niciodată până acolo…ai avut atunci când i-a fost dat să fie dezlegarea căutării drumului de el, dar a sfârşit neîntemeiat ca sens şi te-a lăsat pustiit atunci când a plecat din tine, în tine urmă rămânând, umbră călcând…loc pentru o vreme de geamăt în care el, celălalt, nu a putut vedea cu sufletul…

……iar singurul înţeles a fost acel avut doar pentru tine…

…rămas neizbutit.

Reclame

Suflet-poveste în dezvelindă (ne)rostire; desluşitor nespus

Motto: A învăţat să îşi asculte mersul şi ştia că nu toate drumurile-oameni sunt la fel…dar începuse să îi înveţe şi pe ei, pe alţi căutători, pe fiecare dintre ei privindu-l ca pe o lume şi încercase să îi desluşească ascultându-i cu sufletul, cu dinăuntrul ei, privind până în adânc…

…pentru că de afară nu poate vedea ce se petrece înăuntru…

…simţind că trebuie să i se dea ei, vieţii, pentru că altfel nu s-ar fi putut lua; nu ar fi avut cum să îşi fie ca pas înspre încotroul ei ca mers, ca rămas de urmă mai apoi, urmă în pământ, în pământul fiinţei, amprentă în această călătorie a ei înspre aflarea de ea ştiind că viaţa, viaţă ce nu însemna a fi ci a exista este legământul tău cu lumea ta, aceea a creaţiei sinelui…

…definiţia desluşirii unui lăcaş în lăuntrul fiinţei, acolo unde doar tu ai puterea de a isca întâmplări…fioruri născătoare ale lumii tale...

…lume în care este esenţială întâmplarea trecerii oricărui cum printr-un ce; intotdeauna va fi implicat în devenirea lui…iar de folos ştia că îi este să îi cunoască pe ceilaţi, prin ei ajungând la ea…

…spunându-şi că uneori o prea mare apropiere de tine te poate aliena de propria-ţi esenţă…

…şi multe dintre semnele ei rămâneau ferite de ochi, pentru că mulţi dintre ei nu s-ar fi potrivit privirii în rostirea ei, aceea a spunerii cât şi a supunerii în cuvinte…dar nu uita nicicând că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există…

…precum şi ceea ce întârzie să apară.

Era o  fiinţă-poveste, suflet cu urme de paşi, povestitor de spus şi nespus, de umbre şi lumină ale lăuntrului, lumină pe care nu şi-o dorea vreodată pierdută, în rostire de cuvinte şi tăceri, cuvinte despre care ştia că uneori au atâta întuneric pe dinăuntru şi înfară, întâmplându-se de multe ori să înnegureze ceea ce ar fi vrut să aibă ca noimă, ca înţeles… sau să umbrească ceea ce ar fi vrut să spună…simţind că pe măsură ce creşte spusul, creşte şi nespusul, iar altele, fără de încăintrând, porţi cu zăvoare ale cronotropilor, îşi închideau sensurile, şi le ascundeau, nelăsându-se văzute, aflându-le ca facere doar în atingerea trăirii, când îi va fi dat să fie din dorinţă…

…în scris trăind fiecare spus, încercând să îi dea o dimensiune, supunându-i-se cuvântului de ea, câteodată cu folos, alteori cu zădărnicie poate celui isprăvit…

…neîntâmplându-i-se să trişeze însă vreodată, atunci când îi căuta înţelesul…dar mai ales neînţelesul

…limbajul ei fiind câteodată unul al fanteziei stilistice nu şi al celei imaginative, având acea imaginaţie însă, dar realistă, nu fantasmatică; spunea din ea, despre colţurile visătorului ei suflet, unele atât de neaplatizate…despre nişte margini, cele atinse şi cele neajunse încă poate anticipând căderi sentimentaliste; ea, o fiinţă cu fire de ariadnă în nesfârşite căutări de descâlceli uneori rătăcitoare ale pedinăuntrului; labirint străbătut de-a lungul şi de-a latul şi câteodată de-a curmezişul în semne încă necunoscute înfăşurate în definiţii, simţindu-l câteodată ca pe unul al aporiei, de parcă şi-ar fi trăit înţelesurile cu obstinaţie în neputinţă…

…ştiind că atunci când simţi sau trăieşti eşti expresie a întâlnirii cu graţia într-acel înţeles magic, ceea ce trăia producându-i scriitura; un produs al acestei trăiri…cunoaşterea cu adevărat pură; cunoşti ceva doar când acesta ţi s-a relevat ca un adevăr al trăirii după ce mai înainte a fost doar o percepţie a ceea ce puteam gândi despre el…despre acel ceva; propriile tale experienţe, nu ale altora…din ele înveţi; sunt lecţiile tale individuale…experienţele; contactul tău cu lumea, cu cei care te înconjură, cu semenii şi cu… sine…şi rezultatul acestui contact, neputinţă fiindu-ţi a privi lucrurile în afară de semnificaţii şi atribuiri, aceasta iscând o atitudine cu totul şi cu totul particulară a fiecăruia  în faţa vieţii, viaţă în care ar trebui să ne dăm clipei fiecărui acum

…atingându-i-ne ca şi cum am muri în următoarea şi trăind-o ca şi cum am face-o definitiv, fără început şi fără de sfârşit, cunoscând-o şi trăind-o cu toate simţurile, contopindu-ne cu   devenirea ei poate iraţională în toate formele ei, forme ce sunt finite şi sunt limitate în aceeaşi măsură în care sunt insuficiente şi inconsistente…

…iar poveştile ei erau despre oamenii…

…despre oamenii-drumuri, cei în care îşi lăsase gândurile şi pe care învăţase să îi asculte pe dinăuntru cu încredere în taina adevărului ori în adevărul tainei, rostire în ea…

…despre oamenii-flori, cuvânt suav prin excelenţă dar perisabil…despre oamenii în chip de cuvânt  şi lumea lor, atât de rebeli câteodată pe tărâmul semanticii, alteori în ea găsindu-şi refugiul iar uneori răzvrătindu-se înţelesurilor, dar simţind că esenţa şi adevărurile lor trebuie căutate şi aflate înapoia rostirii, în de-a-ndărătul întâmplărilor şi în înlănţuirea de  mai apoi a lor, a atingerii lor de către oamenii-spus

…gândind că dacă acestea au avut o noimă, aceea ar trebui să fie ceva, altceva în afara semnului, a semnificaţiei lui, semn sub chipul căruia au părut a se înfăţişa…

…lume prin care mergem străbătând lucrurile în transparenţa lor magică uneori, alteori umblând prin ale lor semne; străbaţi această lume, fără să te afunzi prea tare în înţelesu’i or’ mergi prin simbolul ei, desluşind-o în chip de cuvânt…astfel îi cunoşti; altfel nu…

…despre oamenii-visuri, tânjind după năzuinţa zborului cu patima condorului şi în ai căror ochi, te ştiai să priveşti, citeai poveşti nescrise…neuitând vreodată că înţelesul ochiului nu este însă acelaşi cu cel al minţii, aşa precum nici acest înţeles al minţii nu este acela mai presus de înţelesuri…

…despre ea, copil veşnic al timpului, despre lumea ei, a întâmplărilor urmă de fragmente neînstrăinate în care şi-a lăsat gândurile, proiecţii părând uneori ale unei reverii crepusculare, scrutate şi dincolo de amintire…despre dorurile celor neîntâmplate, rupte din ea, ştiind că tot ceea ce apare în realitate nu poate în vreun fel evita o trecere prin imaginaţie; ficţiune suverană, aceasta rămânând în esenţă visuri…aspiraţie… voinţă…utopie; aceea utopie pe care ţi-o doreşti să devină realitate, despre jocul dintre ea şi însăşi, despre dualitatea care ne macină pe fiecare, acea teribilă dihotomie…

…despre toate rosturile lumii ei ce îi motivează rostirile…

…despre adevărul de ea, adevăr pe care căuta a şi-l afla în înăuntrul fiinţei ei, acolo unde îi este esenţa; în lăuntru…acolo încerca să şi-l afle, pe calea ei, în felul ei, gândind de ceva vreme într-un acord îndeajuns de logic şi autocunoscător de sine, privindu-se atât dinspre ea cât şi poate mai puţin deschizându-se aceleiaşi priviri dinspre ceilalţi întru aflare, căutându-se să se cunoască sieşi fie direct… fie prin ceilalţi, simţind în fiecare clipă că se apropie de sine în adevăr şi puritate…

…adevărul ca ultimă atingere a cunoaşterii, pentru care avem definiţii, noi, fiinţe căutătoare de sensuri şi înţelesuri în lumea altora de imagini, simboluri şi semne purtătoare de mesaj, fără a fi nicicum vreo iniţiată, în aspiraţia ei de sieşi, ea, presupus liberă, o rătăcitoare în încercarea de a se autodefini, de a se fixa în legături şi conexiuni cu împrejurul de aproape şi întinderea din departe; dincoace aflat; dincolo încă neatins într-un joc al decodificării, iluzoriu uneori, în marea sufletelor, căutând calea pentru a-l atinge…o fiinţă, o experienţă deschisă; ea, un adevăr…pe care aveai, cândva, să îl pătrunzi în citirea magică a vieţii şi a luminii; stare extatică…

…ea, spusul ei de ea în cuvinte în graiul slovei exprimării care era…cu rostul pe care li-l da cuvintelor, graţie acestui limbaj care e (ne)rostire….şi care era,  mai presus, un act de curaj; acel curaj propriu de a se înfiinţa cu sufletul în acest limbaj…în care ea i se dăruia cuvântului cu toată dragostea, în iubire, atingând reliefurile literelor cu sufletul mai întâi, fiind bucăţi din ea, din trăirile ei, din gândurile ei; se spunea în scris, îşi exhiba, cumva, suferinţa tăcerii, tăcerea în care, strivind în ea tânjinde silabe, de multe ori şovăise în a se da amintirii înţelesurilor literelor, acelea care formau o anume grafie, aducerile ei aminte călcând nu în umbre, ci în urme…

…scrisul îi era liberator; scria împotriva firii ei stăpânite şi simţea că se va rupe ceva din ea cu fiecare nou semn descheotorat pe care şi-l desfăcea din umbre şi din gânduri…

…dar evada  astfel dintr-o închisoare a nerostirii, în care se întemniţase atunci când simţise că nimeni nu o să o audă vreodată….pentru că nimănui nu i se va spune cu acea dezgolire, dându-i-se definitiv, de parcă şi-ar fi încheiat cuvântul…

…ea, ei însăşi, cu credinţă în vorba de ea, rostirea de sieşi; noi suntem în cuvinte, chipul lor…povestea noastră pe care uneori o spunem asemeni unui vis; o poveste poate fi asemeni unui vis atunci când capătă un spus, o zicere…şi ne trăim această poveste, acest scris de noi, cu toată fiinţa; fiinţa întreagă…nu ţi-o trădezi nicicând pretinzând altceva decât ar fi…scrii despre tine, omul, căruia cauţi să îi dezlegi tainele; să te cunoşti pe dinăuntru, să îl afli pe omul acela lăuntric din tine, acela al fiinţei interioare, să îţi afli sensurile, acelea ale încotro-ului , ale existenţei, ale sufletului, ale realităţilor…cele de dincolo de fire; de deasupra ei…dacă ştii cum să o faci…o afli, căutând…

…scrisul ei…al altora… o căutare întru cunoaştere, a unor fiinţe…pentru unii doar un exerciţiu ţinând de ficţiune…pentru alţii un exorcism; îşi exorcizează demonii…poate că este o autotranscriere a unor obsesii, pentru unii…altora le este tămăduitor…vindecător…eliberator, ca un fel de confesiune făcută sinelui, în multe gânduri, mai ales cele ale unor recunoaşteri, având poate mai multă îndoială decât certitudine şi simţindu-se siguri doar pe nesiguranţele lor…or’ chiar ca o spovedanie, cum i se întâmplase în ultimele în care i se rostise, dezvelindu-şi cuvintele, sufletului ei, spovedanie făcută cu supunere în care îşi recunoscuse toate vinovăţiile…

…poveştile ei, suflet-dragoste, erau rostirea în limbajul ei sufletesc…când noi suntem poveşti…poveşti în care de multe ori trăia nostalgia unor începuturi…aşa cum le construia şi le dădea mai apoi expresiei…şi chiar şi lectura acestor poveşti, făcută de acei ce ştiu să pătrundă prin învelişul cuvintelor putând fi considerată tot un fel de scriitură, pentru că, într-un fel, restructurează cuvintele ei, ale sufletului-poveste, în ei, în acei care o citeau făcând-o graţie voinţei şi puterii de înţelegere; oameni-cuvinte…cuvinte poate obosite, păsări de gânduri cu aripi coborâte pe care şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea…le simţeau fiecare urmă; ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii…

…iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele atunci când le trăiseră…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei; fuseseră nevolnici a-şi ajunge…nu avuseseră putinţa; erau acum cuvinte pustiite…mai înainte de asta fiind deşirate, destrămate…

…doar că ea credea în cu totul altfel de cuvinte; ale acelui suflet ce poate îşi intuieşte sinele şi nu conteneşte să caute în el cu acea febrilitate a scormonitorului, dincolo de adevărurile încremenite ce nu mai sunt atinse de nicăieri cu uimire…

…cuvinte jupuite de pe gânduri pătimaşe, în spusul tău de tine, rostire a lumii tale aruncată peste întâmplări în care uneori îţi pare că totul continuă, şi o face de parcă ar fi de la început…

Poveştile ei ascundeau taine pe care nu oricine le putea desluşi, şi povestind i se părea ca o cale de trecere câteodată spre o completitudine a expresiei de sine, expresie a unei sensibilităţi poate extreme, ce purta înăuntrul ei un dor şi o durere, metabolizată până la ultima ei consecinţă…zâmbea trist, gândindu-se că în sfera magicului totul era posibil…şi se înverşuna să nu îşi ridice construcţii himerice, atât de stranii în senzorialitatea lor, opunându-se din răsputeri forţei lor care o atrăgea înşelător şi cu sete pe tărâm de albastru; uneori ţi se va putea doar părea că există…

…şi astfel îţi poţi imagina, într-un joc al închipuirii, că împleteşti capricios întâmplările stăpânitoare…înţeles necunoscut fără îndoială şi inconoscibil poate, împletitură de sens cu absurd…

…iar dorurile ei erau cele nestrăbătute, ale întâmplărilor neîntâmplate…când va trăi ceva ca într-o poveste în care totul se va petrece într-o rostire ce nu se va mai vrea zăgăzuită în care va fi acea fiinţă iconică, alcătuirea lui de cuvânt, spus de tăcere  în taina tainelor, un ceva din ea într-un loc încă neatins, dintr-un capăt unde s-ar opri, capăt nezidit şi neferestruit al unei lumi între cer şi pământ în a cărei atingere încă nu i s-a dat; nu ştie unde este…ştie doar că este un încotro…este acolo… şi i se va întâmpla…

cândva.


Zăvorândă tăcere a gândului în care zăbovise; ferecătură

Motto: Va pătimi pentru ceva ce, trăind, va cunoaşte…

…ceva pe care să îl aibă din credinţă…ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă este real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese doar o fantasmă, şi ar fi dorit să i se poată întâmpla fără ca în ea, ei, să i se împotrivească.


Un gând târziu a răvăşit-o; gând care, deşi trăit, nu era în real, ci în imaginar; era ca şi cum vedea şi îşi imagina ceea ce nu i se întâmplase…ca un vis de un fantastic romantic peste care poate că ar fi trebuit să tragă obloanele şi nici măcar nu avusese timp să îl contemple intens şi îndelung…o întâmplare a unui crâmpei de suflet ce i-ar fi împlinit o nevoinţă tăinuită enigmatic…iar în ea exista încă zbaterea de a-l mai trăi astfel, precum gând căruia i se spunea cu cea mai trează luciditate acum şi de care nu se lepădase…gând rostit cu glas de tăcere într-o altfel de limbă peste care stăpânea taina neînceputului căreia ea îi revela înţelesurile, fiindu-i deopotrivă rostirii ei şi tâlcuitoare; limbajul ei sufletesc…

…gând pe care nu îl vorbea decât pentru sine într-un târziu revelatoriu, gând mut, nerostit, neştiut… ori de el doar presupus sau poate cel mult înţeles…gând neîntrupat în cuvânt; cuvântul, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut….

…gând pe care şi-ar fi dorit să îl ducă până la capăt, neîmpiedicat şi dându-i ascultare, ce i-ar fi spus atât de multe lucruri, chiar de unele ar fi fost poate derulate cu o halucinantă relatare iar altele învăluite de un nimb al unei impure transcendenţe…vocaţia imaginaţiei având-o, admiţând că ficţionarii depăşesc uneori chiar viaţa, ceea ce pentru unii este tinţă…

…îşi descifrase nişte sensuri cărora le mistificase înţelesurile începuturilor, începuturi care aveau în ele sfârşitul, prin transparenţa lor având de acum senzaţia a lor pură şi atât de concretă, amestec tulbure pe care şi-l limpezise… pe acel gând nesocotit al ei un timp îl ţinuse departe de dorinţă într-un clopot de sticlă, iar într-un târziu, fără a şti cum se întâmplase, îl ademenise pe tărâmul primejdios al dorinţei crestându-l în suflet, acolo unde îi încolţise acum neliniştea…

…şi ferecat l-ar fi vrut, încuiat lin şi făr’ de zgomot, ca să nu o mai răvăşească răscolitor…ştiind că se va întâmpla ca şoaptele de el, tăcute, să piară inaudibile…

…şi îşi spunea că s-ar însingura de el, dar se întreba dacă nu cumva va face din asta doar un exerciţiu steril…încerca să nu mai trăiască laolaltă cu acel gând al ei de el, deşi simţea că o atrage ca o forţă magnetică, în van şi doar vremelnic părându-i-se a i se împotrivi şi ar fi vrut să i se însingureze, să i se apropie solitudinii de el şi să nu i se mai lase înmărmurită, pentru că în el ar deznădăjdui şi ar trăi chinul, luptându-se în ea cu tristeţea şi cu zădărnicia…îndepărtată regăsindu-şi poate liniştea, înţelegând că înspre el nu exista o cale decât iluzorie…

…o iluzie înlocuitoare a dezamăgirii, poarta înspre el deschizându-se doar în imaginaţie, iar dacă ar fi închis-o, ar trăi ieşirea din robia lui…

…pentru că supusă fusese acelui gând, plăsmuire a dorinţei care se înecase într-un fluviu al erorii, al greşelii, al aparenţelor, al aproximaţiilor atât de îndepăratat de natura lucrurilor căruia sufletul ei îi fusese atât plăsmuitor cât şi purtător, doar că nu depăşise acel joc al apariţiei şi dispariţiei, şi îşi spunea că poate avusese un sens, acel al intenţiei…doar că aceasta nu dusese la un adevăr de el, iar semnele fuseseră înşelătoare, se mişcaseră haotic, neavând nici o legătură cu înţelesul din care păruse a fi fost izvorât, şi pe care îl citise liberă, împletind întâmplări şi neîntâmplări şi chin amarnic îşi fusese nerecunoscându-l, deşi credea a-l fi desluşit…

…aşa că acum îşi spunea că se va mântui prin tăcerea de el…singură de el, pentru că fusese prinsă în jocul aparenţelor de acea magie a percepţiilor în care înlocuise realul cu aparentul, uitând că aparenţele nu dezvăluie nicidecum realitatea, şi că totul e doar o ademenitoare vrajă, doar că nu dorea să îi înlăture încă vălul şi se întreba de ce, pentru că ştia că aceasta ar fi însemnat să trăiască gândul de el ca o iluminată pentru ceea ce ar fi urmat să se întâmple, de i-ar fi fost dat, şi pentru doar atât timp încât să nu fie uitată, ea, cea încă lui netrăită…

…dar poate că într-un final ar fi înţeles că era doar un gând imposibil şi în nici un vreun fel nu ar fi putut fi faustic dorit…doar că undeva în lăuntrul ei, ceva pe dinăuntru ar fi sfâşiat-o…ceva ce i-ar fi spus că şi chiar dacă ar fi dispărut, ar fi trăit acea iluzie de el iar de ce? s-ar fi întrebat rătăcitor suflet în labirinturile înăuntrului, zadarnic sau himeric poate căutător al înţelesului de el…

…în ea căutând înţelegerea, desluşirea de ceea ce i-ar fi putut fi calea înspre ieşire; înţelesul de el înfăşurat în definiţii rupte din ea…în descripţii ce fuseseră până atunci poate eronate ale acelui gând, expresie a unei dorinţe căreia i se împotrivise din răsputeri, i se pusese de-a curmezişul sufletului ei, i se încrâncenase, îi pusese stavilă, pentru că nu ar fi vrut-o eliberată din ea…nu ar fi ştiu dacă ar fi putut-o face…iar alegând să i se întâmple, ieşind din jocul întâmplării, a descătuşat-o de ceea ce i-a fost doar propriu…

…şi când a făcut-o, a fost cu acea frenezie a descoperitorului, dovedindu-se a-şi fi uimire…dar uitând să caute noima…ştiind doar că în acest gând al ei trebuia să îşi caute în cel mai onest mod cu putinţă reperele…

…ştiind că realismul privirii obnubilează fantasmele reveriei.

Şi mai ştia că ar fi putut deveni real doar dacă ar fi putut participa cumva la o realitate a lui care l-ar fi putut transcende, fapt însă încăneîntâmplat, iar unele din atingerile lui aveau o coerenţă părând a fi ascunsă, nedesluşită…ori poate ea era mai degrabă o făptură a încâlcelii, a încâlcirii sensurilor pe care le tulbura cuvântându-le ori metamorfozându-le, magnetismul lor seducând-o, lor urmându-le ca o somnambulă sub vrajă, posedată parcă fiind, făcând-o, fascinată, cu naturaţele şi firesc…

…îndrăgostită de acest grai căruia îi auzea nespusul, din care ştia însă că se va reîntoarce, pentru că nu credea în efectele acestei seducţii…nu…nu încă…se desprinsese să citească mai mult de atât…nu dădea crezare rătăcirilor…ştia doar că unele sunt trezitoare…atât de bine o ştia…aşa că acum îşi asculta tăcerea, strângându-şi toate celelalte gânduri la sfat, desfăcându-şi-le fără de poticnire, ca şi cum ar fi fost absentă din naraţiunea lor…

…şi îl lăsa pe acel gând slobod, liber, neîncătuşat, având acel privilegiu al graţiei…şi îl purta cu ea ca pe un întreg…nu îl înstrăina de ea, deşi îl simţea îndoit şi uneori i se întâmpla să creadă că nu se va apropia de ascunzişul lui astfel încât să îl poată decodifica…să îl dezlege de taine; tainele în care îl închisese pe celălalt, acel prejudecat de care nu se elibera, pe care îl simţea atârnând ca pe un balast şi pe care l-ar fi vrut abandonat…părăsit…năruit…

…negândit…

…doar că era unul care o sfâşia pe dinăuntru, pe care îl simţea sfidător…care îi abuza ungherele sufletului în care firav îi încolţise şoaptele atingerii pe care nu voia să o sacrifice sfărâmând-o, pentru că o primise şi i se dăruise în deplină inocenţă, istovită de atâta aşteptare când căutase să descâlcească sensul ei ascuns şi îşi spusese că cel mai potrvit fel în care ar fi putut-o face ar fi fost această aşteptare…parcă mesianică…iar de făcut o făcuse în puritatea ei, deoarece înţelesese că prin căutare nu i s-ar fi putut întâmpla şi simţea că, într-un fel ciudat, tocmai necăutând va putea fi, în sfârşit, aflată…

…ştia că descoperirea este aflarea fie prin căutare, fie prin întâmplare, a unui mister, unul presupus, dar ignorând inspiraţia…iar răspunsul ei nu l-ar fi putut în vreun fel nici plăsmui, nici închipui…

…cât despre acestă inspiraţie, o simţea câteodată ca pe un delir ce o cuprindea…astfel că alesese aşteptarea negândurilor, smulgându-şi auzul amăgitor,  simţind că de-abia de acum îi va fi dat înţelesul, desluşirea cunoaşterii de el, uscându-şi-le pe celelalte pe care le avusese şi care trosniseră în ea, poate prăbuşind-o…

…şi care o luaseră în posesie în clipa în care le consimţise…

…şi în ea crezuse că îşi vor afla locul şi rostul; clipă în care ochii ei începuseră să privească înspre un răsărit plin de promisiuni, şi nu înspre asfinţitul de odată…clipă în care gândul în care zăbovise era acelaşi cu cel în care se cufundase şi în care simţea că i se va întâmpla să se adâncească precum în nisipuri mişcătoare în care, cu cât te zbaţi să scapi, cu atât te afunzi mai tare…

…gând în care pusese atât de mult din ea, pe cea cunoscută sieşi şi pe cea încă nerecunoscută ei decât abia acum…acest acum căruia i s-ar fi dat definitiv, fără de început şi fără de sfârşit, fiind atât de adevărată ei însăşi şi simţind că devine una cu gândul căruia i se abandona prin dăruirea întreagă de sine acestuia…acest acum al acestui gând pe care, de ar fi îndrăznit să îl biciuiască, ar fi simţit cum se autoflagelează, dar, de ar fi făcut-o, ar fi fost cu temei…pentru că, deşi credea în el cu toată fiinţa ei, atunci când şi-l striga pe dinăuntru, acolo unde nu ne vede nimeni când ne plângem durerea, ca să nu îl tacă întunericului nespusului, simţea că nu se va apropia de adevărul de el…şi poate de nici un adevăr…şi, de aceea, trebuia să îi suprime mijlocirea…

…şi nevrând să îl sfărâme,nici să îl curme, îl încuia…în ea…şi ştia că o vreme va mai purta încă o urmă a lui, dar nu voia o imagine deformată a acestuia…şi înţelesese că fusese un gând a cărui libertate, deşi părând, nu era a ei…era guvernat şi administrat de ceva ce îi era străin…imanent…

…ea avusese doar un impuls al unei dorinţe având o formă neînfăptuită; ea, acea formă…formă fără obiect pentru că nu i se găsise cheia cu care să fie deschisă…ea era în adevărul ei de ea şi unele cuvinte din spusul ei şi le dusese cu rândurile până la margine, iar acel dincolo de ea, deşi părea, nu îi era străin…ci doar neatinsul şi neîncăîntemeiatul ei…doar că se întreba dacă ar fi vrut să i se împărtăşească pe sine… ei… însăşi…

Acest gând al ei fusese ceva unde pentru ea ea poate nu existase; un gând acum de ispita căruia încerca să fugă, ştiind că de va fi să scape el nu  va putea-o face decât…

…înfrângându-şi-l.

Ea, înăuntru şi în afara cuvintelor; trecută într-o prelungire a ei de dincolo de urmare

Motto: Grafia dragostei; ca pe reliefuri de literă să îl atingi pe celălalt suflet, simţindu-l cu vârfurile degetelor, şi apoi să îl cuvânţi în trup; să îl scrii.

I se întâmpla să  se privească nu dinspre dragoste, ci înspre dragoste să se uite din înăuntrul ei, cu iluziile şi brutalele ei deziluzii, simţindu-se uneori ca un  nemântuit sceptic, o romantică înstrăinată într-un vis nedezvăluit, gândind că poate a încetat pentru ea să existe, şi atunci trăia o melancolie a acestei extincţii, atunci când alunecase din ea, înspre  sfârşite anotimpuri, de-acum trecute, nemaiîntrebându-se când se termină o poveste, ştiind că se întâmplă atunci când o sfârşeşti…

…o visătoare al cărei vis purifica într-un fel realitatea, oferindu-i  cu palma întinsă ceea ce veghea îi smulgea cu mâinile lacome, el, visul ei, ca o temelie a acestui real, fără de care visul s-ar fi prăbuşit…el, dând rost cuvintelor ei, într-un spus nerostit…

…ea, îngrămădind în înăuntru-i atât de multe nespusuri, fără de curaj poate de a se înfiinţa lui într-un limbaj total, cu sufletul şi cu trupul în dragoste, creată de el din ea…

…dragostele noastre, arcane de începuturi şi sfârşituri; dragostea împarte viaţa în cezuri în care fiinţa de adevăr, cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai va fi în rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din dinăuntrul ei…din înăuntrul lui, acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, ascunzător al misterelor cerului în graiul stelelor…

…şi stând în lotus, vei privi cu ochii închişi în adâncurile sufletului celuilalt, aşa cum şi el îţi pătrunde adâncurile în împreunare fără de atingerea degetelor, doar a trupurilor sufletelor…

…în ascultatul şoaptei fluidului ce se prelinge în tine; acel al celuilalt…

…în  tăcere iscat spus de iubire…

…dragostea ta purtând numele ei şi dragostea ei purtând numele tău, atingeri  formând o alcătuire a silabelor amândurora, înfăşurate de noapte adâncă în învăluitoare răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, în care sufletele voastre vor păşi, atingându-se, palme a degete împreunate, cu tălpile desculţe prin auzitul crescând al înfioratului dor de vis…

…topindu-vă unul în celălalt…

…contopindu-vă în rostirea unei încă netrăite  culori…

…de îndepărtată chemare de a îl împleti pe celălalt  în cuvinte şi tăceri în înţelesul rostirii tale de el, spunându-i numele în alcătuirea literelor care este; amestec de vocale şi consoane, şoptinde nervuri în smaraldul frunzelor…

…pe care îl vei simţi vibrând în seva din care, hrănindu-l, îţi va da chip când va simţi cum te vei întrupa în el, dăruindu-i-te…a te înrădăcina în trupul sufletului celuilalt pe care îl simţi cum creşte în tine, din dragostea ta sevă…atunci când îl aude pe celălalt cum creşte în el…acolo unde îl va locui; în cel mai sacru sălaş…acel al fiinţei tale…iar el, la rândul lui, îţi e lăcaştu şi ea; unul, altuia, unul într-altul, unul, înlăuntrul celuilalt

…ea, cea închisă între consoane şi vocale… cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai  în rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din lăuntrul ei…din înăuntrul lui, acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, ascunzător al misterelor cerului în graiul stelelor…

…cuvânt închis în tăcut  într-un altfel de grai…acela al necuvintelor ei care tânjeau de dorinţa spusului…

…grai al începutului şi al sfârşitului…al ştiutului şi al neştiutului…al nepuselor întrebări şi al înşelăciunii răspunsurilor…al tristeţii şi al ploii, al surâsului şi al mării…al durerii şi al sângelui, al bucuriei şi al copilăriei, al părţii de pod între cer şi pământ…al curbei perfecte închizând sacre universuri ale tainei infinite…al auzului şi al freamătului…

…al apei vii a sufletului în care sorbind-o, te vei avea; având-o; aflând-o, te vei găsi…al întrupării luminii împreunării a amândoi …al mâinilor şi al descântecului…al tălpilor şi al trupului…al chinului şi al cununii uniunii cerului ei cu cel al pământului făgăduit dragostei…al credinţei şi al treptelor de trup înspre lăcaşul ce îţi va fi, acela al dinăuntrului ei…al palmelor şi al suspinului…al lacrimilor şi al opalului…al asfinţitului şi al tâmplei…al scâncetului şi al drumului întoarcerii spre înapoia ta, în tine…al geamătului şi al scrâşnetului…al nestrăbătutelor încă  neauzite unghere…al zvâcnetului şi al icnetului…al încotro-ului tot-ului

…al tresăririi şi al fiorului…al temniţei şi al descătuşătoarelor nerostiri în lumea poveştilor încă nescrise din ochii ei; ochi în culoarea migdalei cu pupilele dilatate când priveşte înspre un dincolo căruia trebuie să îi treacă hotarul,  acolo, unde e neîncăînceputul absolutului…e nenăscut; şi din ea se va ivi…dintr-un iscat mundan…şi ar simţi că în sacadat ritm cosmic, în dans de aştri, gând de muzică a sferelor se îndreaptă spre într-acolo; dorinţă de putinţă a cerului pământului…

…acel pământ care el, acel ce va veni, îi va fi cândva…

…şi-n adâncit mister o va cuvânta într-o limbă necunoscută lui, necunoscută ei, în simboluri de sunet divin…în limba adamică …în care ea va fi întâiul lui cuvânt; adevărul fiinţei lui..tăcerea lui de vrajă ale rostirilor uitate nespuse cuiva, vreodată…şi adunate-n el doar pentru ea în noaptea cea fără de timp a patimei de ea, stăpâna timpului lui; ea, fiinţa lumii lui…el, somnul ei de vis…în noapte…în tainica noapte…în misterul întunericului  umbrelor ei, cele care învăluie lumina în taina focului mocnind de dorinţa aprinderii flăcării vii păstrată în ascunzişul sacru al fiinţei; noaptea cea fără de timp…fără trecut…făr’ de viitor, în desăvârşirea clipei absolute…în veşnicia ei…tremurând în neantul spaimei de sfârşit…

…noapte în care te-a auzit de dinainte de a şti să te asculţi, deşi nu ţi-a fost nicicând rostirea vreunui grai; nu ai trăit-o…te-a desluşit pătrunzându-te; atunci când o vei găsi, te vei afla…îţi este cea dintâi femeie, deşi nu ţi-a fost nicicând, vreodată…va fi prima ta iubire; de fiecare dată când iubim e singura dată când am iubit vreodată…niciodată nu ai mai iubit până la ea, nicicând nu o vei fi iubit, după ce nu îţi va mai fi; vei fi, în schimb, singur de ea, tăcut şi sfâşiat de taina ei…

…mister opalin în care, evanescent, s-a prelins în tine, pătrunzându-te şi apoi s-a scurs în gând de amândoi, o singură fiinţă…

…şi i-ar fi spus celuilalt suflet că pentru a o vorbi, fără a suferi vreo traumă lingvistică atunci când se va strămuta în propriu-i limbaj, va trebui să îi fi desluşit literele, fiecare sunet al lor… aflând-o în  în cunoaşterea cu adevărat pură, trăindu-o…nu există alt grai pentru a o putea rosti; o vei vorbi în propria-i limbă, învăţând-o să o asculţi; putând-o auzi atunci când tace…atunci când va tăcea vei şti a-i desluşi închisă, nerostirea, vei şti să o auzi…

…şi vei şti să să auzi poate ceea ce avusese de spus, dar tăcuse demult…iar ea, la rândul ei, va învăţa grai nou; acel al tău, învăţând să îţi desluşească înţelesurile, ascultându-ţi literele de va vrea să te rostească în noaptea în care aflând-o pe ea, pe tine te vei găsi…

…ea, într-un context cumva mistificator, confesiunea ta…

…în noaptea cea fără de început şi fără de sfârşit, când vei face dragoste cu sufletul ei precum un orb în braille, în acel limbaj în care palmele tale se dau întru atingerea celuilalt, citindu-l cu vârful degetelor şi apoi scriindu-l în trupul sufletului, după ce şi-l spusese, spunându-i-se, simţindu-l precum un fluid ce l-ar pătrunde, curgându-i prin vene…

…şi în ochii ei vei citi nerostirea, dincolo de cuvinte, cuvinte ce nu îşi mai aveau rostul, pentru că simţise cum de multe ori, pe măsură ce spusul creştea, creştea şi nespusulşi aşa ajunsese să adune în ea atât de multe tăceri; mai multe tăceri, înţelesuri, decât cuvinte…acele cuvinte despre ceva în care îşi pierduse credinţa, credinţa în dragoste, ca şi cum ar fi anulat-o, doar că dacă ar fi făcut-o, s-ar fi anulat pe sine…

…şi l-ar fi anulat pe acel suflet, pe acel cineva anume pe care îl căuta în cei pe care se întâmplase să îi iubescă până la el, dar doar pe el aflându-l simţea că va fi întâia oară când a iubit vreodată, pe el, acel fără de rest, cel care o va întregi, acel pe care îl aproximase poate până atunci în cei de dinainte, doar că el, cel caruia îi va fi dat să îl găsească, el va fi cel aşteptat…lui îi va fi dat să fie cel care va consfinţi adevărul despre acel ceva…

ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul, dându-i-se, fără de văluri, cu toată fiinţa, aceea din visuri şi gânduri ale îndurării…

…dezgolindu-se de ea, de el umplându-se, nesfârşind să se caute în înăuntrul lui…

…ştiind că totul poate fi luat…

…spunându-i-se cu toată dezvelirea, nemaivrând să se mai pună pe sine în paranteze, trecând prin el înspre ea, strivindu-şi toate împotrivirile, sfărâmându-şi barierele…

…abandonându-i-se lui de acum în chip de explorare oriunde ar fi fost cu putinţă ca ea să fie atinsă…

…ea, cuvântul lui în grai nou, acela al lor neştiut altora, el, povestitorul ei, mărturisitor de acum al trupului şi al sufletului, prin ea ajungând la el,  ea prin el cunoscându-se şi în el revărsându-se…ea, zvâcnind în el, precum un arc întinzându-se…el făcând dragoste cu sufletul ei, trăind-o, rostind-o precum o erotică naraţiune…

…în limbajul senzitivităţii.


Cuvinte închise unele într-altele; marea tăcerii nu are ţărmuri…

Motto: Când te împrejmuie necuvântarea de tine, ce rostire ai putea fi? când poate ceea ce ai avut de spus, ai tăcut de mult? când devii încremenire, cum îţi străbaţi tăcerea?

Era ca o clepsidră; golită de atingerea rostirii în trupul sufletului, se umplea de cuvânt…se spunea în scris, îşi exhiba, cumva, suferinţa tăcerii, tăcerea în care de multe ori şovăise în a se da amintirii înţelesurilor literelor, acelea care formau o anume grafie, aducerile ei aminte călcând nu în umbre, ci în urme; scria împotriva firii ei reţinute…scrisul îi era liberator, evada  astfel dintr-o închisoare a nerostirii, în care se întemniţase atunci când simţise că nimeni nu o să o audă vreodată, pentru că nimănui nu i se va spune cu acea dezgolire, dându-i-se definitiv, de parcă şi-ar fi încheiat cuvântul…

…aşa că până acum nu şi-l dusese cuiva până în margine, dar, cumva, trăia de parcă ar fi trecut într-o prelungire a lui, dincolo de înţeles, de semnificaţie, ca şi cum l-ar trăi dincolo de sfârşitul lui, doar că într-o, de acum, deriziune…nu îi putea stăpâni secretul, dar simţea că atunci când o va putea face, va avea, în sfârşit, şansa de a îi depăşi precaritatea…orice fiinţă-cuvânt era precară…aidoma ei…oameni-rostiri; fiecare, propria-şi rostire, într-o lume care îşi ciopârţeşte cuvântul, sfârtecându-i sunetul, în care frumosul începe să devină desuet, devitalizat, iar oroarea devine fascinantă…

…o lume în care nu ştim să ne ascultăm încât să ne putem auzi…

…nu ştim să ascultăm în scris sunetele literelor, să le simţim, să le atingem, să le străbatem, să ne poată pătrunde, o lume în care îţi eşti tăcere; tăcerea de tine, tu, neauzitul celorlalţi, spusul tău, neînţelesul lor…

…cărora ştia ce le este, voind însă să fie mai mult decât se putea şti.

Tăcerea nu e însă nerostire; spune atunci când cuvintele tac…

…iar ea ar fi vrut să se trezească de toate acele lucruri care tac, acelea care încă nu i se revelaseră, pentru că doar astfel le-ar fi putut atinge, şi nu prin spus; rostirea ei de ele, într-un limbaj poate imperfect, poate desfigurat, deşi ştia că şi-ai fi folosit şi mintea şi simţurile, dar fără de vreun folos…în acea lume pe care ea o căuta, a unor întâmplări posibile ori probabile, cu forme când distincte când amestecate, acestea nu i le-ar fi revelat adevărul despre ele şi de multe ori se simţea neputincioasă, nevolnică, atunci când îşi scăpa printre înţelesuri, semne purtătoare de mesaje, primind tot ce era experienţă cu uimire, toate acele contacte ale ei cu lumea, cu cei de dimprejur, ale ei cu ea mai ales…era o mirare nesfârşită; uimiri înlănţuite…

…simţind cu fiecare pas ce îl făcea înspre ea că se apropie de sieşi; se urma pe sine şi fără servituţi…

..nu o speria însingurarea; i se dăruia, atingându-i-se, ori de câte ori o simţea; acolo, în înăuntrul ei, în peştera-i…acolo unde îşi caută adevărurile ei, acelea despre sine; acolo unde, întru regăsire, se întâlneşte cu ea….acolo este ea cu însăşi; când te simţi singur, te simţi însingurat de ceva, de cineva care îţi este lipsă; eşti singur de el…când eşti solitar, îţi eşti în spaţiul infinitului lăuntrului tău, în adâncimea ta; acea peşteră  făcută din lacrima pietrei şi durerea stâncii… într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…

…iar ea îşi închisese cuvintele ca să îşi audă spusul; sunetele dinăuntrului…îşi adormise corola rostitului în secretul nespusului, acela al celor şapte petale albe înşirate în jurul unor rune pe care şi le făurise din cristal şi jad despre care gândea că îi vor arăta drumul, dar în care încă nu ştia citi, iar de cea albă a nedesluşirilor auzise că trebuie să se ferească…se tăcuse cu înnodătura cuvintelor de necuvinte din el ca să îşi audă neliniştea gândurilor, acolo, în peştera ei cea săpată în munte din lacrima pietrei şi durerea stâncii…

…pentru că simţea că are nevoie de tăcere pentru a se auzi…

…acolo, în adâncul nostru în care coborâm, acea vale a plângerii din fiecare; acolo plângem, departe de lume; acolo nu afli cum este să fii singur, ci doar tu cu tine; acolo ne descâlcim firele acelui drum care suntem, acela al nostru înspre noi înşine…

…despre care nu ne întrebăm când se va termina, pentru că ţelul este aflarea,călătoria…acel  al labirinturilor noastre, acelea ale lăuntrului, uneori, fiinţă rătăcitoare, simţind că nu va ieşi niciodată de acolo, ea, tezeu, tot ea însăşi şi ariadnă, fără de acel fir însemnând un ajutor personal într-o situaţie inextricabilă…

…această coborâre în noi fiind  introspecţia în care încercăm să atingem esenţa; nu o poţi face altfel sau altundeva decât în solitudine;  acolo ea căuta să se afle, să îşi desluşească fiinţa interioară; o va şti, precum cunoaştere, la sfârşit; atunci se va întâlni cu sine…la sfârşitul vieţii, a acestei mari treceri, căreia moartea îi va fi doar o întâmplare…acolo voia să afle ce nu este, ca să ştie ceea ce este pe drumul devenirii trudei ei, de ea, ştiind că acea cunoaştere cu adevărat pură este trăirea; să i te dai atingerii cu toate simţurile, dar asta o cunoaşte prea bine; este propria-şi  creaţie, aceea a sinelui ei…

…cauta, astfel, să se ştie, pentru a se înţelege, să afle de ce uneori bâjbâie prin ea însăşi; pentru asta se tăcea altora şi se spunea pe sine, ei, pe dinăuntru, ca să se poată rosti pe dinafară; era  acel ceva din totul ei şi totul ei din ceva; nu ar fi putut  lua alt ceva al altcuiva şi să îl pună în ea…

…ea, mereu copil al timpului,căutându-şi înţelesul…suflet rătăcitor, ce îşi făcuse din pământul fiinţei lui împărăţia cerurilor; ştia că adevărul este dincolo de cuvinte…gândurile îi călătoreau printre  tăcerile neauzite altora; de visat visa, doar că simţea că uneori că visul poate deveni capcană în care şi-ar putea prinde sufletul în setea lui de absolut…nu îşi dorea să facă din acest vis o lume aşa precum ştia că dacă şi-ar face din lume un vis ar fi un veşnic pribeag rătăcitor prin pustiuri astrale, cu mâna întinsă cerşind stelelor, iar de ar fi să se izbească de pereţii lumii al cărei chip hâd şi grotesc îl ştia prea bine; ar fi însemnat sfârşitul…

…se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar ea însăşi, suflet visător…asemenea unui vis, îşi spunea poveştide visele de noapte nu îi era teamă; erau evanescente…uneori, în vis, simţea că trece dincolo de ea; când visa că visează, nu mai ştia dacă ea visa visul, sau visul o visa pe ea…

…sau poate era doar un vis ce nu visa visând…

…când i se întâmpla să audă gândurile altora, lega ceea ce auzea de ceea ce nu putea să audă şi atunci simţea cum se adânceşte şi mai tare în ea însăşi…ştia ce are în ea, atât cât îşi atinsese până acum, dezlegându-şi lăuntrul labirinturilor…uneori se simţea ca şi cum în ea ar fi curs toate…alteori se simţea legătură; punte între între cer şi pământ…  singură în veşnicia clipei  de acum…acel acum al fiecărei clipe…

…la fel precum şi singură fusese în durerile ei, ale nimănui altcuiva decât ale ei şi de multe ori o mai durea că în ochii oamenilor nu mai citea poveşti nescrise; oamenii nu mai  voiau să audă poveşti…acelea nemaiauzite şi nemaipomenite până atunci…nu ştiau..nu puteau şti, pentru că nu aveau de unde, că va veni o zi în care le vor trăi…fie că vor; fie că nu vor…atât de simplu…doar că lucrurile pot fi uneori simple, dar nu mai simple de atât…singură era în rătăcirile ei…singură în regăsiri…singură în neputinţă…singură în salvarea ei…

…o recunoşteai de la depărtare după cum ochii-i  priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de nici ea nu ştia de unde…nu ştia dacă îl va putea ajunge; ştia doar că niciodată nu va putea uita drumul şi nu va mai trăi întoarcerea privirii spre înapoi…

…uneori se simţea atât de singură în tăcerile ei; se tăcuse pe ea, altora…cuvintele ei, atunci când vorbea, spuneau mereu altceva decât păreau a spune, şi, cu cât spusul creştea, cu atât se adâncea nespusul…şi nimeni, niciodată, nu ştia dacă o auzise cu adevărat…

…iar atunci când se gândea la dragoste, i se părea că a trecut o veşnicie de când nu a mai iubit, încât a şi uitat, întrebându-se uneori dacă a iubit vreodată…dragostea, şi acum ca un text nedecodificat, ca o poveste ficţională…o utopie…căreia îi testase fragilitatea, căreia ar fi vrut să îi vorbească  în cuvinte şi în tăceri, acea tăcere în care i te spui celuilalt atunci când, scriindu-te în trup,  simţi cum te pătrunde şi ţi se prelinge prin vene şi ştii că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui tău…acea tăcere în care ar şti cum culoarea ochilor ei, aceea a migdalei, devine albastră atunci când l-ar privi, dincolo de ea şi de el, în acea clipă a contopirii, a împreunării nespusurilor, atingerere astfel cuvântată, mai presus de rostire…

…atunci se întoarcea în ea, gând nezidit şi neferestruit, însă undeva prea departe, sfărâmând scările; o solitară a literelor formând acel cuvânt definitiv;  dragostea…

…dragostea acum, neîndrăznindă…

…treaptă.

Desculţă păşind în şoaptă prin trupul visului

Motto: Şi nu veţi mai şti care dintre voi l-a plăsmuit, iscându-l, pe celălalt.

Făptură a şoaptelor timpului, ce îţi va veghea  somnul umbrelor…reflexie a sufletului tău hăituit de nelinişte; formă diafană a descântecului de dragoste, înţelegând semnele lumii tale, acelea ale focului din timpul netimp al nopţii, cel fără de început şi fără de sfârşit, eternitate atemporală, privindu-te cum şerpii roşii ai răscolitoarelor cercuri de rug demult încremenit îţi carbonizează tenebrele pe dinăuntru şi din durerea jarului zvâcnesc naşteri albe ale mării gândurilor…şi de acolo, din lumea apelor adânci ale neclintirilor tale neatinse până la ea, îţi vei isca o altă înfăţişare ce îţi va umple spaţiul infinit al rostirii de tine în graiul născocirii ei, din tine plăsmuită, din dorurile tale de tine…

…călător pribeag prin pustiuri celeste cerşind stelelor din colţuri sfărâmânde pulberea aprinsului pe drumuri de făclie, aceea pe care ai risipit-o cu fiecare neştiut de rug…

…căci nu ţi-a fost să arzi, doar te-ai topit de patima flăcării şi doar în vis chinuitor îţi păstrai povestea; acolo, în visul de tine de dragoste, povestea rămânea neatinsă de himera înşelătoare a iluziei de a-ţi fi fost cu putinţă…a amăgirii că ţi-ar fi putut dat să îţi fie întrupare în trăire…şi-acolo, în vis…în singurul loc în care ai putut-o face, nefiinţată, existenţa ei ţi-a părut atât de reală…

…acolo, în vis, te întorceai în tine, unde purtai toate drumurile care alte suflete ţi-au fost şi dezgropai amintiri; acelea din abisurile tale…acelea care te dureau cel mai tare…şi vedeai conturul a ceva ce ţi-ai fi dorit întrupare; ştiai că este dorinţa, dar îţi vei fi chin până să îi dai formei închegare…a o trăi, a o atinge…a fi reală…a te pătrunde, a te străpunge…a te avea; simţeai că nu poţi fără a te întoarce în vis, acolo sufletul îţi şopteştea vorbe…

…acolo căutai semne ascunse…desluşiri ale unor adevăruri; cele ale clipelor ce ţi-au fost vremelnice şi pe care le-ai stins în tine…şi nu voiai să pieri…dar te prelingeai din tine cu fiecare neputinţă, deşi focul din tine te striga…dar nu te mai atrăgea chemarea rugului; murisei cândva, şi uitasei…până la venirea ei…ea, cea închisă între consoane şi vocale… cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai  în rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din lăuntrul ei…din înăuntrul lui, acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, ascunzător al misterelor cerului în graiul stelelor…

…cuvânt închis în tăcut  într-un altfel de grai…acela al necuvintelor ei care tânjeau de dorinţa spusului… grai al începutului şi al sfârşitului…al ştiutului şi al neştiutului…al nepuselor întrebări şi al înşelăciunii răspunsurilor…al tristeţii şi al ploii, al surâsului şi al mării…al durerii şi al sângelui, al bucuriei şi al copilăriei, al părţii de pod între cer şi pământ, al drumului în şerpuitoare încolăcire spiralată înlănţuind necuprinsul…al curbei perfecte închizând sacre universuri ale tainei infinite…al auzului şi al freamătului…

…al apei vii a sufletului în care sorbind-o, te vei avea; având-o; aflând-o, te vei găsi…al întrupării luminii împreunării a amândoi …al mâinilor şi al descântecului…al tălpilor şi al trupului…al chinului şi al cununii uniunii cerului ei cu cel al pământului făgăduit dragostei…al credinţei şi al treptelor de trup înspre lăcaşul ce îţi va fi, acela al dinăuntrului ei…al palmelor şi al suspinului…al lacrimilor şi al opalului…al cochiliilor scoicilor echinoxului…al pavezei de cerc alb şi albastru…

…al asfinţitului şi al tâmplei…al scâncetului şi al drumului întoarcerii spre înapoia ta, în tine…al geamătului şi al scrâşnetului…al nestrăbătutelor încă  neauzite unghere…al zvâcnetului şi al icnetului…al încotro-ului tot-ului …al tresăririi şi al fiorului…al temniţei şi al descătuşătoarelor nerostiri…al spovedaniei, al izbăvirii şi al eliberării…

În lumea sacră a fiinţei ei, îi cântă sunetele; e glas de pădure verde cu ochi în culoarea migdalei cu pupilele dilatate când priveşte înspre un dincolo căruia trebuie să îi treacă hotarul, doar că îi este teamă de ceea ce va putea afla…uneori visează că deja se află acolo, unde e neîncăînceputul absolutului…e nenăscut; şi din ea se va ivi…dintr-un iscat mundan..şi ar simţi că în sacadat ritm cosmic, în dans de aştri, gând de muzică a sferelor se îndreaptă spre într-acolo; dorinţă de putinţă a cerului pământului…acel pământ care el, acel ce va veni, îi va fi cândva…

…şi-n adâncit mister o va cuvânta într-o limbă necunoscută lui, necunoscută ei, în simboluri de sunet divin…în limba adamică …în care ea va fi întâiul lui cuvânt; adevărul fiinţei lui..tăcerea lui de vrajă ale rostirilor uitate nespuse cuiva, vreodată…şi adunate-n el doar pentru ea în noaptea cea fără de timp a patimei de ea, stăpâna timpului lui; ea, fiinţa lumii lui…el, somnul ei de vis…

…şi nu o poţi afla decât dacă adevărul tău e dragostea…

…dacă îţi este teamă de moarte de dragoste precum îi este teamă că o vei muri cu prima atingere…şi te va învia din toate sfârşiturile tale niciodată închise şi din toate începuturile tale nicicând încheiate, şi te va trece dincolo de tine, într-un neînceput al altui timp de nicicând până acum…timp al înşelăciunii aşteptărilor, în plăsmuirea clipelor…în  ademenirea lor de a vă fi cu putinţă de întruchipare…şi în lăuntrul tău te va locui; din ea vei porni şi la ea te vei întoarce, căci îţi este înlăuntrul tău…încercuirea…

…şi de ea nu vei putea scăpa decât dacă o vei smulge din tine, sfârtecându-te…va fi dorul tău când eşti beteag de ea…atunci când o vei cauta şi sufletul îţi va şchiopătă de negăsirea ei…şi în străfunduri îţi va fi albastru…îţi va fi culoare a mântuire; cea mai adâncă pentru că te va pătrunde până în abis şi te va străbate fără de piedici în cale în transparenţa-i absolutului de opal…şi îţi va fi solemnitate a albcând te va înalţa prin ea spre încotro-ul imensităţii cerului din tine şi din fiinţa ei, atunci când îţi va fi nemărginirea…şi sete îţi va fi de şoapta sufletului ei ce îşi va găsi în tine trup…şi foame de dragoste, în zbaterea drumului…întindere  fără de vreo altă urmă decât a voastră; doi hoinari în pustiuri astrale…

…suflete rătăcitoare cu degetele împreunate, născocitori din dor ai cerului pământului, din începutul de fior ce răscoleşte val în suflete, săpându-vă malul  şi măcinându-vă-n chinuri de patima ţărmului neatins…flacără a sângelui scormonind în tresărirea întunecaţilor tăciuni ai jarului albastru în descântecul focului…timp neîntâmplat iscat din din dor de întâmplări neîntâmplate…

…întâmplare ţie, ea, neîntâmplată...

…timp în noapte; în misterul întunericului  umbrelor ei, cele care învăluie lumina în taina focului mocnind de dorinţa aprinderii flăcării vii păstrată în ascunzişul sacru al fiinţei; noaptea cea fără de timp…fără trecut…făr’ de viitor, în desăvârşirea clipei absolute…noapte în care te-a auzit de dinainte de a şti să te asculţi, deşi nu ţi-a fost nicicând rostirea vreunui grai; nu ai trăit-o…te-a desluşit pătrunzându-te; atunci când o vei găsi, te vei afla…îţi este cea dintâi femeie, deşi nu ţi-a fost nicicând, vreodată…va fi prima ta iubire; de fiecare dată când iubim e singura dată când am iubit vreodată…

…niciodată nu ai mai iubit până la ea, nicicând nu o vei fi iubit, după ce nu îţi va mai fi; vei fi, în schimb, singur de ea, tăcut şi sfâşiat de taina ei, mister opalin în care, evanescent, s-a prelins în tine, pătrunzându-te…

…şi apoi s-a scurs când şi-a murit dragostea, omorând-o, dar înger mai fusese pe eşafod, când îşi curmase singură visul de a deveni vreodată ceea ce nu şi-a fi putut fi, fiindu-şi, pentru că şi ei, la fel ca şi ţie, deşi moare de dragoste, îi e spaimă să moară…

… urcase cândva pe eşafodul îngerilor într-o solemnă tăcere, ca şi cum în ultima clipă i-ar fi fost dat să înţeleagă că în curând va pierde ceea ce îi mai rămăsese…ultimul secret pe care nu îl dezvăluise nimănui, pentru că dacă ar fi făcut-o şi-ar fi atras mânia cerurilor…iar dacă vei cuteza a mânia divinitatea, îţi va lua înapoi darul, pur şi simplu ţi-l va lua înapoi la fel precum ţi l-a dat;  şi nu i te vei putea împotrivi căci zeii nu oferă gratuităţi…şi nevrând mânia zeilor să o atragă asupra lui, sufletul ei alb  nu îşi trădase niciodată taina…nu voise să moară în el…

… trist înger, purtând ca însemn heraldic în pumnul strâns nişte petale albe de care nu se lepădase nici o clipă a caducităţii firavelor lui străbateri în pustiu  iar singurul lui regret fusese candoarea cu care îşi exhibase virtuţile…dar nimeni nu ştiuse, fără de prihană, a i le preţui…iar lui, să se deghizeze în alte ipostaze, i-ar fi fost cu neputinţă; nu reuşise a-şi masca fragilitatea…atunci îşi alesese să fie ucis cu sabia… aceea pe a cărei lamă luceau semne runice ale puterii magice; aceleaşi rune pe care le păstrase odată strâns în palma făcută căuş, cele pe care şi le făurise din jad şi cristal, gândindu-se că îi vor arăta drumul…doar că nu ştia a citi în ele, iar timpul o sfâşia nemilos…

…căuta cu înfrigurare răspunsuri şi poate că i se va întâmpla ca într-un târziu să înţeleagă că nu ar mai avea ce face cu ele; nu ar fi decât vânare de vânt…iar cineva îi spusese să se teamă de runa albă; era cea a nedesluşirilor şi poate că pătrunsul multor labirinturi îi mai rămăsese încă nestrăbătut, dar pe tine…pe tine te ştie mai bine decât te-ai fi putut cunoaşte, pentru că îţi este geneză; s-a întrupat din tine, în zilele începuturilor, iscat mudan din împreunarea celestului cu teluricul; de-atunci s-a legat de tine…

…de dezlegat ţi-a fost cu neputinţă să o  desluşeşti vreodată…de atunci este cuvântul tău sacru şi îţi este teamă să o atingi…ca să nu înveţi nemărginirea…îţi este teamă să nu o rupi ca să nu te sfărâmi…îţi este teamă să nu o crestezi ca să nu te sfâşii…îţi este teamă să nu o tai ca să nu te sfârteci…îţi este teamă ca să o aprinzi ca să nu te arzi…îţi este teamă să nu o sfredeleşti ca să nu te spulberi…îţi este teamă să nu o răneşti ca să nu sângerezi…îţi este teamă să o răscoleşti ca să nu te răvăşeşti…

…îţi este teamă ca să nu o împământeneşti ca să nu te desţeleneşti…

…îţi este teamă ca să nu îţi crească rădăcină ca să nu fii smuls…îţi este teamă să îţi fie zbor ca să nu îţi fii prăbuşire…îţi este teamă să îţi fie patimă ca să nu îţi fii suferinţă…îţi este teamă ca să îţi fie izbăvire ca să nu te mântuieşti de tine însuţi, de necredinţa dragostei…doar că tu însuţi adevărul îl ştii…îţi e teamă să o ucizi ca să nu mori…îţi este teamă să iubeşti, deşi mori de dragoste…

Şi pe al ei rug, vei renaşte din cenuşa celui ce fusesei…va renaşte din cenuşa celei ce fusese…din tot ce fusesei până la ea… din tot ce fusese până la tine… din nimic ce îşi fusese până la tine… din nimic ce îţi fusesei până la ea…şi singur fără de nimeni pentru tot restul veşniciei îţi va fi dat să simţi că vei rămâne, de ea ar fi să nu îţi mai fie cândva…şi acolo, în lăcaş sacru vă veţi împreuna cenuşa în gând de jar şi flăcări vor izbucni până la cerurile nevăzute şi neatinse…şi vă veţi întregi unul în altul; două chipuri ale închipuirii visului de ei…şi între cer şi pământ veţi fi de acum aripă…

…liberi cutreierători de albastru; însemn de absolut.

Îţi va fi gând de copac; şoaptă de jad…şi în atingere de senin te va lua de mână şi se va urca împreună cu tine în copacul cu viaţă,  căţărându-se în clinchet de verde malahit pe cea mai de sus creangă, şi de acolo vei privi lumea ca pe un opal de foc prin ochii-i de copil; veţi privi cerul pe care de jos, de pe pământ, nu avea timp să îl privească nici ea, nici tu; uitaseţi să priviţi înspre el…ştiaţi doar că e acolo unde trebuia să fie…iar acum aveaţi să îl priviţi ca şi cum i-aţi fi trăit azurul pentru întâia oară…

…atinge-i-te copacului cu ramuri atârnând din cerurile tale de gânduri; smulge-i-te ţintuirii pământului şi zboară-ţi dragostea spre văzduhurile ei albastre…găseşte-i-te căutării de sfârşit; sfârşeşte-ţi pustiul…acolo, sub nisipul tânguitor sunt lacrimile tale neştiute de nimeni…

…dezgroapă-ţi marea şi dezleagă-i-te ţărmului de toate neatingerile; ea îţi va fi răsărit de argint din apă de lună…dă-i-te urmei să îţi calce pe umbrele pământului…

…atinge-te clipelor ei de poveste; ea, povestea ta cea nescrisă încă ţie, făptură aievea…fiinţa din vis; răsfrângere a propriilor tale esenţe în şoapta închegării formei, cuprinzând în înăuntrul dinăuntrului tău lăuntrul ei, împletitură de teluric şi celest în îngemănarea zborului…şi amuletă nestemată îţi va fi…îţi va zvâcni în tâmplă şi arzândă, o vei simţi fiinţă translucidă între vis şi adevăr prelingându-se în trupul tău, şi va curge prin venele tale incandescentă lavă…îţi va fi adiere a toamnă…zvâcnet  răscolitor a şoaptă de diamantină iarnă…primăvăratec în înfiorat verde va alerga zburdalnic desculţă cu tălpile goale prin trupul tău…

…şi în păr flori de câmp îşi va împleti vara printre răsfirările atingerilor degetelor tale în visurile din pletele ei…

…şi îţi va fi spusul şi nespusul, ştiutul şi neştiutul, cuvântul şi tăcerea, lipsa şi întregirea, frigul şi dogoarea, gândul şi fiorul, zbuciumul şi aleanul şi noaptea îţi va fi sărut de înger născut din lacrimă de lună şi o vei simţi albastru-argintiu tremurândă nelinişte când te dezleagă de înfăşurări negre ale spaimelor…

…şi îţi va fi culoarea mântuirii; cea mai adâncă…şi te va pătrunde, şi te va străbate şi îţi va colinda toate ungherele neatinse ale lăcaşului fiinţei tale..şi te va înălţa prin ea, dincolo de tine, înspre imensitatea cerului din tine şi din fiinţa ei, şi cu smerenie i te vei închina mântuirii de tine, atunci când aceea ea fi-va-ţi…şi în ea te vei stinge; în apa vie care îţi va fi…şi îi vei fi martir; mărturisitor al trupului sufletului ei murind întru credinţă, pentru că îţi va fi crucea sfărâmărilor ei pe care o vei purta în tine, când în tine se va întrupa…

…nu va avea nici început şi nici sfârşit; va fi întregul cosmosului cerului şi al pământului…uniunea întregului cerului ei cu acel al pământului tău întru credinţa dragostei…vei fi întâiul ei cuvânt; îţi va fi spusul dragostei…îţi va fi întâiul cuvânt; îi vei fi învelişul rostirii trăirii unei culori nevăzute, înfăşurate de noapte adâncă în învăluitoare răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, în care sufletele voastre vor păşi, atingându-se, palme a degete împreunate, cu tălpile desculţe prin auzitul crescând al înfioratului dor de vis…

..în taina de acum…

…pecetluită.

Aşa încep poveştile sufletelor dragoste; dragostele noastre, arcane de începuturi şi sfârşituri.

Pas pierdut în urmă de gând

Motto:  Cum i-am putea uita pe acei în care ne-am pierdut gândurile?

Sentimente ce pleacă înspre trecere, încatenate în amintiri, încercănate însingurări de ele, încercând să le îndepărtăm în zadar, urme-suflete întâmplate cândva, pe care le-am privit pe dinăuntru, pătrunzându-le şi pe care deluşindu-le le-am dus din lăuntru pe dinafară, înspre înafară, înţelegându-le precum erau şi iubindu-le pe mai departe, până într-un sfârşit, atunci când i-a fost să fie, când a fost să nu le mai fim pământ oamenilor-rădăcini…atunci când ne-am desţelenit sau atunci când ei au fost acei care ne-au despământenit, smulgându-ne din trupul sufletului…

…plecând pe alte drumuri ale atingerilor altor paşi în ascultatul mersului a urmă…

…o urmă în tine, un dus undeva, un întors alteori înspre altundeva de unde va fi venit, un rătăcitor înspre un nuştiuunde închipuit cândva, fantasmând cumva, vreodată, întorcându-şi privirea înspre orice ar fi putut veni, cu stele în vârful degetelor şi lacrimi în ştersul din podul palmei, astral iscător de vise în trup de visuri truditor, pelerin în lumină de gânduri, atingându-i- se  în lăuntrul  altui chip născocit din şoapte pierdute în marea deşartă a nisipului fără urme de paşi…

…nepustiu fiindu-ţi doar atunci când celălălalt îţi va chema la el singurătatea în mirajul apei, sorbindu-te stins şi ars de dorinţa de tine, purtându-te ca pe un drum al urmelor de paşi, cel încă necălcat, din tine neştiut încă renăscând trup în tine, întruchipându-se făptură răscolitoare a adâncurilor tale nepătrunse…

…când în ungherele tale fărâme din trupul sufletului lui vor rămâne şi pe care acolo glas îl vei auzi, trăindu-i flăcările focului când şoaptă fierbinte îţi va fi făcându-te să arzi de dorinţa de a-i fi rug înălţat spre cerul din dinăuntrul vostru, din împletitură de pământ şi celest în îngemănarea zborului..el, celălalt suflet ce îţi va rămâne urmă a pasului de tine pe care nu o vei putea uita vreodată…

…căci în ea îţi vei fi pierdut gândurile…

…în toate urmele drumurilor sufletelor de om, oameni-copaci; suntem pe dinăuntru precum nişte copaci; copaci în înăuntrul altor copaci…

…cezuri în interiorul altor cezuri…

…creştem în lăuntrul nostru; îi auzim pe alţii cum cresc în noi, suflete întrupate în visurile noastre, gânduri…rădăcini din dorurile noastre nestrăbătute…uneori îi smulgem din fiinţa noastră şi o facem cu pământ cu tot; o vreme dor crăpăturile, când pe acolo se strecoară amintirile…altădată îi simţim pe ei cum se desţelenesc pentru că nu le-a fost dat să fie  împământenire; nu a fost să fie…îi poartă vântul a vânare…

…suflete călătoare străbătând alte suflete a şuier, a vaiet tânguitor, negăsindu-şi vreodată gândul în care să rămână…

…paşi de nesfârşit drum cât mai departe de freamăt…nu lasă urme; nu îndeajuns încât să devină amprentă după care să îi recunoşti că le-ai fi aparţinut cândva; mor şi reînvie din fărâmele ce au mai rămas din ei.

Suntem drumuri din înăuntrul nostru spre înafară; ne şoptim în lăuntrul nostru şi vrem să ne răzbată tăcerea pe dinafară, rostindu-l pe celălalt…şi în sanctuarul sufletului nostru îngenunchem şi ne împreunăm palmele a rugă de noi şi de alţii; la fel ca noi, copaci ai drumului spre ei înşişi…şi împreună alcătuim păduri; suntem alcătuirile sufletelor arborilor oameni pe crengile cărora creştem a verde speranţă…şi uneori veştede visuri ne sfârşim, dureri gârbove…şi în pădurile adânci de înţelesuri ne pierdem şi în ele ne rătăcim de gânduri deşarte…

…căutându-ne  sălaş al uitării de locurile pe care le simţim ale nereîntoarcerilor noastre…

…acolo, în pădurile nostre devenim sacre mistere ascunse în umbra nopţii, în care întunericul întâlneşte răsăritul, atingându-i lumina, simţindu-l cum îl pătrunde, îngemănându-se cu el sub mângâiere  de praf de stele,  învăluitor veşmânt a taină.

Înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru…înainte ca cel care creşte în noi –  auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele  sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă  prin vene şi devenim o singură culoare şi  ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă; să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine şi uneori ni se întâmplă să  vrem să uităm drumul înapoi; spre cezura de dinainte de ei…ei…acei ce cresc în noi copaci din rădăcinile noastre pe care le simt în ei a dragoste…

…călătorii pe dinăuntru, drumuri înspre tine, drumuri încotro de tine către alţii pe care învăţasei mersul ascultându-le paşii cu sufletul, privind până în adâncul fiinţei, ştiind că din afară nu poţi decât ghici ascunsul, nu îl poţi desluşi decât pătrunzându-i-te…şi înţelesurilor li te dai  atingerii, încercând să le auzi, pe ceilalţi sorbindu-i în tine să te aibă, avându-i; în tine astfel era lumea; lumea era în tine…lume ce îţi cuprindea toate cerurile de deasupra şi toate pământurile din dinăuntru, mereu  al altei clipe, al fiecărei clipe…

…un altcumva în fiecare acum, altfel de cum fuseseplecat în acea veşnică aventură a căutării; a ta întru aflarea de tine…a ta în ceilalţi; a tuturor celor pe care îi porţi…a tuturor celor care vor veni, rămânând mai apoi în urma celui care îi va lua locul în amintire…acelaşi tu, părându-ţi-se, uneori când nu se mai recunoşti pe sine, a fi un precum un altul…

Şi atunci când ţi se întâmplă să nu te mai recunoşti pe sine, ştii că trebuie să se întoarci acolo, undeva în tine, să vezi de te mai regăseşi în acel ce-ai fost…câteodată simţind cum te destrami; îţi  uiţi de tine în întregime…atunci sfârşeşti orice amintire…le sfâşii pe cele care te duruseră, sângerând iar la prima lor chemare, semn că rana încă nu se închisese…ţi le chemi la tine, încercând să le descompui, şi apoi să le sfărâmi, să le prefaci în pulbere…dar simţi că tot în închisoarea lor vei rămâne…

…te strecori prin intruziunea lor, pierzându-te în uitare; uiţi…pentru o vreme, uiţi…doar că uitându-le, ştii prea bine că nu vor dispărea vreodată; într-un final, înveţi să trăieşti împreună cu ele, risipindu-le în tine…

Îţi aminteşti că într-o vreme încercasei să faci din ele ceea ce nu îţi fuseseră, dându-le alt chip? ţi le închipuise altfel…încercasei să ţi le imagineze altfel, de parcă ai fi trăit întoarcerea într-un vis de-a joaca de tine; visai că tu te jucai cu însuţi…şi atât de bine o făceai, încât nu mai ştiai dacă ei, ceilalţi, urmele tale, te credeau a fi tu ori vreun altul…şi uneori nici chiar tu nu mai ştiai de ce voia să se ascunzi într-un altul pentru a nu mai fi găsit de cineva…şi  ţi se părea că te priveşti cumva, din dinafara ta…tu adâncindu-te în cerul tău din înăuntru-ţi, acela din ascunsul stâncii, aceea din valea plângerii, a ta neştiută nimănui…

…acolo unde plângem, dar nu ne plângem…

…unde îţi trăiai lăuntric spusul de tine ; trebuie să te desluşeşti, să îţi atingi relieful literelor cu care te spui spui pe nume…

…trebuie să îţi desluşeşti alcătuirile expresiei care eşti aşa încât să te poţi cuvânta ca limbaj, desăvârşindu-te în arta vorbirii; aceea cu tine însuţi…trebuie să ştii să te descălceşti fir aşa încât să te poţi lega de altul cu nodşi acolo, în neauzitul altora, îţi cauţi adevărurile tale, acelea despre tine…acolo te întâlneşti cu tine însuţi întru regăsire, ştiind că atunci când  te simţi singur, te simţi însingurat de ceva, de cineva care îţi este lipsă; eşti singur de el…când eşti solitar, îţi eşti în spaţiul infinitului înăuntrului tău, în adâncimea ta; într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…retragerea în tine e o regăsire…

…acel monolog al lăuntrului…

…acolo, în solitudinea minţii tale, unde singur nu eşti nicidecum; eşti cu alţii; cu toţi acei care îţi fuseseră şi îţi erau, pentru că au făcut parte din nodurile tale de rostire…din înnodările încrucişărilor trăirilor tale; spusul tău, altora…de multe ori neauzitul cuiva…de prea multe ori al nimănui, pentru că nimeni nu te cunoscuse cu adevărat; nimeni nu te ascultase cu acea taină a înţelesului… cu neputinţă a te auzi; te strecurasei în ei asemeni albastrului; le păreai nefiind, deşi erai, şi nu ştiuseră cum să te atingă dincolo de aparenţă…

În lumea din ei, o lume a aparentelor contrarii, a unor armonii imaginare, erai răsfrângere pretutindeni, pentru a-i putea afla; erai viu întins peste tot, văzut magic,  între etern şi trecător…eroare şi adevărreal şi închipuitfrumos şi urâtca într-un fantastic creând iluzia eliberării din ei, neieşind de acolo vreodată, mergând străbătându-le drumurile, umblând prin ale lor semne atât de bine înţelese în desluşirea tainei, cu încredere în adevărul ei…

…erai în ei, avându-i în tine, pe toate acele suflete cărora le fusesei, fiindu-ţi curgere în tine, într-un joc al căutării celor două lumi, a ta şi a lor, a acelor altora, în care toate ale voastre se întâlniseră în frământările uneia singure, o vreme…joc între esenţe şi existenţe…

…apoi între zidurile ei începusei a-i auzi năruirea…a fost atunci când fluturii albi au început să moară…când i-ai plecat pe acei care în tine nu au mai fost rămâneri, dar mereu urmă simţindu-i când le atingi cicatricile de pe trupul sufletului, ale lor semn…în tine vor rămâne pentru totdeauna, chiar şi după ce aventura aflării lor se va fi terminat, după ce acea dorinţă de a-ţi aduce totul din ei la tine se va fi sfârşit, acea dorinţă în care îţi ştersesei toate graniţele, toate barierele, într-un nesăţios vis de a-i fi vrut; de a îi avea cu lumea lor în lumea ta din tine…

În tine îi vei avea; urmă, amprentă a finitudinii…şi poate după o vreme îşi vor recăpăta înfăţişarea pe care au avut-o atunci când ai început să îi priveşti pentru întâia dată, atunci când ai făcut-o cu uimire, când li te-ai dat întru atingere cu toate simţurile…şi altfel poate îi vei chema, vreodată, în gând, privindu-i ca după o îndelungată absenţă, când taina de odată demult se va fi pierdut, nemairămânând din ea nici măcar o frântură de vis…

…acum fiind împietrită în acea amintire de ei, acei de cândva…ca într-un zâmbet ce nu se va mai deschide…

…niciodată.


În chip nerostit, neatins încă spus, trecător prin cuvinte definitive

Motto: Să mă înveţi pe de rost, pe dinăuntru, în înăuntrul tău şi să mă rosteşti pe dinafară.

 

De ai fi tu, fiinţă, precum cleştarul, prin transparenţa gândurilor putându-ţi vedea oasele, având încredere că atât de bine înţeles-ai lumea cu toate alcătuirile ei încât, printr-un straniu metabolism ar putea părea că o vei fi asimilat acestei fiinţe ale tale, tu devenind lumea…tu, ceva din tot şi totul din ceva, câteodată un ceva pe care vrând să îl păstrezi vei sfârşi poate prin a-l pierde sau un ceva pe care vei simţi să îl azvârli cât mai departe de tine, pentru a-l rătăci, găsindu-l, părăsit, la el întorcându-te în regăsirea de sieţi, după ce îi vei fi descoperit înţelesul aruncat, pentru că îndelung aşteptasei să îl afli ca răspuns…

…într-un joc trecător, dureros joc doar de tine ştiut, prin cuvinte definitive, căutându-l mereu pe cel dintâi, acela care spunea adevărul de el, doar că ţi-l înstrăinasei, înstrăinându-te de cunoaşterea lui…tu, în lumea ta, aceea a labirinturilor din înăuntru-ţi , mereu şi mereu altele, neputincios câteodată simţindu-te în înţelesul semnelor, poate rătăcitor altuneori ori mergând alteori în zigzag…lume a întâmplărilor posibile, cu forme când distincte, când amestecate, captiv al simţurilor, al raţiunii şi al închipuirii, fiinţă ca oricare măcinată dual, alcătuire de cupluri de contrarii şi tu şi ea

…într-un joc al neliniştilor unde se întâlnesc luminile cu umbrele, umbre ce sunt mereu cu noi; fără de ele nu am fi decât în înăuntrul nostru, iar cele pe care nu le putem topi în uitare uneori fiind acele reflexii ca nişte imagini ale sufletului…maculatul cu imaculatul dar mereu purul ca aspiraţie, în tine ştiind că eşti o poartă deschisă spre absolut…un joc dintre tine şi însuţi, simţindu-te câteodată ca prins între şine de tren, între speranţă şi deznădejde…

…joc trecător, de o transparenţă iluzorie câteodată a unora ce îşi îndeasă întunericul în ei, acela al fantasmelor, asemeni unei aventuri în care pornesc mânaţi de ceva ce ar putea părea capriciu, un capriciu însă absurd de a căuta ceva nemaiîntâlnit şi nemaiatins de către alţii, nemaivăzut nici lor nici aceluia cu himera , doar că acesta…

…cel cu firul încălcit deşi părându-i-se a şi-l descâlci, lui însuşi îşi va fi captiv, deşi va trăi mereu cu iluzia de a fi putut ieşi din el, el, un loc făr’ de ieşire însă, fiind prins în el, aparent liber, rătăcind, minţind şi înşelând, ascunzând şi ascunzându-se… şi deşi ar putea părea că tuturor li s-a dat la iveală nu va fi niciodată clar ci doar obscur…o plăsmuire a imaginaţiei de el şi de alţii şi nicicând pur..va fi un vid or’ o formă iluzorie, ca un neant…

…un necuvânt dintr-o nepotrivită citire într-o opacă întâmplare iscată dintr-o nerostire a orbirii, văzut netrecut în iluzia zborului cuceritor…


De ai fi tu acela pe care ea îl va afla într-o zi, sau ceva din toate acestea, şi ea ar fi alt ceva dintr-un neştiut nicicând aflat de tine, dar aşteptarea ta ar fi, tu, lăsând-o să te afle, după ce mai întâi o vei fi găsit, găsindu-te, necăutând-o pentru că ştiai că te va aştepta undeva, o aşteptare cu chip mesianic, tu, lăsând-o să te afle în străbaterea lucrurilor pe care vi le-aţi limpezi doar trăindu-le transparenţa pentru a privi clar prin ele…

…învăţându-vă unul pe altul să vă vedeţi unul prin ochii altuia, tu în lumea ei venind, ea lumii tale dându-i-se întru atingere în amestecul lumilor voastre contopindu-şi nuanţele într-una singură, cea a sângelui, simţind cum începeţi să vă curgeţi unul altuia prin vene…lumile voastre, neatinse lumi, neştiute, în nerostire necuvântate în grafia dragostei, lumi nescrise, lumi nespuse, spunându-i-te  ei, neîncătuea, cea care ştie că undeva exişti, într-un încă nevenit înspre ea…

…de căutarea ta ar fi în toate celelalte întâmplate ţie până la ea, ai putea să anulezi mental orice îţi fusese dat într-un trecut, încercând să o conturezi asemeni unui viitor posibil?

Ai încerca să îţi imaginezi cum ar arăta viaţa ta fără de ea, cea neştiută ţie încă, atunci când, într-un sfârşit, o vei fi aflat, neaflată însă acum fiindu-ţi…într-un anotimp, acela încă netrăit, cel de al cincilea…timpul evanescentei înşelăciuni a aşteptărilor, în plăsmuirea clipelor…în  ademenirea lor de a vă fi cu putinţă de întruchipare…ce chip lua-veţi atunci când vi se vor încrucişa zbaterile drumului…atingerile lui? când nu veţi mai fugi de voi în neantul stelelor, într-un deşert celest…

…când veţi călca pe cerul pământului, topindu-vă umbrele care se vor prelinge şoapte despicăturilor de paşi, împreunându-i întru încotro, poate înspre nemărginirea de nicăieri, acolo unde nimeni din tine şi din ea va şti să ajungă…întindere de drum fără de urmă; hoinari în pustiuri astrale; suflete rătăcitoare cu degetele împreunate, născocitori din dor ai cerului pământului, din începutul de fior ce răscoleşte val în suflete, săpându-vă malul  şi măcinându-vă-n chinuri de patima ţărmului neatins…flacără a sângelui scormonind în tresărirea întunecaţilor tăciuni ai jarului albastru în descântecul focului…

…al cincilea anotimp ce iscat va fi din durere din dor de întâmplări neîntâmplate…întâmplare ţie, ea, neîntâmplată...

…şi va fi timpul vostru  în noapte; în misterul întunericului ei ale cărui umbre învăluie lumina în taina focului mocnind de dorinţa aprinderii flăcării vii păstrată în ascunzişul sacru al fiinţei; noaptea cea fără de timp…fără trecut…făr’ de viitor, în desăvârşirea clipei absolute…în veşnicia ei…tremurând în neantul spaimei de sfârşit…

…ea, cea neştiută încă ţie, dar cea pe care ai fi căutat-o  în acelea ce îţi vor fi fost întâmplate până la ea, aşa cum aidoma ea să o fi făcut…ea, cea care te va face să trăieşti adevărul cum că dragostea împarte viaţa în cezuri, într-un dinainte al iubirilor împărtăşite sau neîmpărtăşite, prin care uneori mai rătăcim ca pe un drum dinăuntrul nostru, negăsind calea înapoi spre acea cezură dinainte de voi… şi într-un dinapoi…şi că nicicând nu ai mai simţi că te-ai mai întoarce vreodată la cezura de dinainte de ea, totul până la ea nefiind decât un lung şir de căutări, căutarea ei  în altele…

…ea, limanul unde să îţi tragi sufletul obosit de atâtea ceruri înspre care privisei, neştiind să îl atingi însă pe acel din dinăuntrul tău…ea, acel capăt de mare care te va îneca în el cu toate valurile ei, cu toate ale ei răvăşiri şi cu toate răscolirile ei neliniştitoare nisipuri  în zbateri de gânduri înfiorate pătrunderi în tine…

…atunci când vei simţi cum vei fi creat de adâncul privirii ei, privirea ei ca o fâşie de lumină creând…

…relevând tot ce îţi va fi, fiindu-vă, prin preajmă… nefiind totuşi o creaţie în sine, lumina ei nefăcând altceva decât să decupeze din negură, aceea a poate întunericului tău de tine,  forme deja existente, dar care alt sens de-acum ar fi căpătat…

De ai fi tu acel care ar şti despre acel ceva, ai avea habar şi nu vagi intuiţii şi  că uneori mult mai uşor i-ai răspunde poate mai degrabă ceea ce nu ştii…ţi-ar răspunde că acel ceva este un joc întâmplător; primejdios  atunci când întâmpla-vi-se-va…

…un joc primejdios al dorinţei tale de ea…a ei de tine, un joc al amândurora al artei lui eros…

…şi te-ar mai întreba dacă atunci când ţi-ar fi rostirea dragostei, spunându-te ţie cu toată fiinţa ei, aceea care te va locui, în tine aflându-şi sălaşul…tu străbătându-i drumurile pe dinăuntrul ei şi rătăcind-o prin ungherele fiinţei ei, acolo unde nu şi-a ştiut ajunge pentru că tăcute şi nearătate i-au fost, necunoscute rămase, până să vii tu, să le pătrunzi,  învăţând-o acum să se rostească…

…te-ai crede trecător printr-un…

…cuvânt definitiv.

Ceva, cândva, odată, ca niciodată; de parcă nicicând nu ar fi fost

Motto: Şi tot orbecăind din dragoste în dragoste, simţea că se va întâmpla să îi piardă taina..iar de ar fi fost să se întâmple, ştia că ar isca neatinse cuvinte; ar recrea spusul…un altfel de grai necuvântat…

 

Ar fi vrut să creadă în ceva, ceva pe care să îl aibă din credinţă, ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă e real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese cumva doar o fantasmă, şi ar fi dorit să i se poată întâmpla fără ca în ea, ei, să i se împotrivească, deşi simţea că un neştiut, cumva, pe dinăuntru ar fi sfâşiat-o atunci când s-ar fi aflat acolo, undeva; un ceva din ea într-un loc încă neatins, dintr-un capăt unde s-ar opri cândva, capăt nezidit şi neferestruit al unei lumi între cer şi pământ în a cărei atingere încă nu i s-a dat; nu ştie unde este…ştia doar că este un încotro…

iar de gândul lui s-ar fi eliberat atunci când îl va fi ştiind, pentru că îl va fi aflat  şi o va fi putut-o face doar căutând…era acel încotro înspre care să nu te îndrepţi; să ştii încotro să nu te îndrepţi înseamnă să mergi spre într-acolo, neştiind unde vei ajunge, dar ştiind că odată ajuns acolo, aici, unde ai fost acum nu te vei mai întoarce poate niciodată, pentru că nu te vei mai regăsi în nimic din ceea ce ai fost acolo, atunci când acel acolo era odată aici, unde fusesei cel care fusesei atunci, atunci, de acumîncolo devenind un încotro  înspre acum

…şi ştia că nu există un acum, ci fiecare acum, aşa precum nu există o clipă, există fiecare clipă, şi uneia anume i s-ar fi dat definitiv, trăindu-i veşnicia fără de timp, fără de început şi fără de sfârşit…unui anume neştiut încă…

…căruia îi spune acolo, loc născut din semne şi tăcere pe care nu ştie să le desluşească încă şi nici să le audă şi nici să le cuvânte şi se teme că poate le-ar învălui doar într-o formă imperfectă a limbajului şi ei însăşi, copil iluzoriu al clipei, şi-ar fi confuzie în încercarea de a le înţelege şi de a le transcende…ştie doar că din ea izvorăsc şi ea va fi cea care le va isca, aşa, ca într-un joc magic, ca într-o vrajă a fantasticului, privind acel ceva nedescifrat, ce doarme undeva, în somnul eului său, acela scotocitor, scormonitor şi aparent cunoscător, stând acolo, în mijlocul unei plăsmuiri…sau poate al unei uitări..

… uitând ca şi cum acum ar descoperi pentru întâia dată ceva, ca într-un vis odată, cândva, îndrăznit, într-o închipuire, aceea a dragostei… ca într-un fel de situaţie limită în care credinţa în acel ceva presupunea suspendarea acelei logici, cumva neputincioasă, într-o situaţie limită în care s-ar fi întrebat dacă ar vrea să trăiască pentru tot restul vieţii ca un iluminat, neavând nevoie de vraja şi magia ei, de iluzia ei, refuzând de la început acest joc al amăgirii… sau dacă ar fi putut privi în ochii dragostei, spunându-i să aibă încredere în ea, ştiind că poate i se va întâmpla ca tot ea să fie aceea care în final o va ucide, şoptindu-i la ureche ceva ce nu ar mai fi putut auzi, pentru că ar fi fost deja prea târziu…

…ar fi fost deja curmată, iar mâinii ei ucigaşe nici un înger nu i s-ar fi putut împotrivi…

…îngerii oricum nu înţeleg dragostea, ar fi gândit; nu ştiu să desluşească această taină dintre muritori, rămasă pentru ei un neînţeles…

…sau ar fi putut trece doar pe lângă ea şi să o lase cerşindu-i, cerşindu-o, cu mâna întinsă.

O vreme a simţit, după ce a sfârşit-o, murindu-l, murind, că rătăceşte ca un suflet deşert tânguitor, cu un leş în braţe, aşteptând în zadar un miracol…şi ca într-o transă, aceea a mărturisirilor, îşi spunea că ar fi vrut ca ea, dragostea, să ştie un lucru şi să nu îl uite niciodată….că a crezut în ea…aceasta îi şoptise, atunci, în agonia ei…

…şi i-ar mai fi spus că dacă printr-o minune i s-ar mai întâmpla, acum ar şti ce să îi spună înainte de a fi prea târziu…

…acum ştia să o vorbească, îi învăţase cuvintele, învăţase cum să o atingă… şi i-ar fi spus celuilalt suflet că pentru a o vorbi, fără a suferi vreo traumă lingvistică atunci când se va strămuta în propriu-i limbaj, va trebui să îi fi desluşit literele, fiecare sunet al lor şi să o  afle în cunoaşterea cu adevărat pură, trăirea…să o trăiască…nu exista alt grai pentru a o putea rosti…

… să o facă precum un orb în braille, în acel limbaj în care palmele tale se dau întru atingerea celuilalt, citindu-l cu vârful degetelor şi apoi scriindu-l în trupul sufletului, după ce şi-l spusese, spunându-i-se, simţindu-l precum un fluid ce l-ar pătrunde, curgându-i prin vene…aşa i se rostise în dragoste, fiinţei din care se aflase…

…şi în ochii ei citeai nerostirea, dincolo de cuvinte, cuvinte ce nu îşi mai aveau rostul, pentru că simţise cum de multe ori, pe măsură ce spusul creştea, creştea şi nespusul…şi aşa ajunsese să adune în ea atât de multe tăceri; mai multe tăceri, înţelesuri, decât cuvinte…acele cuvinte despre ceva în care îşi pierduse credinţa, credinţa în dragoste, ca şi cum ar fi anulat-o, doar că dacă ar fi făcut-o, s-ar fi anulat pe sine…

…şi l-ar fi anulat pe acel suflet, pe acel cineva anume pe care îl căuta în cei pe care se întâmplase să îi iubescă până la el, dar doar pe el aflându-l simţea că va fi întâia oară când a iubit vreodată, pe el, alt copil singur al timpului, acel fără de rest, cel care o va întregi, acel pe care îl aproximase poate până atunci în cei de dinainte, doar că el, cel caruia îi va fi dat să o găsească, el va fi cel aşteptat

…lui îi va fi dat să fie cel care va consfinţi adevărul despre acel ceva…

ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul, dându-i-se cu toată fiinţa, aceea din visuri şi gânduri ale îndurării tuturor vânturilor de miazăzi şi de miazănoapte în care sălăşluise cu credinţă în ele, care o purtaseră prin ceruri şi o azvârliseră pe pământuri…

…ea, suflet copil angelic al timpului, hoinar între cer şi pământ, singură în toate suferinţele şi durerile ei, spunând o poveste despre ea, în eternitatea din sieşi, a ceva, acum…ea, în jocul ei de-a viaţa şi de-a moartea cu însăşi, cândva a amintirii, contemplând esenţa, asemeni unui suflet care altfel nu ar fi putut intra în trup de om, ea, nevrând nicicând să îşi uite misterele; sufletul e un eu, duce mai departe amintirea fiinţeiea, care îşi dorea să poată ajunge să vadă ceva cu un fel de văz desăvârşit şi pur, trăindu-l cu toate simţurile şi ştia că atunci când se va întâmpla se va opri din povestit…

devenind povestea.


Poveste din alt timp în gând visând de unicorn

Motto: era o întâmplare căreia i se atinseseră tot felul de priviri ce făcuseră într-un sfârşit din ea o privire ubicuă; din ea era peste tot…şi se dădea vieţii cu toate simţurile iar uneori nu mai voia să se mai supună nici unei logici; atunci simţea că se desprinde de pământ şi trup nu mai avea, ci îşi era doar suflet, şi că s-ar fi privit din dinafara lui şi nimic altceva nu îşi mai era decât un fior.


Ea, suflet visător, se întreba dacă poţi trăi în imaginaţie, plăsmuind, iscând, visând, născocind…dacă poţi vorbi despre obiecte imaginare ca despre nişte obiecte reale şi a le trata ca atare, atunci când le spunea poveşti viselor…ştia că raţionalul şi iraţionalul sunt forme ale spiritului deschise înspre privitul lumii; sufletul nostru are adâncuri profunde, iraţionale; meandrele noastre sufleteşti…ştia că există în noi trăiri mistice, focuri ale sufletului; ne spunem în poveşti,  ne scriem în chip de cuvânt asemenea unui vis ce primeşte o oraţiune…

…scrisul, ca o căutare, creaţie balansând între gândire şi emoţie ca sentiment, între real şi imaginar, realul fiind tot ceea ce ţine de judecată, de prudenţă, acel ideal înspre echilibru şi armonie, a tot ceea ce se află sub semnul ordinii, tot ceea ce este logic aflându-se acolo unde raţiunea domină, uitând de multe ori că natura umană nu este stăpânită doar de luciditate şi de măsură; există în noi viziune, intuiţie, inspiraţie…total opus cu raţio, ca facultate conceptuală a intelectului…

…ştia că gândirea este cel mai independent lucru al omului, singura lui liberatate fiind raţiunea, această putere de a gândi, toiag pe care se sprijinea, acel care suţine adevărul, dar se întreba care trebuie să fie acel adevăr, pentru că atât de alte nenumărate lucruri nu aveau de a face cu puterea de judecată, şi erau atât de multe pentru a putea fi numite doar o întâmplare.

Sufletul nu l-a văzut nimeni până acum, dar toţi îl simţim ca fiind dinăuntrul nostru; nu este unul dintre acele adevăruri demonstrate, ci dintr-acelea ce ar putea părea neverosimile…sufletul nu se vede, dar în om există şi altceva ce nu se vede, nu se poate atinge; fiinţa umană este una psihică…spiritul nostru percepe nişte lucruri prin facultăţi încă necunoscute, iar acest secret al nostru, al oamenilor, acel secret ce ne face în timp şi în spaţiu prelungirea noastră dincolo de noi înşine şi care face din existenţa noastră un punct pe o întindere a infinitului destinului încă nu l-a aflat nimeni; nimeni nu are cheia, acea clavis abs conditorum.

Sufletul există; este lăuntrul fiinţei noastre; acolo e esenţa vieţii, acolo există cu adevărat…

…iar ea, zburdalnic copil al timpului, voia să alerge desculţă prin auzitul crescând al ierbii, fără să se mai sprijine pe acest toiag al raţiunii…

…ştia că realitatea e cea a lumii tale; eşti tu, o lume în care, fiindu-ţi unică alegere, îţi eşti totală dedicaţie, asta însemnând a învăţa să te cunoşti, a te afla după cum îţi vei fi putinţă şi vrere în a o face şi cu dorinţa de a nu îţi fi o realitate iluzorie, ci una a ştiutului de tine, şi nici una utopică, aceea a visului, deşi erai vis de viaţă, aşa precum viaţa primeşte o raţiune; raţiunea de a visa…aşa precum îţi plăsmuieşti o lume de vis; lumea ta, lumea din tine; tu eşti lumea…o parte din tine este peste tot…

… peste tot parte din tine, copil al amintirii celui ce a fost şi al celui ce vei deveni, în ai cărui ochi, poartă înspre suflet, de ai şti să priveşti, ai vedea poveşti nescrise şi ai face-o până în adâncul sufletului,dacă ai şti să vezi, şi mai cu seamă să o faci cu acel  ochi interior, tu fiind omul,  Absolutul; căruia trebuie să îi dezlegi taina, dincoace fiind funcţionarea reală a gândirii; esenţa se află dincolo…noi încă nu l-am atins…noi, cei care avem acel spirit care gândeşte, care are voinţă, care caută; creierul fiind doar instrumentul acestei gândiri…

…acest spirit  despre care se spune că este de origine divină, nemuritor şi transcendent, scânteia divină din noi, spirit ale cărui gânduri călătoresc,  şi este posibil să nu aibă nimic în comun cu materia, spaţiul şi timpul…

… noi, oamenii, îşi spunea, suntem fiinţe creative, putând da gândului o formă, slobozindu-l apoi; el, gândul însuşi, fiind o formă de energie…

… în fiecare există ceva ce nu se vede, nu se poate pipăi, nu se poate atinge; sunt fiinţe printre noi care îşi integrează, îşi transfigurează, îşi convertesc energia pe care o au în spirit; omul este o taină…o taină cu lumini şi umbre, umbre care sunt mereu cu noi, fără de ele nu am fi decât în înăuntrul nostru, iar cele pe care nu le putem , uneori , topi în uitare, sunt acele reflexii, ca nişte imagini ale sufletului; suflet care, într-adevăr, nu este un adevăr demonstrat, dar care până la urmă se va impune singur.

Omul este visare de vis; e viaţă…viaţă căreia i s-a dat raţiunea de a visa…astfel viaţa devine vis, visul devine viaţă, doar că ea, copil de poveste în povestea cu ea, deşi e visătoare, în înăuntrul ei e veşnic trează; visează şi nu visează…caută cu o privire stranie ceva dincolo de ea…dincoace e deja ştiut; ceva nu ar mai putea afla; o ştie, altceva nu ar mai afla ea, omul-cuvânt ca vis, ca fantezie…

…noi, oamenii, suntem animale ciudate ce visează cu ochii deschişi…

…omul-cuvânt cu răscolitoarele răvăşiri ale labirintului lăuntrului încercând să dezlege înţelesurile mărilor sufletului cărora nu le ştie toate valurile; visătorul care în tăcere îşi spune poveşti pe care le aude doar el însuşi…

Asemenea unui vis, ea îşi spunea poveşti, ştiind însă că nu trebuia  să cadă în capcana visului, în setea sufletului său însetat de absolut…

Ştia că trebuie să se cunoască în adâncime, să se vadă; să îşi vadă acea lume din ea, aceea unde îşi era luptă interioară între ea şi însăşi, într-o călătorie a drumului ei, ea, omul-drum, drum cu poveşti pe care nu le voia uitate, copil al amintirii absorbindu-le în ea…şi îşi spunea că poţi păstra povestea neatinsă de înşelătoarea himeră a amăgirii că unor întâmplări nu le este dat să se întrupeze în trăiri…o păstrezi în virtualitatea visului; nefiinţată, existenţa ei pare a fi atât de reală…deşi imposibil de atins, paradoxal…iar singurul loc în care o putem face este acolo unde nu există; în vis…

…şi chiar şi atinsă undeva, în imaginar, trăieşte;  himeră, plăsmuită din dorinţele tale…dragostea; o poveste cu inorog…o poveste despre ceva…

ceva ce nu există încă, la fel cum preabine ar putea exista, nefiind încă aflat, ci doar intuit, existând însă pentru acea fiinţă care îl afirmă, şi care nu ar putea afirma ceva ce este neadevărat, deşi, părând a fi nefiinţă, nu s-ar putea face nici o afirmaţie asupra-i…aşa îşi spunea când gând de unicorn o atingea ca aripă…

…o poveste de vis de dragoste, un adevăr dincolo de cuvinte; un spus tăcut de tăcere, acea tăcere care spune ceva anume atunci când cuvintele nu mai spun…

…atunci sufletul ei visa visul în care ea se ascundea şi în care uneori i se părea că cineva o strigă de deasupra, din cerul pământului fiinţei ei iar alteori i se părea că pe acest cer călca, jucându-se între ea şi însăşi pe pământ, ca între cer şi pământ, un joc în care trebuia să o caute pe acea ce va veni din ea, rostindu-i-se pe dinafară, în cerul de deasupra ei,  după ce i se va fi adâncit acelui al dinăuntrului, şi uneori îşi spunea cu tristeţe că poate nu a ştiut cum să înceapă o iubire, dar a ştiut când să sfârşească o poveste, ieşind din scenă; o ieşire dintr-o poveste fiind începutul alteia..şi aşa păşea înspre încotro-ul unui drum de viaţă într-un continuum ce consfinţea astfel nemuritoarea poveste, aceea fără de sfârşit…

…poveste de viaţă de dragoste în gând visând de unicorn, animal solitar făcut din gânduri spiralate, ce trăieşte în pădurile ascunse din lăuntrul nostru, acolo unde ne suntem liberi în lume, acele păduri în care ne căutăm înţelesurile, şi îl vom vedea atunci când îi va fi să se întoarcă, de se va întâmpla, iar asta va fi atunci când noi, fiinţe telurice din praf celest, desfidătoare de anateme, ne vom atinge în puritate sufletele…

…aşa visa în lumea ei, acolo unde cobora în ea însăşi, acolo se întorcea ca într-o întregire a ei de sieşi, aşa simţea că îşi este, deşi această parte nu şi-o cunoscuse niciodată, doar că, într-un fel ciudat, o recunoştea ca aparţinându-i, îşi părea a îi pătrunde lăuntrul celei înăuntrul căreia se afla şi simţea că, deşi tot ea, alt cineva i-ar fi luat locul, ea nemaifiindu-şi, şi îi părea atât de real ceea ce i se întâmpla, deşi ştia că era doar o născocire iscată de dorurile ei de întâmplari neîntâmplate, de patima de ea, aceea care îi născuse visul, i-l stârnise din setea şi foamea de ea, ea cea ce simţea cum fiorurile îi nasc lumea; gândurile i-o întrupau şi înspre ea pornea…

…ca într-un înţeles dintotdeauna ştiut… ochi ascuns în piatră, văz de deasupra altor începuturi neîntâmplate încă, aşteptând întoarcerea unicornului, metaforă a căutării, a adevărului, a iubirii şi a purităţii, ca pe acel ceva doar al său pe care nimeni altcineva nu îl putea vedea, doar ea; ea, suflet visător de dragoste, semn de foc al altor sfere….ascunzător de taine…

…şi simboluri.


Drumul, poveste a fiecărui om

Motto:  Suntem drumuri, căutări ale sufletului înspre aflarea de noi înşine, la capătul cărora ne întâlnim cu noi; drumul acesta nu te întreba când se va sfârşi, dacă i-ai atins capătul, înseamnă că a fost doar o cărare, nu drumul. Când noi suntem poveşti, suntem drumuri.

Povestea unei fiinţe…ea, copil al timpului, înfrigurat scormonitor călător pe drum de viaţă, povestea  drumului unor paşi ce până acum s-au obişnuit să meargă, a învăţat să îşi asculte mersul şi ştia că nu toate drumurile-oameni sunt la fel, dar toate au stele călăuzitoare şi începuse să îi şi înveţe pe ei, pe alţi căutători, pe fiecare dintre ei privindu-l ca pe o lume, ca pe un univers, şi încercase să îi desluşească ascultându-i cu sufletul, cu dinăuntrul lui, privind până în adânc…

….pentru că de afară nu poţi vedea ce se petrece înăuntru…

…şi îşi spunea că fiecare este cu rostul lui în legea vieţii, în zăbovirea clipelor deasupra lor, pe arcada timpului, de unii trăite ca şi cum le-ar fi scăpat printre degete, de alţii ca şi cum le-ar fi aruncat fără să le pese, de unii ca şi cum în aflarea lor au simţit că trebuie să li se dea definitiv, fără început şi fără de sfârşit, ca şi cum li s-ar fi dat veşniciei…

…dar toti simţind că trebuie să se dea ei, vieţii, pentru că altfel nu s-ar fi putut lua

…nu ar fi avut cum să îşi fie ca pas înspre încotroul ei, ca mers, ca rămas de urmă mai apoi, urmă în pământ, în pământul fiinţei, urmând să îşi fie fiecare însemn, amprentă în această călătorie a lui înspre aflarea de el care e viaţa, şi care nu înseamnă a fi ci a exista; viaţa, legământul tău cu lumea ta, aceea a creaţiei de sine; definiţia desluşirii unui lăcaş în lăuntrul fiinţei tale, acolo unde doar tu ai puterea de a  genera întâmplări, fioruri născătoare ale lumii tale…

…şi ştia că unor oameni nu le plac drumurile necunoscute, se tem să se avânte pe poteci lăturalnice, de teamă că s-ar putea rătăci, iar cei ce o fac sunt veşnic singuri, iar alţii nu mai trăiesc în iscarea altor poveşti, acelea nemaiauzite şi nemaipomenite până atunci; nu ştiu însă că va veni o vreme când le vor trăi, fie că vor, fie că nu, sensul existenţei fiind acela de a-ţi identifica fiecare colţ al mineralelor acelui bolovan de stâncă al aceluia care eşti şi să te husmeşti şi să te cari până în vârful muntelui vieţii tale, acela care este cel mai aproape de cer şi căruia îi eşti vis şi năzuinţă, şi de acolo să îţi întinzi aripile a icar, dar să ai grijă să nu îţi fie aripile lipite cu ceara iluziilor de nălucă.

În viaţă suntem  legături o vreme anapoda până nu dezlegăm taina împletiturii cu celălalt, cu cei de prin împrejurul nostru, cei care merg spre acelaşi încotro al înţelesului, şi prea puţin simţim că mai rămâne din noi, nouă, după ce dăm altora părţi de noi, fragmente de suflete, secvenţe de trupuri, visuri de gânduri, iluzii a dorinţe, amăgiri a cuvânt, suntem zbateri perpetuând uneori un  teribil exerciţiu de inutilitate care ne face în deznădejde să credem că suntem cu brio un fiasco, toată viaţa ne opintim să urcăm un bolovan de stâncă în vârf de munte şi când ne amăgim că suntem aproape de a sfârşi urcuşul a izbăvire de povară, acesta se rostogoleşte…

…simţim de multe ori că obosim a renunţare de atâtea lupte în care ne scurgem a vlagă, luptăm pentru devenirea noastră pe drumul care suntem pentru cei ce vom fi când vom fi cei ajunşi la capătul lui…luptăm din dragoste pentru dorinţa de noi, cea a înfăptuirii creaţiei care suntem, luptăm cu alţii, luptăm cu noi înşine, iar luptele noastre interioare sunt cele care ne secătuiesc de vlagă, luptăm cu morile de vânt şi acestea dor cel mai tare; unii au o moară de vânt chiar în dreptul inimii şi poate vor pieri răpuşi de propria lor lance, luptăm cu fantasmele închipuirilor noastre, cu himerele, cu năluca amintirilor, luptăm pentru o cauză demult sfârşită deşi îţi spui că nu trebuie să antrenezi în viaţa ta cauze pierdute…ne purtăm propriile războaie şi poate şi pe ale altora…ştii că un război nu îl începi decât dacă ştii că îl vei şi câştiga, nu îl vei pierde, dar lupţi precum războinicii în vechea Spartă;  indiferent de soarta care îi aştepta pe fiecare în parte, cu toții luptau pînă la capăt cu credința că vor învinge…

…suntem proprii făuritori ai destinului; fiecare are în faţă un destin, doar că şi-l făureşte potrivit putinţei de a o face, libertatea constând în a alege ceea ce este preferabil, aceasta fiind însă una relativă, în această alegere acţionând gândirea, credinţa şi încrederea de nezdruncinat  în acea alegere, hotărările fiind determinate de o voinţă de nestrămutat precum şi anume conjuncturi ce ţin de hazard; anumite ocurenţe în urma cărora se poate întâmpla să nu te mai regăseşti în cel ce ai fost…

…gândim uneori că viaţa e un câmp de război; ne spunem că în dragoste, ca şi în război, toate loviturile sunt permise; în război, ca şi în dragoste, pentru a sfârşi, trebuie să o faci de aproape…

…luptăm cu neliniştile, cu incertitudinile, cu îndoiala, cu scepticismul neîncrederii în care ne poticnim, cu disperarea de a fi făcut totul şi tot să nu fi fost îndeajuns, luptăm cu toate împotrivirile şi stavilele din cale, luptăm cu toate curmezişurile din noi, cu toate ferecăturile, cu toate piedicile, ne împiedicăm, ne zdrelim, ne sfâşiem sufletul în spini de mărăcinişuri, sângerăm până la moarte, până învăţăm să murim, şi să renaştem din cenuşa arderii noastre, stăm pe piatra gândurilor şi ne oblojim rănile, toate rănile, acelea văzute şi nevăzute, luptăm cu dorul chinuitor, cu depărtarea, cu furia neputinţei, luptăm cu tăcerile noastre care ne ferecă sufletul cu lanţuri grele şi ocale, luptăm cu înverşunarea de a nu fi rupt în două, deşirat, luptăm pentru dragoste, pentru noi, din dragoste de noi, aceea a creaţiei de sine, a înfăptuirii noastre, mai presus de toate, luptăm pentru dragoste; dragostea ca stare de a fi, suntem luptă din şi pentru iubirea de noi şi de cel de lângă şi din tine, în trupul tău, întrupare…

…puterea fiind în înăuntrul nostru când înspre tot pornim, purtând cu noi spirala în culoare de lumină albă, drumul spre libertate fiind acela către dinăuntrul nostru, acolo unde ne este altarul, acolo, în lăuntrul nostru, unde suntem, unde ne suntem suflet dragoste.

Ea, omul-drum, copil al timpului, presupus a fi liber, este un rătăcitor pe drumuri, în tot felul de încercări de a se desluşi, de a-şi găsi definiţa despre sine, de a înnoda legături cu alţii, de a învăţa precum un orb să simtă  nevăzutul, gândind că poate taina o va atinge în nevedere, că poate atunci va primi un răspuns, în ivitul revelaţiei, ca şi cum niciodată nu îi va fi fost dat să îl găsească, ci doar îl va fi primit şi ar fi devenit astfel o taină pecetluită, taină în care nimic nu îi părea a fi întâmplător…

…ea fiind o întâmplare căreia i se atinseseră tot felul de priviri ce făcuseră într-un sfârşit din ea o privire ubicuă, din ea era peste tot; un ochi interior ce atât de bine vedea ceea ce privirii îi era cu neputinţă poate a desluşi…se dădea vieţii cu toate simţurile, prin aceste simţuri trăind şi prin inteligenţa cu care prelucra toate aceste simţuri, deşi uneori nu mai voia să se supună nici unei logici, şi atunci simţea că se deprinde de pământ şi trup nu mai avea, ci îşi era doar suflet, şi că s-ar fi privit din dinafara ei şi nimic altceva nu îşi mai era decât un fior, şi mereu îşi amintea că adevărul este în ea, ea, perechea de nelinişte a ei cu însăşi;  libertate-înlănţuire, revelaţie-căutare, armonie-haos, bine-rău, frumos-urât, fericire-nefericire, încredere-deznădejde, real-iluzie…

…iluzia de a putea dori ce vrem, fără împotriviri şi fără de îngrădiri, nici măcar a propriilor graniţe, pentru că ne suntem provocare în a ne depăşi limitele, doar că aerul libertăţii ne pune uneori pe gânduri a nelinişte deoarece nu existăm doar precum conexiuni, cu tot arsenalul devastator a impact de îngrădiri a prejudecată, de sfâşieri şi mistuiri a pasiuni, a paşi repeziţi a impuls, a inconştienţă de spirit a corps perdu

…ştiind  că ceea ce se întâmplă nu este obligatoriu, cu toate că este urmarea firească a unor cauze, noi fiind aceia care cooperăm la desfăşurarea unor evenimente…

…ci suntem trăsniri din noi înşine fără a oprelişte uneori, alteori ne domolim răzvrătirile, înflăcărările; ne descătuşăm de gânduri aruncate altora fără a îi cunoaşte, iluzie şi amăgire putând fi, te cunoşti prin experienţa înfrângerilor pe drumul care eşti; experienţa, contactul tău cu lumea, ce acei împresurători, cu sine însuţi, şi rezultatele acesteia, la răspântiile în care te-ai închegat şi te-ai plămădit din năzuinţa zborului care ar fi trebuit să fii, dar care nu ţi-a putut fi aripă, deşi liber ai fost să te înalţi, doar că realitatea a avut chip de himeră şi repere ţi-ai găsit în vânare de vânt, iar prăbuşire ţi-ai fost; pentru că ai simţit destinul cum îţi joacă o haină şi amară farsă…lasă la îndemâna noastră alegerile…

…şi atunci, halucinaţi de fascinaţia necunoscutului, pornim spre nuştiuunde legaţi la ochi, şi ne împiedicăm de a nu avea din neputinţa de noi, deşi am fost ardoare a zvâcnire şi devenim icnet scurt a limită şi capăt de drum a împotrivire şi constrângere, şi plecăm capul a întoarcere…şi apoi înveţi să asculţi paşii; să nu te mai abandonezi lor în neştiut şi în necunoscut şi călăuză să începi să îţi fii…

…începi să îţi înveţi şi să îţi sfărâmi potrivnicele piedici, să ştii ceea ce nu poţi avea, iar cel mai bine te cunoşti când ţi-ai aflat hotarele, şi nu altfel…atunci îţi vei fi pierdere, şi vei simţi că ceea ce cu adevărat poate însemna că viaţa nu are nici un sens, pentru că nu vei şi ştiut a îţi fi unul; acela ce te va purta spre tine însuşi.

Îţi vei fi o luptă inutilă şi o încleştare a dorinţelor de a avea ceea ce niciodată nu vei putea atinge, în războiul tău cu tine însuţi, în încrâncenarea de a pune nişte întrebări răspunsurilor nepotrivite…te vei descoperi pe tine a-ţi fi povară şi te vei lupta cu tine, nesimţindu-te speranţă, ci doar amară neputinţă deznădăjduită, şi neştiind care îţi este încotro-ul, vei ajunge la capătul tău, simţind fiecare clipă a existenţei în tălpi colţuri din tine…

…dar nu vei înceta să mergi; oricât ai fi de istovit, adunându-ţi părţile de tine rămase, fără a te tângui a jelanie şi fără a te târî în genunchi în faţa vieţii…iar dacă nu crezi îndeajuns în tine,  nu în ceilalţi, nefericirea îţi va fi rânduire în care te vei nimici în mistuire a dramă, pentru că deşi ai fost lăsat liber să te alegi,  nu ai ştiut cum să te cauţi…nu ai avut visuri…

Cine nu are umeri, nu are nici aripi; cine nu are aripi, nu are nici visuri…

…viaţa este vis în visare de drum; noi, oamenii-drumuri…

…suflete dragoste.

Iubirea în noi; dragostea ca stare de a fi

Motto: Suntem iubire; simţim nevoia de a ne dărui dragostea.

Suntem suflete truditoare ale zidului de lumină, cel al dinăuntrului nostru; acolo, în lăuntrul nostru, simţim mereu că suntem purtaţi pe drumul nostru, al omului, de  o veşnic călăuză, aceea a luminii din noi, lumina LUI…astfel, în lumea noastră din adânc nu este nicicând frică, deoarece îl avem pe EL ca înalt…

…în fiinţa umană există ceva nemuritor şi transcendent, acela al spiritului, ca entitate de origine divină, acea scânteie din noi.

Sufletul este  dinăuntrul nostru şi al dragostei fie-ne  întru atingere, căci iubirea este în noi, lăuntrul nostru…iubirea este esenţa creştinismului ce nu va pieri vreodată…sufletul este un eu; poartă amintirea fiinţei care am fost, copil al timpului, veşnic îndrăgostit…

…sufletul meu este un templu sacru căruia mă închin cu sfinţenie, eu, desăvârşitor al lumii mele de lumină albă.

Dragostele noastre sunt arcane de începuturi şi sfârşituri; dragostea împarte viaţa în cezuri în care fiinţa de adevăr, cea a întâielor cuvinte zămislite în alt grai va fi în rostirea pură de la hotarele ei, cele ale adevărului din dinăuntrul ei…din înăuntrul lui, acela pe care dintru început va şti să îl audă tânjind după absolutul ei în lumină dezvelită de umbre, tremurândă chemare de doruri în fluxul visurilor mării timpului, ascunzător al misterelor cerului în graiul stelelor…şi stând în lotus, vei privi cu ochii închişi în adâncurile sufletului celuilalt, aşa cum şi el îţi pătrunde adâncurile în împreunare fără de atingerea degetelor, doar a trupurilor sufletelor, în ascultatul şoaptei fluidului ce se prelinge în tine; acel al celuilalt…

…în  tăcere iscat spus de iubire…

…dragostea ta purtând numele ei şi dragostea ei purtând numele tău, atingeri  formând o alcătuire a silabelor amândurora, înfăşurate de noapte adâncă în învăluitoare răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, în care sufletele noastre vor păşi, atingându-se, palme a degete împreunate, cu tălpile desculţe prin auzitul crescând al înfioratului dor de vis…contopindu-vă în rostirea trăirii unei încă netrăite culori, de îndepărtată chemare de a îl împleti pe celălalt  în cuvinte şi tăceri în înţelesul rostirii tale de el, spunându-i numele în alcătuirea literelor care este; amestec de vocale şi consoane, şoptinde nervuri în smaraldul frunzelor…

…pe care le vei simţi vibrând în seva din care, hrănindu-l, îţi va da chip când va simţi cum te vei întrupa în el, dăruindu-i-te.

Dăruirea de sine în dragoste este a te da pe tine altuia gând de rădăcină din care el va creşte copac…a te înrădăcina în trupul sufletului celuilalt pe care îl simţi cum creşte în tine, din dragostea ta sevă…atunci când îl aude pe celălalt cum creşte în el…acolo unde îl va locui; în cel mai sacru sălaş…acel al fiinţei tale…iar el, la rândul lui, îţi e lăcaş…un singur trunchi…

…înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru…învaţă să te asculţi; să îţi asculţi valurile mării sufletului…aceluia care şterge urma pentru că nu a ştiut a o recunoaşte, aceluia desluşeşte-i zbuciumul…atinge-i-te nisipului, fărâmă de suflet şoptindu-i din tine…lasă-te pătruns de umbra încă nedezlegată de gând a pasului; împreunează-te învăluit în amurg cu lumina răsăritului…nu îţi mai ridica privirea a nu cer; calcă pe cerul pământului…atinge-i durerea neîntâmplărilor şi gândeşte-te că acolo, în pământurile tale translucide, exişti doar prin zbuciumul şi neliniştea ta…prin străbătânde fioruri…prin chinuri…prin tristeţi…prin alean şi fericire…

…deşi chiar şi fericirea poate fi traumatizantă, dacă e creatoare de falii în continuumul identităţii; dacă dizlocă…dezarticulându-te…altfel de nu o faci, eşti nisip; nici măcar iluzia clădirii nu îţi eşti…eşti praf; vântul te va risipi în cele patru zări…fiinţa care vibrează este cea din înăuntrul lumii tale albe…îţi eşti tot; fiorurile noastre ne stârnesc lumea; ne iscă, născocindu-ne…fără de ele, nimic ne-am fi…

…ne suntem străbateri şi le cuvântăm în atingeri când sufletul întâlneşte trupul, ne rostim în închegări nestatornicia aparenţelor în desişul amăgirii, ne cutreierăm labirinturile din lăuntrurile noastre şi uneori ne pare că încă nu le-am desluşit…ne lăsăm pradă născocirilor spaimei; teama de sfârşit…şi înainte ca cel care creşte în noi – auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă prin vene şi devenim o singură culoare şi ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă, să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine…

…acei ce cresc în noi copaci din rădăcinile noastre pe care le simt în ei a dragoste…şi străbătându-ne drumurile pe dinăuntrul nostru, ne rătăcesc prin ungherele fiinţei, acolo unde nu ne-am ştiut ajunge pentru că tăcute şi nearătate ne-au fost, necunoscute rămase, până să vină ea…el… să ne pătrundă, învăţându-ne acum să ne rostim întru grafia dragostei…

…grafia dragostei; ca pe reliefuri de literă să îl atingi pe acel, celălalt suflet, simţindu-l cu vârfurile degetelor, şi apoi să îl cuvânţi în trup; să îl scrii.

Acolo, în neştiutele până la ei ale noastre unghere, ne aprind  flăcări netrăite încă…acolo ne dezleagă de taina de noi şi ne leagă de secretele neaflatelor închiselor lor încă dezlegări, hoinari în neştire prin sufletul nostru, căutând răspunsul drumului de noi…drum de dor; urmă încă necălcată de paşi…acolo, unde e neîncăînceputul absolutului…e nenăscut; şi din tine se va ivi, copil veşnic îndrăgostit al timpului, fiinţă transparentă de cleştar…dintr-un iscat mundan…şi vei simţi că în sacadat ritm cosmic, în dans de aştri, gând de muzică a sferelor te îndrepţi spre într-acolo; dorinţă de putinţă a cerului pământului…acel pământ care acel sau acea  ce va veni, îţi va fi cândva…şi-n adâncit mister te va cuvânta într-o limbă necunoscută ţie, necunoscută lui or’ ei, în simboluri de sunet divin…

…în limba adamică, în care tu vei fi întâiul lui cuvânt, al celuilalt suflet; adevărul fiinţei lui…tăcerea lui de vrajă ale rostirilor uitate nespuse cuiva, vreodată şi adunate-n el doar pentru tine, voi doi, fiinţe de început şi de sfârşit, sfântă sacralitate a cercului…

… în care nu va mai şti care l-a născocit, iscându-l, pe celălalt din dragoste….

…dragoste care, în drumul nostru este o întâmplare înspre un dincolo căruia va trebui să îi treci hotarul şi poate că îţi este teamă de ceea ce vei putea afla; uneori visezi că eşti deja acolo, în celălalt; dragostea este dorinţa găsirii sinelui nostru în el, în uniunea întru întreg…odată ce îi transcendem, ne întâlnim în el cu noi…

…noi, suntem dragostea; poveştile de dragoste ne sunt altele…orice poveste e începutul alteia, asigurând astfel continuumul iubirii şi al vieţii, noi, ducând dragostea în alţii, cu mereu aceeaşi inocenţă a începutului tainei de la începuturile lumii, cea dintre un bărbat şi o femeie…

…dragostea este o întâmplare; ţi se poate întâmpla sau nu…

Dragostea este ca un prinzător de vise…este visul pe care îl trăieşti în atingerea inocenţei şi a purităţii…acea inocenţă în care tu o simţi precum cea dintâi a ta femeie; ea ţi se va dărui ca şi cum i-ai fi primul bărbat şi vă veţi iubi ca singurii oameni de pe pământ, cu acea dragoste de la început de lume…
…dragostea este atunci când simţi că îţi răsar stele din vârful degetelor când atingi acea fiinţă pe care o auzi şoptindu-i sufletului tău în cuvinte nerostite de nimeni încă pe pământ…şi simţi că ai vrea să inventezi pentru cineva litere pe care încă nu le-ai trăit; să vă cuvântaţi în graiul vostru…dragostea te atinge în cuvinte nerostite în tăcerea de dincolo de ele a şoaptei trupurilor şi a sufletelor, când sufletul întâlneşte trupul…

Dăruirea de sine e acea taină fără putinţa spusului care încrucişează infinitul finitului…

…cu finitul infinitului.

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”. Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel

Paşte fericit, sufletelor dragoste!


Trepte în cuvânt; de-a valma decupaje din spiralate gânduri

Motto: Oamenii nu sunt; ei devin…nimeni nu este el, va deveni nu un altul, ci doar altfel de cum fusese; suntem, pe dinăuntru, ca nişte copaci…cezuri în înăuntrul altor cezuri; cele de dinainte şi cele de după…acesta este drumul devenirii noastre, povestea căutărilor întru aflarea de noi înşine; călătorie înspre noi înşine, cei de la capăt, capăt la care ne întâlnim cu noi.


Era, în scris, cuvinte în trepte; ştia că le va urca până va deveni, cândva, trepte de cuvânt…cuvintele, cuvinte pe care şi le compunea şi le recompunea, pe care şi le amintea că le-ar fi vrut spuse şi şi le reamintea, până ajungea la adevărul spususului de ele în scris îi erau decupaje ale reprezentării unor forme…din trăirile ei, din gândurile ei; decupa din forma exprimării care era…suntem ceea ce simţim…suntem ceea ce gândim…

…ştia că există o afinitate între cuvinte, între cele ale noastre şi ale altora, ceea ce le făcea ca să se atragă, într-o formă de ataşare, unele spre altele, creând legături…scrisul îi era căutare, trebuia să o citeşti pe dinăuntru, şi nu pe dinafară, să o descoperi, tu, alt copil năvalnic al timpului, atât cât voia ea ca tu să o afli; să se arate, să se spună în aşternuturi de litere…de cunoscut, nu aveai să o cunoşti vreodată…nu ai trăi-o.

Nu te-ai dat atingerii ei, nu ai rostit-o, nu te-a rostit, nu v-aţi dat graiului, nu v-aţi privit în ochi poveştile nescrise, nu v-aţi ascultat tăcerile care spun atât de mult când noi, omul-cuvânt, nu mai dăm glas grăitului…

…nu ştie dacă tu, oricare ai fi tu, simţi că a şti nu valorează prea mult şi că a cunoaşte înseamnă mai mult decât a înţelege, iar cunoaşterea cu adevărat pură este trăirea…

nu ştie dacă tu, cel care îi citeşti rândurile, auzi cum creşte iarba, sau dacă îi trăieşti verdele încolţind în suflet, acolo unde îţi este cerul pământului, acela pe care calci cu sfinţenie, nu ştie dacă îţi mai trece prin gând uneori să  te întorci acolo unde niciunde din tine altundeva nu eşti doar tu, tu şi cu tine…ci doar acolo, în înăuntrul amintirii de început, unde simţi să te întorci ca după un lung drum deşart al rătăcirii, şi unde ţi se face dor de tine, cel ce isca întâmplări; trepte de fioruri născătoare ale lumii tale, stârnindu-te să fii aflatul de tine, înlănţuind spiralat gândul de cel ce vei fi, când va fi…

…când te vei da vremii, copil al clipelor, câteodată atât de pustiu fără de vreun încotro, în realitatea ştiutului de tine; a te şti până în punctul în care ceea ce ştii, deja cunoşti, şi nu vei putea afla  altceva decât ceea ce ştii…iar ceea ce nu ştii nu ţi-o va putea spune nimeni; nimeni altcineva decât tu însuţi, dar va trebui să o afli, căutând în tine şi în alţii…în viaţă suntem conexiuni, suntem cercuri înlănţuite de alte cercuri ale altora…

Ne dăm vremii, noi, fiecare dintre noi copil hoinar al clipelor, câteodată atât de pustiu şi fără de vreun încotro, rătăcitor şi pribeag, ferindu-te de capcanele timpului, simţind uneori cum în încleştare  pari a-ţi fi zădărnicie, de parcă ai fi vrut să strângi apa în pumn; teribil exerciţiu de inutilitate…şi făr’ de rost îţi pari a fi uneori…că nu însemni nimic…că eşti absenţa acelui ceva anume…deşi eşti poate prea aspru şi nedrept cu tine însuţi…îţi spui că toţi doresc să îşi fie cumva…şi toţi erau, în felul lor, nişte cuvinte speciale; cele ale propriilor rostiri…doar că  unii, altora, nu îşi dezleagă înţelesurile atât de uşor pentru că ei, pe ei înşişi, nu s-au ştiut a se dezlega…

…nu ne putem lega de alţii nod până nu ne-am dezlegat, desluşindu-ne, fir…

…şi într-un joc al aparenţelor, luptau cu disperare să nu lase aceasta la vedere; să nu se vadă…păreau a vrea a se da desluşirii, doar că erau dezarticulate cuvinte, urmă a unei traume a vorbitului de ei, împleticită limbă, deformate sunete, confundând în ei înşişi literele, dar vrând să pară dintre acei ce ştiu totul, când habar nu aveau despre ceva; nu se ştiau pe ei, nu aveau în vreun fel cum să îi afle pe alţii.

Ne suntem taină a acelei uniuni a absolutului cu relativul, călătorie între infinitul finitului şi finitul infinitului, fruntariile nemărginirii noastre…acea căutare de sine care nu are sfârşit, căci ţinta nu se află la acel capăt al drumului, ci este aflarea, parcursul călătoriei…

…şi o vei face scormonind în tine, să te afli, căutător însetat cu patimă de tine, tărâm de poveste al dorurilor de întâmplări neîntâmplate, când îţi spui că cele mai frumoase întâmplări pe care le-ai trăit sunt cele ce urmează să ţi se întâmple, ţie, blând copil al timpului, ce te tragi din lumină, care eşti durere pentru că te-ai născut din suferinţă, eşti suferinţă pentru că te doare, în durerea ta, toată durerea lumii, iar nimic din ce îţi este omenesc nu ţi-a fost străin…

…tu, care eşti vuiet pentru că eşti freamăt de viaţă, eşti zvâcnet pentru că tresari la toate atingerile cărora te dărui cu toate simţurile, eşti nelinişte pentru că te străbat învolburări, eşti geamăt surd când îţi auzi prăbuşirile şi îţi înăbuşi strigătul, eşti icnet scurt când eşti, în lăuntrul tău, rupere în scrâşnet, eşti gând, fiinţa din gânduri ale jocului tău, acel al vieţii, gânduri aşezate unele peste altele şi poate că vraişte şi de-a valma tăvălug venind peste tine, în strădania săvârşirii realităţii tale în templul închinării timpului în libertatea întrupării de tine, în spirit; singura ta cu adevărat libertate…

…şi atunci alergi desculţ, atingându-te fiecăruia dintre aceste gânduri şi lăsându-te ispitit să le cauţi ascunzişurile, să le dezlegi de taine, neştiind cât îţi vor putea fi amăgire sau cât de înşelătoare…dar te laşi dus în călătoria lor înspre aflare şi dezlegare, nevrând să fii făptura ce îşi clădeşte realitatea visului cu frenezie, şi care să se dovedească a fi avut la final doar puterea unor castele de nisip…

…nu vrei, deşi eşti copil în jocul vieţii, ca vieţii să îi fii doar un joc…

…eşti uimire în farmecul de lume, fără a fi captiv al timpului, extaz în aflarea clipei în care să îţi fii zvâcnet întru iscarea fiorurilor ce îţi vor naşte această lume a ta, spirit a corps perdu, ţâşnind din tine, sunet căutător de atingere, în nesfârşite combinaţii melodice, cântec viu în însemn de adevăr al rostirii de tine, câteodată joc silabisit intuitiv; un fel de-a baba-oarba, neducând la esenţă…esenţa se află dincolo; acel dincolo pe care încă nu l-ai atins şi nici nu ştii de o vei face…o vei şti, atunci când te vei acolo; acum urci acele trepte spiralate ale devenirii.

În spaţiul lui închis altora, acel al visului, îşi era fantastic, stranie formă a unei închipuiri; umbre atât de ciudate simţind a veni din ea, de undeva neştiut…şi atunci îşi părea a fi sieşi un loc ce îl ţinea captiv, fără de vreo ieşire decât cea a iluziei…de aceea se ferea ca unele visuri, în setea ei de absolut, să înceapă a le visa altfel…uneori,în  timpul nopţii, cel al evenescenţei viselor, timp fără de început şi de sfârşit, cum îi părea, se simţea asemeni unui ecou venit dinspre undeva, în care făcea legături, iar singurele legături pe care le putea face erau cele ale gândurilor de cândva, atât de departe din ea, şi încerca să găsească, de ar fi fost, corespondenţe…dar mai degrabă taine îi păreau, şi neputincioasă se simţea în neaflarea cheii.

Alteori se întreba de nu este doar o iluzie, de există cu adevărat în înţelesul ei de sine…de, într-adevăr, se auzise, ea, cuvântul spusului de ea, al ascultatului ei de ea, acela al tăcerii; tăcerea însemnând a şti să asculţi ceea ce glasul nu îţi spune…

…auzea cum, în lăuntru-i, prindea rădăcini întru desăvârşirea ei, a omului…ea, visătoare cu ochii deschişi şi solitară, atât de hoinară uneori pe străzile oamenilor, neliniştită simţindu-se câteodată de a nu-şi putea fi poate aflare a ceea ce s-ar ascunde în urma pasului de ea, în rătăcirea labirinturilor dinăuntrului, mereu altele spre aflarea altor capete, din care nu voia să îşi fie ieşire iluzorie, triumf înşelător al dezlegărilor întunericului arcanelor de drum… şi să îşi fi fost de fapt doar uitarea de ea, ea, căutătoare a încotro-ului tărâmurilor stăpânite de mister aşteptând a fi străpuns…necunoscut şi atât de răsfrânt pretutindeni, şi atât de greu putându-i-se părea uneori a îl străbate…

…dar ştia că va continua să meargă, ţinta ei  fiind călătoria, aflarea…

…şi că o va face în străbaterea translucidităţii lucrurilor, pe care şi le limpezea, trăindu-le transparenţa, pentru a putea privi clar prin ele, învăţând să vadă, prin ochii ei, lumea; această lume care îi părea o fereastră deschisă spre absolut în care ea se simţea revelaţie, căutare împletindă a atâtor frâmântări şi fioruri şi niciodată gând de întors, ştiind că undeva o va aştepta cea de dincolo de ea, acea ce nu este încă, dar care va deveni, contemplând-o pe aceasta, cea de pe urmă, fiecare urmă a fiecărui acum…

…un acum al înlănţuirii ei, al încolăcirii gândurilor spiralate în jurul  întâmplărilor descoperirilor lui de ea, copil trup al nesfârşitelor semne de valuri purtătoare de urme de paşi în care învaţă să citească simboluri; imagini ale mersului de ea, din spaţiul infinit al lăuntrului fiinţei sale înspre cel de dinafara căutării, în aspiraţia pură de ea, în dorinţa de înfăptuire, aceea a creaţiei de sieşi, ea, perechea ei… ea, lumea… ea  umbra şi ea lumina…ea aparentul şi ea realul…ea taina, ea dezvăluirea…ea fericirea, ea nefericirea…ea neînţeles şi ea aflare…ea nod, ea dezlegare… ea certitudine, ea îndoială…

…ea, creatoare a creaţiei de sieşi, ea, om viu, mişcându-se între finitul infinitului şi infinitul finitului în lăuntrul spaţiului sacru al fiinţei sale, acolo unde este esenţa vieţii; acolo existând cu adevărat, în jocul în doi, acel dintre ea şi însăşi, învăţând să îşi asculte urma…

…ea, desăvârşitoare a lumii…

…ei.


Lungul drum al amintirii

Motto: „Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viaţă. Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor…Am  şi-un defect, un păcat; iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările perfecte ale cerului”… Nichita Stănescu

Se gândea uneori că poate nu a ştiut să facă să dureze; nu a ştiut-o cum…nu a ştiut ce să jertfească aşa încât să poată întemeia…se întreba de ce mereu simte cum o frică de prăbuşire o cutremură atunci când avea gând de înfăptuire…era ca şi cum o spaimă venită din interiorul ei o înfăşca din amândouă părţile, spintecând-o în două; teama din dreapta ei, a ceea ce încă nu cunoscuse, şi cea din stânga, dinspre partea cu inima, aceasta fiind cea  mai adâncă…

…şi îşi repeta că de ar fi să i se mai întâmple din nou drumul, va şti să dea ascultare paşilor, punând urechea pe pământ,atingându-i se în auzitul crescând al ierbii, ea, suflet cu ochi miraţi de copil veşnic al timpului…şi că nu avea să calce în aceleaşi urme; le va ocoli…şi că va trăi  această din nou plecare ca şi cum pentru întâia dată îi va fi fost dat să meargă; avusese puterea de a uita, pentru a putea face totul ca şi cum nimic din tot ce fusese nu s-ar fi întâmplat…de parcă niciodată nu ar fi fost…

…iertase şi uitase; doar iertând ştia că va izgoni din preajma ei vrajba unor amintiri…

…şi o înfiora gândul că poate cumva, i se va întâmpla la fel, şi atunci întrebările o mistuiau, sleind-o de puteri; o secătuiau de vlagă şi îi despicau pământul fiinţei în două…deasupra era cerul atât de albastru, deschizându-se deasupra ei; cerul din înăuntru-i îi plângea lacrimile urmelor pătimite crestate în trupul sufletului… partea ei dreaptă simţea, apropiindu-se, ameninţător, chipul stihiei…dinspre partea cu inima, îşi  auzea glas de împotrivire…în golul din mijloc i se părea că vede apropierea umbrei…şi îşi simţea atunci zădărnicia…îşi simţea trupul nevolnic; o adunătură haotică de molecule…se simţea schingiuită de neputinţă şi se gândea că poate nicicând nu şi-o va afla pe aceea din ea, atât de altfel, altceva…

…iar pe acea ea atât de imprevizibil…de acesta se temea cel mai tare; nu o putea anticipa…

…atunci simţea cum i se prăbuşeau înăuntru ei visele, ca pietrele, în suferinţă, acele pietre pe care gândurile ei de atâtea ori le atinsese, când privea cu ochii pierduţi înspre ceva, la asfinţit; se dăduse atingerii lor în atât de multe închise dureri…atunci îi fusese cel mai frică de drumul pe care se găsea, ştiind că este cel pe care trebuia să se afle; se întreba dacă este ceea ce îşi dorea într-adevăr…şi i-ar fi fost poate lesne să se întoarcă…doar că în ziua aceea a înţeles că niciodată nu o va face…

…ziua în care a înţeles că îşi este şi început şi sfârşit; că să trăieşti înseamnă şi să ştii să părăseşti atunci când simţi că a venit vremea să o faci tot ceea ce ai iubit odată…atunci a aflat că niciodată nu îşi va fi pustiu, deşi poate sufletul şi-l va mai simţi deşert tânguitor.

Era în ea dorul după un paradis pierdut trăit cândva; şi atunci când o sfâşia, îşi lua această amintire şi şi-o sfărâma; o amintire pe care nu o putuse ierta în uitare, deşi încercase de multe ori să o facă, dar se simţea tot mai neliniştită…voise să facă pace cu sufletul acelei umbre, care îi dădea târcoale, înconjurând-o dureros…ştia că amintirile blânde sunt delicate; stau acolo până dai tu de ele; nu vin nechemate…şi le căuta ori de câte ori simţea să o facă; nu le uita prin ungherele sufletului, pentru că s-ar fi rătăcit astfel de ele, putându-le pierde…

…şi mai ştia că cele care ne-au lovit şi ne-au prefăcut în bucăţi…ne-au sfărâmat…au tăiat în carne adânc, sfâşiindu-ne…acelea care ne-au ucis…sunt cele pe care nu ni le putem îndepărta; nu le uităm…şi ori de câte ori privim înspre ele, şi nu pentru că am vrea să o facem, ci pentru că ne încolţesc, forţându-ne să întoarcem capul înspre ele, sfredelindu-ne cu privirea, simţim iarăşi fierul încins, ca şi cum le-am trăi din nou, uneori poate la fel de intens, alteori ceva mai difuz…dar ne pătrund; le simţim cum intră înlăuntrul fiinţei noastre cu toată puterea, amintiri ce ne vor a fi ale lor…

…ne desfid, strigându-şi supremaţia, vrând să pună stăpânire pe noi şi să ne aducă aminte de clipa când le-au devenit robi; ele, stăpânitoarele, venind cele dintâi atunci când memoria cheamă, grăbite să ne aducă aminte că am fost cândva victime ale unor calamităţi ţinând de un trecut peste care poate nicicând nu vom trece dacă nu ne vom ierta greşiţii…

Ştia că aceste amintiri le-ar vrea strivite, doar că niciodată nu vor pieri; şi le va aduce aminte mereu pe acelea pe care le-ar fi vrut îndepărtate de ea; voia să le îngroape acolo, în adânc, undeva în sine…şi atunci îşi aşeza toate umbrele de jur-împrejur şi le atingea, pe rând, pe fiecare, privindu-le chipul, şi simţea că o lumină venită din înăuntrul ei le învelea blând, şi o linişte se pogora apoi în ea, şi de nimic nu îi mai era frică, de niciuna dintre ele, deşi suferise atunci când le trăise, suferise ori de câte ori le ascultase ecoul, tresărindu-i spasmodic fiinţa…

Acum îşi deschidea inima şi le primea pe toate în ea, cu iubire, fără de teamă că ar mai putea-o sfâşia…le uita astfel durerea; nu o mai speria aducerea aminte… îi închidea porţile tristeţii, pribeagă cândva prin descătuşerile ei, încleştându-şi lacrimile în tăcerea ei care mereu avea ceva să îi spună, atunci când cuvintele spusului de ea nu îi mai spuneau nimic…

…nimicul fiind absenţa a ceva, dar nu a orice, ci a ceva anume…

…atunci când ea-cuvântul, îşi simtea renunţarea rostirii de sieşi…atunci când îşi închidea acele amintiri, spunându-şi că totul este exact aşa cum trebuie să fie…să îi fi fost atunci când i-a fost întâmplare, pentru că ştia că toate ne sunt date cu un rost, desluşit mai devreme ori mai târziu…şi atunci făcea pace cu ea şi cu sufletul altora.

Simţea cumva că deşi spunea unei amintiri cât mai puţin…cu cât încerca să facă asta… cu atât i se părea că o despica în cât mai multe înţelesuri, cu mai multe semnificaţii pe care abia acum, în clipa acestui acum, înţelegea , în sfârşit, cum să le privească…atunci îşi fusese poate mai puţină pătrundere  a înţelesului; se înţepase în spini şi sângerase, rătăcindu-se pe cărările acelei amintiri abia acum, altfel, în ea; o regăsise şi se regăsise; o atingea ca şi cum i s-ar fi întâmplat pentru întâia oară…o aşezase în linişte, după ce o deznodase şi o înnodase iar, găsindu-i calea spre adevărata ei înţelegere…atunci fusese doar o iluzie; i se păruse a o dezlega…

Trăia acum adevărul de ea cu toată fiinţa, iar adevărul de ea o eliberase; o gândea, de acum, într-un singur cuvânt spus în gând, trăit în transcenderea iluziei de atunci; abia acum ierta, sfârşindu-i uitând, suferinţa, după un rătăcitor lung drum…

…al amintirii.

Rău de catran

Motto: „Răutatea e o osândă, o moarte anticipată”.

Încerca să anuleze mental întâmplări dintr-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărat care îl mâhniseră amarnic şi căuta să dea contur închipuit unor prezenturi sau viitoruri; visa o lume atingându-i-se luminii albe, deşi vedea prea bine cum întunericul punea din ce în ce mai mult stăpânire pe suflete, orbindu-le; acele suflete care amuţiseră lumina albă a atingerii, neştiind să o simtă în auzit de albastru…ca să facă nodul legăturii rostirilor…

…ştia că, fără a fi vreun maestru în arta dezlegării, era cel mai îndemânatic în a se desluşi pe sine…

…încerca să înţeleagă şi întrebări ştia să îşi pună…căuta să se afle pe el, să îşi desluşească fiinţa interioară; o va fi ştiind-o, fiindu-şi cunoaştere, la sfârşit…atunci când îi va fi dat cu el însuşi să se întâlnească, la sfârşitul vieţii, a acestei mari treceri, căreia moartea îi va fi doar o întâmplare…drum al lui înspre el în străbaterea căruia vrea să afle ceea ce nu este, ca să ştie ce sau cine îşi este, în cunoaşterea cu adevărat pură; trăirea… în atingerea căreia i se dădea cu toate simţurile, fiind propria-şi creaţie, aceea de sine…un fel de moarte a sufletului ştiind că este refuzul acestei creaţii…drum al nostru, al omului, pe calea iubirii de el şi de altul…

Viaţa lui era în spirit; adevărata individualitate, monada esenţială, în inimă…căuta ca să se ştie, pentru a se putea înţelege, nu pentru a încerca să se ghicească, pe bâjbâite…simţea că este ceva din încă neştiutul totului de el şi totul său din ceva; nu ar fi putut lua alt ceva al altcuiva şi să îl pună în înăuntru-i…şi mai ştia că nu putea impune nimănui exigenţa la care el se supusese de bunăvoie, şi nici nu credea a fi în posesia vreunui adevăr decât acela despre el, al lui, cel al virtuţilor lui, un regret având că uneori poate şi-l exhibase, dar unii nu ştiuseră, fără de prihană, a i-l preţui…iar lui, să se deghizeze în alte ipostaze, i-ar fi fost cu neputinţă; nu reuşise a-şi masca fragilitatea…

…ştia că de ar fi simţit altfel, ar fi fost pierdut, pentru că ar fi început o luptă surdă împotriva acelora care nu ar fi crezut în acel adevăr al său, luptă care s-ar fi transformat în războiul lui cu întreaga lume; unul în care nu ar fi existat învingători, ci doar învinşi

…dacă îşi va ierta vreodată greşiţii, se întreba însă…

…ştia că cerul de deasupra este acel din dinăuntrul lui, în împărăţia lui; pământul sacru al fiinţei… şi că acolo trebuie să îl caute pe acel ce se va ivi din el, rostindu-se pe dinafară…ştia că acolo, în inima lui era el, adevărata sa individualitate; acolo era lumea din el…şi el era lumea…acolo era el, viu…acolo îşi simţea cel mai adânc atingerea…acolo îşi simţea iubirea de el…de Dumnezeu…acolo, în inimă avea acea lumină pe care o ştia acum ca fiindu-i mereu atingere, doar că de înţeles, nu o înţelesese dintotdeauna…

…şi ceea ce nu înţelegea, oricât ar fi încercat, era de ce o altă fiinţă ca şi el alegea să fie de catran, ucigându-şi sufletul; suflet hâd care îşi trăia flăcările de smoală ale  iadului de el, întinzându-şi ca o caracatiţă tentacule ale gândurilor scârnave  pline de batjocură înspre alţii, lovind în ei cu josnicie şi cu furie , semn al nimicniciei lui, atât de înrobit şi de posedat de ură, chip schimonosit care hulpav se hrăneşte cu răutatea neagră…

…şi el, copil mereu al timpului, se întreba cât de tare se ura acel suflet pe el însuşi, încât nu putea să iubească, atingându-i cu ură pe alţii din jurul lui…când oare încetase să se iubească, de într-adevăr îşi va fi fost vreodată iubirea  acelei dăruiri de tine celor din jurul tău…când oare pierise acel sentiment plin de magie care te face să simţi că ai atinge stelele cu mâna, că EL te-ar lua de mână şi te-ai lăsa dus…purtat înspre lumină; acea lumină pe care o ai acolo, în lăuntrul tău…acea căldură care se împrăştie prin toate ungherele spaţiului infinit al fiinţei tale pe care o simţi devenind una cu nemărginirea atunci când ţi se pare că totul în preajma ta se dilată a necuprins…

…şi ochii tăi privesc cu pupilele mărite halucinant iar ochilor transfiguraţi li se întâmplă uimirea extazului căutării în tine şi în alţii pe drumul care eşti, acela înspre aflarea de sine, şi în fiecare pas pe care îl faci simţi fierbinţeala urmei, atunci când zvâcneşti întru atingerea acelei minuni de tine şi de alţii…

Când începusei tu, sufletule pierdut de paşi, să devii hain?

Hâd.

Când începe să îţi pălească acea lumină, pâlpâind până se stinge, nemairămânând nimic din ea? când dispari în negura şi în întunericul urii? când începi să îţi trăieşti iadul, tu, cel care fusesei odată rai? ce pune stăpânire pe tine şi cum i te dai urii, abandonându-te ei, fără de luptă, fără de împotrivire, fără de încleştare şi ajungi  să devii un trăitor al iadului? cum din iubire te preschimbi în blestem de tine însuţi?…blestemându-i apoi şi pe alţii fără de vreo vină, atunci când ajungi să te târăşti ca o hidoasă şi monstruoasă creatură cu solzi alunecoşi, scuipându-ţi veninul şi împroşcând cu atingerea lui totul, din răzbunare, din dispreţ, din furie…în grohăinde dezacorduri, spurcate cuvinte scârnav aruncate…

…suflet schilodit, rob al tiranicei uri…

…şi cu răutate crâncenă începi să semeni discordie, asmuţind precum câinii turbaţi gânduri netrebnice asupra altora şi urzind nimicnicii, ţesători abjecţi de plase de cuvinte în care, cu o plăcere diabolică încerci să îi striveşti pe alţii cărora poate nici măcar întâmplare nu le-ai fost; nu îi cunoşti, dar le înscenezi, debil, abracadabrante  interpretări iscate din hidoşenia dinăuntrului de smoală…

Sufletul hâd, la primul semn de albă iubire, va încerca să o înlăture, să o strivească, pentru că nu o poate duce, nu o poate privi în ochi pentru că nu i-ar putea suporta privirea, deşi iubire avusese şi el în el dar o omorâse… fără să îşi dea seama murind, murind-o; cândva, demult, trăise în petale de alb şi albastru, dar strivise corola sub talpă, din urma pasului răsărind grotescă creatură, în triumf malefic care de atunci începuse să devoreze cu ură tot ce era verde, doar că în el îşi săpa caverne…iar prin tenebroasele-i galerii unde îi era ascunzişul se târa, bâjbâind şi orbecăind prin tunelurile intunericului lui, el, omul-negru, în agonia de el, nemaiştiind a-şi învia sufletul, după care nu tânjea pentru că şi-l dăduse de bunăvoie răului…

…iar din calea lui ceilalţi se fereau şi se rugau pentru el ca într-o zi să îşi poată afla drumul…acela al fericirii, al iubirii de sine şi de alţii…

…se înconjurau ei, oricare ar fi fost ei aceia, fiinţe albe din gânduri neîntinate, de acel zid de lumină care vibra în lăuntrul lor, şi nu îl lăsau pe acel suflet rău să le atingă tărâmul lumii…să le pătrundă în sălaşul sacru şi să le pângărească fiinţa…nu uitau că el, răul, sufletul hâd există, fie că o credeau, fie că nu

… şi chiar de nu le era teamă de hidoasa creatură cu chip de om şi învăţaseră  a se feri de ea, nu voiau să creadă că ea există cu adevărat;  îşi spuneau că doar li  s-a părut…că fusese doar un vis…urât şi vrăjmaş… el, omul negru… rău de catran, suflet de smoală ce îşi pierduse demult inocenţa, iar izbăvirea poate nu şi-o va mai afla nicicând… îngerul păzitor îi era tot acolo, în preajmă, să îi apere sufletul, doar că glasul nu i se mai auzea…

…de multă vreme.


În chipul visului, închipuire

Motto: Atunci când închidea ochii, visa că era o întâmplare căreia i se atinseseră tot felul de priviri.

Câteodată i se părea că ceva îi scapă ca înţeles; ştia că trebuie să aibă o noimă în spatele paravanului şi simţea că oricât ar fi căutat răspunsurile, poate niciodată nu le va găsi; doar că făcuse din această căutare aventura vieţii ei…i se dădea atingerii tuturor lucrurilor, încercând să le audă… ar fi vrut să ia lumea întreagă şi să o facă a ei… şi ar fi simţit că este lumea, iar pe ceilalţi i-ar fi sorbit în ea să îl aibă, având-o, în împărăţia sufletului său…în ea era astfel lumea; lumea era în ea… în acel univers al dinăuntrului plăsmuit din înalturi…visurile adâncurilor fiinţei lui sacre; lume ce îi cuprindea toate cerurile de deasupra şi toate pământurile din dinăuntru în care, asemeni unui vis, ea, copil al şoaptei timpului, îşi spunea poveşti…

…şi poveştile ei ascundeau taine pe care nu oricine le putea desluşi; îşi investise cuvintele cu alte semnificaţii; alte înţelesuri…mereu spuneau altceva decât păreau a spune…uneori simţea cum între ea şi însăşi se duce o luptă încrâncenată a dualismului; când obosea, se simţea învinsă, dar nu mai ştia cine fusese cu adevărat învingătoare; lupta cu morile de vânt întotdeauna o duruse cel mai tare…atunci îşi simţea visul spulberându-se…acela visat cu ochii larg deschişi, acel de care se temea să îl viseze altcumva pentru că nu ar mai fi putut ieşi nicicând din temniţa lui…pentru că atât de real i s-ar fi putut părea, deşi ar fi fost doar o plăsmuire a imaginaţiei ei…

…nu voia să trăiască visul născocirii, întâmplări însă isca…iar cea mai pătimaşă întâmplare îşi era…

…simţea uneori că ar vrea să îşi mai întâlnească nişte bucăţi pierdute din ea, ar mai fi vrut să li se atingă unor clipe…să le recompună , de ar fi fost cu putinţă, altfel, acum…în clipa de acum …acest acum pe care să îl compună dezgolit de ceea ce i-au fost atunci, cândva, înfăşurarea fâşiilor din ea…fără nimic din toate acestea, ar mai fi vrut să se strige pe ea, celei ce era acum, şi simţea că acea chemare, acel strigăt, i-ar fi răscolit întreaga fiinţă, tresărind în ea fioruri nedeşteptate acolo, tăcute în adormirea simţurilor…aşteptând clipa în care îi vor isca lumea…erau acolo, în tăcerea de ea, cea de acum, purtând-o mereu în înăuntrul ei pe acea alta cândva, care, la rândul ei purtase în lăuntru-i o alta…ca nişte păpuşi matrioshka…

…şi gândea câteodată că nimeni nu’i el însuşi…mereu va fi al altei clipe, al fiecărei clipe…un altcumva în fiecare acum, altfel de cum fuseseplecat în acea veşnică aventură a căutării; a lui întru aflarea de el…a lui în ceilalţi; a tuturor celor pe care îi purta…a tuturor celor care vor veni, rămânând mai apoi în urma celui care îi va lua locul în amintire…acelaşi el, părându-i-se, uneori când nu se mai recunoştea pe sine, a fi un precum un altul…

…şi atunci când i se întâmpla să nu se mai recunoască pe sine, ştia că trebuie să se întoarcă acolo, undeva în ea, să vadă de se mai regăseşte în acea ce-a fost…

…câteodată simţea cum se destramă; şi îşi uita de ea în întregime…atunci sfârşea orice amintire…le sfâşia pe cele care o duruseră, sângerând iar la prima lor chemare, semn că rana încă nu se închisese…acele amintiri ştia că vor veni să o sfideze, să o desfidă, strigându-şi supremaţia asupra ei…sunt acelea care vin cele dintâi atunci când memoria cheamă…şi le chema la ea, încercând să le descompună, şi apoi să le sfărâme, să le prefacă în pulbere…dar simţea că tot în închisoarea lor va rămâne; se strecura prin intruziunea lor, pierzându-se în uitare; uita…pentru o vreme, uita…doar că uitându-le, ştia prea bine că nu vor dispărea vreodată; într-un final, învăţase să trăiască împreună cu ele, risipindu-le în ea…îşi amintea că într-o vreme încercase să facă din ele ceea ce nu îi fuseseră, dându-le alt chip; şi le închipuise altfel…încercase să şi le imagineze altfel...

…şi atunci, îşi închisese o poveste de odată într-un vis…o fantezie, deşi ştia că şi în final de fantezie totul, chiar şi în vise are un sfârşit şi consimţi fără de împotrivire inevitabilul, chiar dacă o vreme ţi-a fost evadare şi refugiu; era locul tău pe care ochii altora nu îl puteau vedea…iar atunci când îi vezi finalul, ca un fel de am văzut sfârşitul înainte de a începe poţi păstra povestea neatinsă de înşelătoarea himeră a amăgirii că unor întâmplări nu le este dat să se întrupeze în trăiri…o păstrezi în virtualitatea visului; nefiinţată, existenţa ei pare a fi atât de reală…deşi imposibil de atins, paradoxal…iar singurul loc în care o putem face este acolo unde nu există; în vis…

…şi îi era teamă ca nu cumva acest vis să înceapă a-l visa cu ochii deschişi…să înceapă a-l visa altcumva şi să înceapă să creadă în el…atunci s-ar fi temut că orice ar fi văzut, nu ar fi fost decât o plăsmuire a imaginaţiei sale…că l-ar fi născocit dintr-o dorinţă de altfel; de acest vis era înspăimântată…gândul acesta uneori o îngrozea şi încerca să îl strivească, pentru că simţea cum sinele ei , din patima ei de absolut, ar da alt chip realităţii, făcând din ea a sa creaţie, închipuindu-şi-o altfel de cum este…

…iar odată prinsă în această capcană, şi-ar fi fost cu neputinţă de scăpare; tot ce îl înconjura ar fi devenit o prefacere…ar fi prefăcut cu o atingere tot ce era, altcumva…şi nu în acel altfel pe care îl căuta…ci în acel în care nu s-ar mai fi putut recunoaşte…pe care nu l-ar fi putut stăpâni…

…şi nu voia să îşi hrănească visurile cu ceva de care căuta să se îndepărteze, pentru că acolo nu era locul ei; uneori simţea că nici unui loc nu i-ar aparţine vreodată…că nu ar prinde rădăcini niciunde; nu i-ar fi dat să se împământenească vreundeva…doar în visul ei s-ar înrădăcina, aşa încât să nu poată fi smuls…acolo, în visul lui de ea…

Uneori i se părea, în vis, visându-se că visează, că visul o visa pe ea…că nu e ea, ci o alta este, sau ea într-o alta, în  înăuntrul ei…iar visul i se părea atât de real…în vis  atingerile lui, deşi imaginare, păreau atât de reale, şi le astfel le trăia, simţindu-le…în vis se întreba de era ea, cea ce visează în timpul nopţii, ori visul o visa pe ea…în visele de noapte nu credea; câteodată simţea însă că erau neliniştile adâncurilor ei, deghizate….travestite…pândind-o să le desluşească înţelesurile; alte vise o înfiorau, pentru că i se părea că se desfăşurau după un scenariu ce nu îi aparţinea, derulându-se sub propii-i ochi imagini din care simţea că ar fi trebuit să înţeleagă ceva; unele o aruncau într-o neînsemnătate…altele păreau a-i arăta o cale de dezlegare; aşa o simţea ca fiind…îi grăiau într-o limbă încă necunoscută ceva, ei…ceva ce avea chipul premoniţiei de a se întâmpla odată…

…cândva, nu se întreba de unde vin; ştia că în vis ne întoarcem în sine, şi în noi purtăm urme; calea le-o ştia, dar nu voia să afle de unde vin, iar semne nu căuta…simţea doar că vin de undeva, de atât de departe din ea; îndepărtate tărâmuri ancenstrale…

Ştia că vor fi mereu întrebări la care nu îşi va afla răspunsurile, deşi ştia că în ea trebuie să le caute, şi nu în alţii…şi căuta cu o ciudată lumină în priviri, halucinant, crezând mai departe în acel ceva nedesluşit; nu voia să trăiască în resemnarea de a-şi fi fost cu neputinţă să pătrundă taina, deşi ştia că nimeni nu avea cheia…şi neputincioasă şi nevolnică se simţise de atâtea ori, obosită să tot privească înspre atâtea ceruri…şi atunci parcă prea era întunecată…parcă prea era înnegurată…parcă prea era înnourată…

…parcă prea nu era…

…şi simţea că şi-ar dori să fie altceva…o floare…un fir de iarbă…o gâză; şi atunci i se dădea atingerii pământului…îl auzea cu palmele şi simţea cum parcă pământul începe să se prelingă în ea, şi devenea una cu pământul, trup din trupul lui…şi adormea acolo, de parcă ar fi trăit întoarcerea…şi visa că se juca de-a ea…şi atât de bine o făcea, încât nu mai ştia dacă ei, ceilalţi, urmele ei, o credeau a fi ea ori vreo alta…şi uneori nici ea nu mai ştia de ce voia să se ascundă într-o alta pentru a nu mai fi găsită de cineva…i se părea că se privea cumva, din dinafara ei…

…i se părea a fi fost totul doar o iluzie iar  nu realitatea...a nu fi şi a părea că este şi a nu părea a fi, dar era; unul şi acelaşi lucru…diferit fusese doar momentul în care…

…le confundase.


In chip de vis

Motto: Simţea că uneori visul poate deveni capcană în care şi-ar putea prinde sufletul în setea ei de absolut…nu îşi dorea să facă din acest vis o lume, aşa precum ştia că dacă şi-ar face din lume un vis ar fi o veşnic pribeagă rătăcitoare prin pustiuri astrale, cu mâna cerşind stelelor, iar de ar fi să se izbească de pereţii lumii al cărei chip hâd şi grotesc îl ştia prea bine, pentru ea ar fi însemnat sfârşitul.

Se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar el însuşi; asemenea unui vis, el îşi spunea poveşti…se ferea să viseze altfel, un vis altcumva…de visele de noapte nu îi era teamă; erau evanescente…uneori, în vis, simţea că trece dincolo de el; când visa că visează, nu mai ştia dacă ea visa visul…sau visul o visa pe ea.

 

Era un suflet visător; suflet rătăcitor prin pustiuri astrale, îşi transfigurase realitatea cotidianului ce o înconjura, dându-i o aură şi o sacralitate; făcuse din pământul ei o împărăţie a cerului; o potenţase divin…şi acum călca pe cerul pământului lui şi pe toate umbrele…

…dar deşi era un visătoare, în înăuntrul ei era veşnic trează; visa şi nu visa…

…în visurile cu ochii larg deschişi învăluia în poveşti cenuşiul în culori nemaivăzute şi nemaitrăite până atunci…amesteca imaginile şi apoi le le spărgea în fărâme caleidoscopice, atingându-le pe fiecare cu acea exuberanţă a sufletului unui copil – ea, copilul timpului…şi în tot acest răstimp gândea că niciodată nu i se va întâmpla să îmbătrânească…

…uneori se gândea că va fi istovită de atâtea ceruri înspre care privise şi îi era teamă că va începe să nu mai vadă clar întunericul prin transparenţa acestui pământ al ei…că va trăi umblând cu palma întinsă printre stele şi poate şi-o va simţi atât de deşartă, dar când îşi va sfârâma tenebrele, le va auzi cum răsar de sub tălpile sale, călăuzindu-i paşii în atingerea drumului luminii, în ea luptându-se cu gândul rătăcirii în umbre, şi atunci se va răzvrăti, pentru că asculta spinii cum cresc pe arcada efemerităţii clipei… şi simţea cu toată fiinţa ei cum i se va împotrivi vremelniciei ei, şi o va lua şi o va preface veşnicie, în clipa de acum

…a fiecărui acum.

…nu se dăduse nimănui, suflet tăcut, cu acea dezvelire, cu acea dezgolire a abandonului de sine…nu se arătase nimănui până la capăt; nu se dăduse spusului nimănui; se rostise doar întâmplării care era trăirea…ei i se cuvântase, rostindu-i-se în graiul ei, cel neştiut altora…pe ea o iscase, născocind-o, iar apoi o înfăşcase şi se dăduse ei cu toată patima din ea…patima de ea nicicând neostoită, căutând în drumul înspre aflarea de sieşi cu o febrilitate halucinantă şi hipnotică înţelesurile…desluşirile lui…

…ştia că trebuie să te dezlegi, să îţi descâlceşti toate firele, pentru a te putea lega de altul cu nod…şi atunci se îndepărta de ceilalţi, deşi le părea a fi tot acolo…

…i se părea câteodată că nu se înţelege pe sine… şi atunci, solitară, se închidea în acea peşteră ae neştiută nimănui, unde îşi trăia monologul lăuntrului…trebuia să se desluşească, să îşi atingă relieful literelor cu care se spunea pe nume…trebuia să îşi descâlcească alcătuirile expresiei care era aşa încât să se poată cuvânta ca limbaj, desăvârşindu-l în arta vorbirii

…aceea cu tine însuţi.

Solitudinea nu o speria…acolo, în peştera ei, aceea săpată în ea din lacrima pietrei  şi durerea stâncii, îşi căuta adevărurile sale, acelea despre sine…se întâlnea cu ea însăşi întru regăsire…ştia că atunci când  te simţi singur, te simţi însingurat de ceva, de cineva care îţi este lipsă; eşti singur de el…când eşti solitar, îţi eşti în spaţiul infinitului lăuntrului tău, în adâncimea ta; acea peşteră a ta… într-atât încât nu mai ai nevoie de altcineva…aşa se facă că atunci când voia să se retragă în ea, o făcea…era o regăsire; acel monolog al lăuntrului…acolo, în solitudinea minţii sale, nu era singură…era cu alţii; acei care îi fuseseră şi îi erau, pentru că au făcut parte din nodurile ei de rostire – ea-omul cuvânt…din înnnodările încrucişărilor trăirilor ei; spusul ei, altora…de multe ori neauzitul cuiva…de prea multe ori al nimănui, pentru că nimeni nu o cunoscuse cu adevărat; nimeni nu o ascultase cu acea taină a înţelesului…le fuseseră cu neputinţă a o auzi…

…spusul ei, atunci când se cuvânta altora…cuvintele ei, ea omul-cuvânt emanau spiritualitate…tot timpul spuneau altceva…păreau a spune altceva decât voiau să spună…trebuia să ştii cum să le atingi dincolo de aparenţă…şi nu ţi-ar fi fost cu putinţă, pentru că ea le trăise; le cunoscuse, trăindu-le…singura cunoaştere cu adevărat pură…

…ea, sufletul visător, semn dublu a cărui putere era din adâncuri, era dintre acei cărora înălţarea îi era cu putinţă de a fi atinsă, focul din ea era năzuinţa spre spaţiul nemărginit…veşnic rătăcitor în căutarea acelui ceva…şi ştia că de l-ar găsi, ar afla secretul a ceea ce în timp şi spaţiu ne face prelungirea noastră dincolo de noi înşine…acel ceva pe care fiecare îl caută, doar că o face diferit…după cum îi e fiecăruia drumul şi după cum îşi vrea înalturile…

…suntem călătorie a sufletului înspre aflarea de noi înşine…

…iar ea ştia că în această călătorie spre tine şi spre alţii, trebuie să ai dorinţa de a călători şi nu se întreba niciodată când se va sfârşi acel drum al căutării de sine…ţinta nu se afla la acel capăt al drumului…ţelul acestuia era aflarea…parcursul călătoriei…desluşirea întortocherilor spiralate ale lăuntrului în descâlcirea înţelesurilor întru desluşirea de sine, acea a alcătuirilor; a fiecărei alcătuiri…labirint în care uneori trebuie mai întâi să te pierzi pentru a te putea regăsi…

…în care se pierdea în ea însăşi, pentru a se putea afla…

…şi îşi trăia acea solitudine în ascunsul ei, în adâncul dinăuntrului, învăţând să şi-l audă; acolo unde învăţa să se asculte…lumea este acolo, în ea; şi ea era lumea…iar cu fiecare adâncire în înăuntru, în sieşi, învăţa să privească înspre cerul de dinafară…

…îşi trăia această însingurare la fel cum îşi trăia viaţa în care îşi dorea să fie precum divinităţile care cunosc atât binele cât şi răul…să îşi cunoască alcătuirile, contrariile care este…acea teribilă dihotomie care îi e fiecăruia chip…împotrivirea gândurilor în încleştarea cu sentimentele…împotriviri şi sloboziri…înfrânări şi eliberări, temniceri şi descătuşători de lanţuri; sărmane făpturi măcinate dual în truda care ne suntem întru devenirea fiinţei…întoarceri de roată…moarte şi înviere, şi de învăţat să moară în lacrimă de sfârşit a învăţat… şi a ştiut cum să învie din glas de lumina din acel lăuntru al ei…

…îşi amintea cum odată, cândva, se rostise altui suflet şi fusese atât de aproape  şi atât de departe îşi lăsase atunci lumea opreliştilor…

…şi încă mai simţea acele cioburi de vis…

…în tălpile sufletului.


Cuvintele dinăuntrului ascunse în tăcere

Motto: Se închisese în nerostire ca să îşi dezlege tăcerile, sau poate că ceea ce avea de spus, tăcuse demult.

Îşi închisese cuvintele ca să îşi audă spusul, sunetele dinăuntrului, îşi adormise corola rostitului în secretul nespusului, acela al celor şapte petale albe înşirate în jurul unor  rune  pe care şi le făurise din cristal şi jad despre care gândea că îi vor arăta drumul, dar în care încă nu ştia citi, iar de cea albă a nedesluşirilor auzise că trebuie să se ferească, se tăcuse cu înnodătura cuvintelor de necuvinte din ea ca să îşi audă neliniştea gândurilor, acolo, în peştera ei cea săpată în munte din lacrima pietrei şi durerea stâncii…

…ştia că va trăi prin toţi cei care îşi vor aminti de ea, deşi de ceva vreme le-ar fi putut părea că nu le mai este, se îndepărtase, lăsase în urmă un trecut înspre care nu îşi mai întorcea vreo amintire, dintre acelea care nu vin nechemate, pentru că acolo, în nerostirile orbirii trăise cândva printre ei, printre cuvintele spusului lor înşelătoare capcane, şi, odată ce le întemniţase, nemaivăzându-le chipul şi ieşise din închisoarea lor, i se părea că se întoarce la alt cuvânt, începutul altor rostiri în alt grai necuvântat de nimeni până atunci…

…şi simţea că totul va fi altfel, ca şi cum şi-ar fi fost atât de îndepărtat şi pentru întâia oară şi-ar găsi putinţa de a se spune pe ea, ei însăşi…

…era ca şi cum, neştiind întoarcerea, pentru că nu şi-o cunoscuse, trăind-o, ar simţi că se regăseşte într-un pas pierdut, deşi niciodată călcat, neatins, acel de dinainte ştiut, dar neîndrăznit, pentru că nu se încumetase a-i asculta glasul, mai departe de ea, de dinafara ei…se temea…şi acum aflase că, întorcându-se, va descoperi cu uimire întâiele sunete şi le va iubi acel alt început cu acea dragoste pe care o uitase, pentru că îi fusese dată această putere de a uita pentru a trăi iar, altfel, ca pentru întâia dată atingerea cuvântului de care se lepădase într-o prea mare singurătate…

…se lepădase de amăgitoare rostiri ale altora, părăsindu-le paradisul cândva, sau fiind izgonit din el…şi tot orbecăind din dragoste în dragoste de cuvânt, simţea că se va întâmpla să îi piardă taina, iar de ar fi fost să se întâmple, ştia că ar isca neatinse cuvinte, ar recrea spusul, un altfel de grai necuvântat…

…ştia că de mult unii nu se mai auzeau pe ei înşişi, şi, nemaiauzindu-se o vreme, ele – cuvintele lor – muriseră în tăcere, nearticulate; neputinţa cuvântului un timp îşi urlase în trup acea tăcere…într-un sfârşit, îi asurzise…alţii se despărţiseră de cuvinte; ei înşişi şi le amuţiseră, nu le mai dădeau glas…şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea…le simţeau fiecare urmă, ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii, iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele atunci când le trăiseră…

…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei, fuseseră nevolnici a-şi ajunge, nu avuseseră putinţa…

…ea, mereu copil al timpului, îşi căuta înţelesul…suflet rătăcitor, ce îşi făcuse din pământul fiinţei ei împărăţia cerurilor; ştia că adevărul este dincolo de cuvinte…gândurile îi călătoreau printre  tăcerile neauzite altora; de visat visa, doar că simţea că uneori că visul poate deveni capcană în care şi-ar putea prinde sufletul în setea lui de absolut…nu îşi dorea să facă din acest vis o lume aşa precum ştia că dacă şi-ar face din lume un vis ar fi o veşnic pribeagă rătăcitoare prin pustiuri astrale, cu mâna întinsă cerşind stelelor, iar de ar fi să se izbească de pereţii lumii al cărei chip hâd şi grotesc îl ştia prea bine, pentru ea ar fi însemnat sfârşitul…

…se întâmpla de multe ori să îşi spună poveşti pe care le auzea doar ea însăşi…asemenea unui vis, ea îşi spunea poveşti…se ferea să viseze altfel, un vis altcumva…de visele de noapte nu îi era teamă; erau evanescente…uneori, în vis, simţea că trece dincolo de ea; când visa că visează, nu mai ştia dacă ea visa visul, sau visul o  visa pe ea…

…când i se întâmpla să audă gândurile altora, lega ceea ce auzea de ceea ce nu putea să audă şi atunci simţea cum se adânceşte şi mai tare în ea însăşi…ştia ce are în ea, atât cât îşi atinsese până acum, dezlegându-şi lăuntrul labirinturilor…uneori se simţea ca şi cum în ea ar fi curs toate…alteori se simţea legătură; punte între între cer şi pământ…

…îşi făcuse din viaţă aventura căutării, ştiind că nu viaţă îşi va da, ci un destin; îşi făcuse un destin din devenirea ei, şi îşi era trudă, pe drumul omului pe care o pornise singură şi căruia simţea că trebuie să îi dezlege tainele; drumul acela nu se întreba cum şi când se va sfârşi, şi simţea că dacă s-ar fi întâmplat să îi atingă capătul, acela nu ar fi fost decât o cărare; nu drumul…o spirală în trepte…ştia că unele dintre fiinţele ce o înconjurau se fereau de necunoscutul drumurilor…se temeau; le era teamă să nu se rătăcească şi mergeau pe cărări umblate, purtând urmele altora; aceia nici nu ştiau a asculta pasul…

…aşa se face că era veşnic singură în veşnicia clipei lui de acum, acel acum al fiecărei clipe, pentru că alt timp decât cel prezent pentru ea nu exista…viitorul urma unui trecut şi pentru ea nu putea avea o taină mai mare decât o avusese trecutul, înainte de a-l fi cunoscut…

…şi singură fusese în durerile ei, ale nimănui altcuiva decât ale ei şi de multe ori mai o durea că în ochii oamenilor nu mai citea poveşti nescrise; oamenii nu mai  voiau să audă poveşti, acelea nemaiauzite şi nemaipomenite până atunci…nu ştiau, nu puteau şti, pentru că nu aveau de unde, că va veni o zi în care le vor trăi fie că vor, fie că nu vor…pe-atât de simplu…doar că lucrurile pot fi uneori simple, dar nu mai simple de atât…singură era în rătăcirile ei, singură în regăsiri, singură în neputinţă, singură în salvarea e; o recunoşteai de la depărtare după cum ochii ei priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de nici ea nu ştia de unde…nu ştia dacă îl va putea ajunge; ştia doar că niciodată nu va putea uita drumul şi nu va mai trăi întoarcerea privirii spre înapoi…

…uneori se simţea atât de singură în tăcerile ei; se tăcuse pe ea, altora…cuvintele ei, atunci când vorbea, spuneau mereu altceva decât păreau a spune, şi, cu cât spusulcreştea, cu atât se adâncea nespusul şi nimeni, niciodată, nu o auzise…

…cu adevărat.

Povestea ei, copil al timpului.

Foc nestins în rug de cer

Motto: „Dă-mi, Doamne, seninătate ca să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curaj ca să schimb lucrurile pe care le pot schimba, şi înţelepciune ca să fac diferenţa între ele”. Reinhold Niebuhr

Ea, copil al timpului, în sălaşul sufletului vântul îi isca furtuni pe care încercase să şi le stingă, să şi le tacă în şoapte inaudibile; şi atunci îşi închidea rostirile…şi poate că ce avusese de spus, tăcuse demult…cândva; şi de atunci, nimănui nu i se mai dăduse spusului…nu se mai mistuise în patimi, chiar dacă îşi aprinsese rugul; se dăduse doar luminii focului de ea, risipindu-şi una câte una umbrele întunericului…ale spaimelor…doar lui i se cuvântase; pe străzile oamenilor umblase destul hoinară; atât de singură…deşi păşise cu palma căuş altar de flăcări de suflet şi inimă…văzuse prea multe degete strivindu-se a pumn, încleştândă sfărâmare de nod.

Uneori simţea cum vântul plânge în braţele timpului vânarea zădărniciei de a fi vrut să prindă clipa în goană şi să îi trăiască veşnicia…acea clipă, fiecare clipă…în care ar fi vrut să uite semnul de foc şi sfărâmarea între cele două sfere; aceea a dezlănţuirii şi cea a mâinii care purta iubirea ca sceptru…cea care căuta neînţelesul acolo unde ceilalţi îl pironiseră pe rugul adjudecării de a fi cu neputinţă altfel de cum îl văzuseră ei…şi pentru că nu îl putuseră pătrunde, îl sfidaseră cu trufie şi aroganţă şi,  spulberându-l, consideraseră că nu’i nimic dincolo de el…nimic din ceea ce ei nu ar fi putut vedea; pentru că ei credeau în ceea ce li s-ar fi întâmplat dinaintea ochilor…

…or’ nu toţi ochii care văd sunt pe dinafară…

…şi în acea clipă, fiecare clipă, ea păşea pe poteca setei de a şti altfel de cum şi decât s-au aflat alţii; şi nu ştia unde o ducea drumul, dar simţea că nu se împăca defel doar cu întâmplările ce îi fuseseră date spre dezlegare…pe acelea le dezlegase, după ce se înfăşurase şi se înnnodase ca să afle despre sieşi de ar putea, aşa, rătăcitor în ea, întortocheat în sine cum şi-ar putea slobozi înfrânările şi slăbi chingile, pentru că nevrednică se simţea să încerce să zboare în alte sfere până nu le trăia pe cele ale tărâmurilor nisipurilor mişcătoare ale ispitelor pământului; acelea în care cu cât de zbaţi să le scapi, cu atât de afunzi mai tare…şi nu voia să se sfărâme pentru a-şi aduna fărâmele…

…aşa că îşi înfrânase patimile cu gândul că acelea vor trece; sunt efemere şi deşarte…nu credea în flacările şerpilor amăgitori…încercase să îşi biruiască lăuntrurile strigării patimilor departe de lume, în peştera din înăuntru-i, născută din plânsul pietrei şi durerea stâncii; acolo gândurile simţea cum i se lovesc uneori de colţuri şi îi sângerează tâmplele sufletului şi deznădăjduia, cum altădată î se întâmplase când urlase la ziduri şi nu auzise decât ecoul indiferenţei…acolo, în locul neştiut de alţii, se închisese urmelor paşilor altora şi pustnic între un sfârşit şi alt început, în eliberarea de lanţurile amăgirii şi ale iluziei, în lumină albă începuse să asculte forme şi culori cu neputinţă a fi văzute de alţi ochi; semn de foc al altor sfere, ascunzătoare de arcane pe arcadele clipelor…

…acolo, în locul neştiut nimănui se încrâncena să îşi zdrobească patimile pe care şi le simţise haină purpurie îmbrăcăminte tăieturilor crestate în trupul ei de alte fiinţe înşelătoare şi pe care şi le oblojise singuăr şi neaflată de nimeni…şi acele ispite şi le izgonise; le spulberase, nu le lăsase să o  ardă ori să o mistuie, le resorbise în înăuntru-i, transformându-le în focuri ale înţelepciunii, în mistere necuprinse ale desăvârşirii pe calea pe care îşi pornise în căutare de sieşi, călăuză înspre ea însăşi, ştiind că pe drumul de la capătul ei îi va apărea în cale acea  nevăzută altora care o va învăţa să se desluşească…să se alcătuiască…să se rostuiască pe dinăuntru şi să se rostească pe dinafară, neîngăimat şi cu biruinţa cuvântului de el…să se înfrâneze…să se cumpănească…

…dar nici nu trecea totul prin foc şi sabie decât atunci când îşi nimicea spaimele…când îşi sfida, înfruntând, spectrul neputincioaselor întoarceri în sălaşul urmei, atunci când pasul rămas era cel în care credea, pentru că în afara cercului lui stăpânea stihiile potrivnice visului; le îngenunchease…credea în visul lăsat pe pământ, în împărăţia sacră a fiinţei fiecăruia…lumea albă şi sfântă a fiecăruia; pământul înăuntrului făpturii, precum şi cerul acelui pământ, precum în cer, aşa şi pe pământ…

…şi cum ştia că nu este decât o închipuire, o plăsmuire a dorinţei de altfel, a desăvârşirii lăuntrului în care ea, copilul timpului, căutător de altceva, acel ceva doar de ea ştiut, rătăcea în neştire printre suflete, pe cărările de apă ale mării lor, şi simţea că altfel de fericită nu va fi decât atunci când îl va găsi, şi căutările ei nu vor înceta niciodată până când nu îşi va atinge Totul, atunci va fi cu adevărat împlinită; aceasta îi va fi zbaterea şi nu în vânt şi nu în van…şi încetare nu îşi va fi decât  când va fi atins sfârşitul; atunci va şti că a ajuns acolo de unde a plecat odată, înspre ea şi lumea din ea..şi lumea de dincolo de ea şi de alţii…

…şi când va izbândi, va afla că pentru întâia dată în viaţă s-a cunoscut cu adevărat; îşi va fi cunoaştere pentru prima oară.

Şi vânător de vânt pare altora a fi, acelora ce nu le împărtăşeşte crezul; credinţa într-un dat odată pentru totdeauna…acelora le-a pierit de mult uimirea; nu mai caută demult înţelesuri în ei şi în alţii…sfânta ei legătură este aceea dintre ea, cel a încercărilor, şi ceea ce îi fusese dat cu putinţă până acum să cunoască, doar că simţea că altundeva e acel alt-ceva şi neştiut altora şi ei încă ne-ajuns…şi acel altceva era căutarea ei de cunoaştere; ne-cunoscut încă.

Răspunsurile erau în ea şi nu avea cui să i le ceară şi frământările ei ştia că nu îşi vor afla prea curând sau poate niciodată liniştea; îşi amintea uneori ca printr-o pâclă începuturile sfioase de cândva, dintr-o vreme când privirile şi le îndrepta spre toate încotrourile încercând să cuprindă cât mai multe înţelesuri, doar că dezlegările nu ştia pe atunci că vor fi ale destinului pe care urma să şi-l făurească potrivit putinţei de a o face şi nici nu îi spusese cineva că nu îşi va fi doar povestea ei, aceea a creaţiei sinelui, ci o împletitură în care viaţa îi va înnoda şi pe alţii, şi nu mereu aceiaşi…

…că asupra ei se va stârni glasul strămoşilor să o cheme din lăuntruri să îşi spună numele ei şi în numele lor precum şi a tuturor începuturilor fiinţei iscate pe tărâmurile care le aparţineau…

…că va fi, într-un final, tot ceea ce alţii îşi fuseseră şi îi fuseseră, precum şi ceea ce îşi devenise până acum ei însăşi ca spirit, ca fiinţă…nu îi spusese nimeni că ceea ce avea să i se întâmple nu era de nestrămutat, cu toate că uneori era o urmare firească a unor cauze…

…că dacă avea să îşi fie durere, şi de ar fi putut-o şti înainte de tăiş, nu i s-ar fi întâmplat; dar, neputând-o şti, se aruncase înspre ea, împlântându-şi-o până în prăsele…de ar fi putut-o şti; nu avea cum însă, şi nici de unde…deşi de auzit, o auzise de pe la alţii; de cunoscut, o cunoscuse atunci când o trăise.

Mai târziu, când ieşise de pe o cărare a vieţii şi păşise pe o alta, dar îndreptându-se tot înspre un într-acolo al necunoscutului lui, acela despre care nu ştia unde o va duce, dar de pe care nu avea cum să se întoarcă, înţelesese că trebuia să îşi afle iscusinţa dezlegării piedicilor, înlăturând mărăcinişuri şi bolovani, ucigând spaime înfricoşătoare, învingându-şi întunericul şi alinând tremururi ale încheieturilor sufletului de una singură, pentru că doar în ea îi era credinţa şi încrederea, în urma călcată apăsat a pasului ei, acea care ardea de dorinţa de ea în înverşunarea de a-şi ţine  cu cumpănă, chibzuinţă şi dârzenie frâiele cârmuirii de sieşi, cele ale propriului destin, începuse să simtă cum anii o făceau tot mai stăpână pe ea şi pe viaţă…

…începuse să privească lumea cu alţi ochi şi să trăiască atingând-o cu toate simţurile…nu mai şovăia demult; nu mai păşea a sfială…deşi rămăsese acelaşi copil al timpului.

Începuse să asculte  pasul drumului şi învăţase să desluşească gândurile altor suflete fără de prihană care, la rândul lor, îl auziseră pe al ei; îl iscodiseră de la depărtare, fără îndrăzneala atingerii din apropiere; se spuseseră unii altora fără de ochi…şi fără de grai; se cuvântau în aceeaşi limbă…

…a rostirii.


Lumea într-un scrânciob

Motto: Viaţa e un vis.

Oamenii nu sunt; ei devin…nimeni nu este el, va deveni nu un altul, ci doar altfel de cum fusese; suntem, pe dinăuntru, ca nişte copaci…cezuri în înăuntrul altor cezuri; cele de dinainte şi cele de după…şi întotdeauna mi-am spus că această devenire este un drum al nostru, al căutărilor de sine înspre înşine, cei de la capăt; capăt la care ne întâlnim cu noi...întotdeauna mi-am spus că de-a-lungul acestei străbateri acumulăm cunoştinţe dar nu ştiu dacă vom ajunge la cunoaştere

…îmi spun că poate a venit vremea să ne reciclăm sufletele până nu ne transformăm în oameni-cârtiţă; deja mulţi trăiesc în lumea tenebrelor, cea a dinăuntrului lor, acolo unde şi-au săpat, adânc, galeriile…cândva au fost legături de suprafaţă…dar nu de adânc… dintr-acelea cu putinţă de a fi lesne deznodate, pentru că nu au ştiut să ne dezlege de ei fir, pentru a se putea înnoda de alţii… pentru că nu au avut credinţa nodului; nu mai credeau în alţii; cândva, li se întâmplase…doar că de atunci au murit culoarea albastră; putinţa de a fi albastru.

Albastrul este culoarea cea mai adâncă; în nemărginirea ei te poţi rătăci…şi deseori vei simţi că îţi scapă, poate, un înţeles…nu’i desluşeşti lesne tainele, ţi le închide, deşi ai crede că ţi-e cu putinţă a o străbate…este alcătuită din vid; al aerului, al apei şi al transparenţei de cleşar; fiinţele de opal o simt şi i se preling înlăuntru-i, atingând-o la hotarul aflat între tărâmul teluricului şi al celestului…e parte din acest vid…e o culoare gravă, are în ea din divinul azur al câmpiilor elizee…în înăuntrul ei îşi închide rostirile, trebuie să ştii să o auzi…spunându-ţi că totul este final, există doar o clipă…fiecare clipă…îi poţi trăi veşnicia, devenind nesfârşit; nemărginire…într-o culoare netrăită încă, aflată când  sufletele îşi ating nuanţele, împreunându-şi-le în taina dintru începuturi…

…e culoarea visului; atât de ireală; se contopeşte cu cea albă, aceasta aducându-i lumina atingerii mundane; cea a începutului; culoarea albă a sufletului fiecăruia dintre noi…suflet pe care l-ai aşezat în palma cuiva…şi pe care l-ai auzit cum te pătrunde…

…albastrul uneori ţi se va putea doar părea că există…nu are închegare…suprapunându-se unei întinderi, simţi că aceasta nu mai există…ca şi cum totul ar fi dispărut undeva, s-ar fi evaporat, cumva, necunoscut…şi totul s-ar fi devenit imaterial…un necuprins de nemărginire…pe un nesfârşit de albastru se spune că şi sunetele dispar; în înlănţuirea sau încătuşarea lui, a albastrului, devin propriile noastre şoapte, descătuşând însă visul din noi…tărâm îmaginar, uneori atât de îndepărtat părându-ne…atât de greu de atins.

Unii oameni nu mai visează demult; nu mai au visuri, ci doar vise.

Şi uneori li se pare că sunt o plăsmuire a unui tărâm al neîntâmplatelor poveşti unde fiinţele par a fi mai degrabă abstracte, deşi rupte din trupul vieţii sunt…îi alcătuiesc pe ceilalţi în  şoptite  atingeri de străbătânde doruri în descompuneri de gânduri ale neîntâmplarilor; suflete pribege şi visătoare în straie ţesute-ntr-un război cu iţe încurcate în labirinturi  şi tivite cu descâlcite închipuiri, atrase de adâncul pătrunderii în tenebrele umbrei, nelinişte viscerală căutătoare de unghere ascunse…îşi amintesc de parcă ar fi fost doar vis când au fost, odată, fiinţe  transparente…şi se întorc în vis…

… în vis ne întoarcem în sine…

…suflete de cleştar, lăsând lumina să treacă; opaluri…aţi privit vreodată printr-un cristal de cuarţ? veţi vedea ca printr-un efect de prismă, o aură…sufletele de cleştar sunt învăluite într-o aură, iar când te privesc, văd înlăuntrul tău; îţi vorbesc în cuvinte neştiute, atingându-te în litere născocite aievea pentru tine…ţie poate îţi va părea cu neputinţă să le silabiseşti…şi ţi se va întâmpla să vrei să pleci; nu ţi se vor împotrivi…şi te vor purta de mână până la hotarele fiinţei lor, unde îţi fusese sălaşul; în cel mai sacru lăcaş…

…nu poţi face  să stea ceea ce este făcut să plece.

Sufletele de cleştar îţi vor spune că visul, odată devenit realitate, trebuie trăit…cât îi e dat să fie vis, te poartă ca drum al urmelor de paşi…ştii că purtăm în noi toate străbaterile ce alţii ne-au fost…şi îţi arată  conturul unui chip a ceva ce ţi-ai dori să îţi fie întrupare; este dorinţa…din acea clipă neliniştile îţi devin metafizice, te înlănţuie tenebre şi te strivesc şi unghiile ţi le înfigi a urlet în carnea sufletului.

Doar că unele dintre acele suflete de cristal deveniseră opace; încetaseră să mai creadă; îşi pierduseră credinţa în ei înşişi, de ei înşişi şi de alţii…în alţii; nu mai aveau mai au visuri…ci doar vise.

Ştiţi ce se întâmplă intr-un final de fantezie? totul chiar şi în vise are un sfârşit şi consimţi fără de împotrivire inevitabilul, chiar dacă o vreme ţi-a fost evadare şi refugiu; era locul tău pe care ochii altora nu îl puteau vedea…iar atunci când îi vezi finalul, ca un fel de am văzut sfârşitul înainte de a începe poţi păstra povestea neatinsă de înşelătoarea himeră a amăgirii că unor întâmplări nu le este dat să se întrupeze în trăiri…o păstrezi în virtualitatea visului; nefiinţată, existenţa ei pare a fi atât de reală…deşi imposibil de atins, paradoxal…iar singurul loc în care o putem face este acolo unde nu există; în vis.

Crezuseră într-o vreme că alţii –  oricare ar fi fost, îi va înţelege fără de cuvinte şi că le va iubi nu chipul, ci pe ei, şi că vor aştepta îndeajuns la poarta sufletului lor ştiind că vieţuirea împreună cerşeşte timp, din trupul lui…

…având credinţa fără vreo umbră de îndoială că acei  călători de suflete nu  s-ar întoarce spre într-acolo de unde au venit din zare şi nu vor bate ca să li  se deschidă pentru că lanţurile podului ruginiseră şi nu mai puteau coborî podul ca să poată păşi înăuntrul fortăreţei inexpugnabile care altă cale de pătrundere nu avea…nu ar fi avut; decât acel pod care nu mai coborâse de multă vreme…şi nu mai voia vreodată să se lase coborât…

Legături superficiale avuseseră, atunci când văzuse că fiinţele ce îi înconjurau se temeau…deşi ei umblau cu palma întinsă. Le era frică să se lege, poate…poate şi ele, la rândul lor, avuseseră parte de poveştile lor care le sfărâmaseră şi nu mai aveau curajul să se încredinţeze nimănui…să se mai lege de cineva, cu fragilitatea dezgolirii  şi a vulnerabilităţii abandonului de ei înşişi…cu sinceritatea cuvintelor şi a necuvintelor din adâncul lor…cu dezvelirea zbaterilor…a neliniştilor…a spaimelor…a zvârcolirilor… poate o făcuseră şi fuseseră trădaţi…înşelaţi…

…sufletul lor fusese străpuns sau ucis mişeleşte…şi le luase o eternitate să îşi adune toate sfărâmele şi cioburile şi să le pună la loc şi să toarne peste ele nepăsare şi neîncredere în cel de lângă ca armură de impenetrabilitate; aşa nimeni şi nimic nu i-ar mai fi putut vreodată străpunge pentru că nu şi-ar mai fi încredinţat sufletul nimănui şi chiar de ar mai fi simţit dorinţa de a avea dorinţă, platoşa l-ar fi împiedicat pe acela ce ar mai fi cutezat vreodată…şi atunci, simţind agonia sufletului îşi aleseseră să nu mai permită să mai simtă ceva vreodată…îl exilaseră a nesimţire în ei înşişi…

…iar exilul în propria-ţi persoană e câteodată cu neputinţă de întoarcere…şi de atunci, tot ce avuseseră pentru cei ce ar mai fi încercat să se apropie fuseseră doar legături de suprafaţă, nu de adânc…

…se ascunseseră acolo, în ei înşişi, în galeriile tenebrelor lor…şi, cu timpul, începuseră să uite să vadă, deşi fusese o vreme când ştiau a privi…ochii lor erau de-acum goi; în ei nu mai citeai poveşti nescrise; nu mai trăiau nici un încotro…nu mai aveau putinţa de a fi albastru…păreau uneori a recunoaşte răsăritul când se întorceau în amintiri…purtau în ei amintirea de a-l fi trăit cândva, ca într-o poveste cu a fost odată…

…oamenii-cârtiţă nu îşi mai trăiau labirinturile din lăuntrurile lor, cele ale străbaterilor, ci bâjbâiau şi orbecăiau prin tuneluri de întuneric; deveniseră oameni de întuneric…nu ştiu dacă sufletul lor nu tânjea după ei, sau ei îl îngropaseră sub lespede grea…nu ştiu dacă li-l omorâseră alţii şi nu mai ştiuseră a învia…nu ştiu dacă noaptea, în somn, mai tresăreau…nu ştiu dacă îşi mai împreunau palmele a rugăciune…nu ştiu dacă ar mai fi avut de pe unde să îşi adune sfărâmările şi să se dea pe ei înşişi, lor…nu ştiu dacă îi durea pustiul din ei, dacă îi auzeau tânguirea…

…ştiu doar că erau suflete scăpătate.

Acolo, în lumea lor, din amintiri de trunchi de stejar…

…mărturisitor al trupului şi al tainei pământului căruia i-au trăit vremurile…pe cele de demult…pe acelea care i-au durut şi cărora le-au auzit vaietul în valea plângerii, cea care ne-a fost dată nouă, oamenilor…cu primul scâncet…şi de atunci tot ne suspinăm dorurile de un încotro, ispită uneori şi încleştare de a ne ţine cu mânile de trupul firav al trudei care ne suntem întru devenirea făpturii…alteori jind…tânjim după noi, cei încă neajunşi…pentru  a ne putea afla…a încerca să îţi desluşeşti fiecare colţ al mineralelor acelui bolovan de stâncă al aceluia care eşti şi să te husmeşti şi să te cari până în vârful muntelui vieţii tale, acela care este cel mai aproape de cer…şi căruia îi eşti vis şi năzuinţă; şi de acolo să îţi întinzi aripile a icar, dar să ai grijă să nu îţi fie aripile lipite cu ceara iluziilor de nălucă…

…îşi ciopliseră un scrânciob…un leagăn din afara vieţii…în care simţeau cum sufletul lor încă visează aripi…atât cât mai rămăsese nearvunit sau nevândut sau scos la mezat…pentru o clipă simţeau că încă mai zboară…spre altundeva, spre altcândva, în vremea când încă mai mergeau prin auzitul crescând al ierbii.

Oamenii-cârtiţă nu mai aveau visuri.

Erau gârbovi, doar că nu purtau povara anilor…li se încovoiaseră spinările prin întunecate văgăuni, mergând aplecat prin strecurândele lor negre tuneluri; oameni subterani…odată încercaseră să se afle…asta însemnând a te cunoaşte prin experienţa înfrângerilor pe drumul care eşti, la răspântiile în care te-ai închegat şi te-ai plămădit din năzuinţa zborului care ar fi trebuit să fii, dar care nu ţi-a putut fi aripă, deşi liber ai fost să te înalţi, doar că realitatea a avut chip de himeră şi repere ţi-ai găsit în vânare de vânt, iar prăbuşire ţi-ai fost, pentru că ai simţit destinul cum îţi joacă o haină şi amară farsă; lasă la îndemâna noastră alegerile…

…şi atunci, halucinaţi de fascinaţia necunoscutului, pornim spre nuştiuunde şi legaţi la ochi…şi ne împiedicăm de a nu avea din neputinţa de noi, deşi am fost ardoare a zvâcnire…şi devenim icnet scurt a limită şi capăt de drum a împotrivire şi constrângere…şi plecăm capul a întoarcere…şi apoi înveţi să asculţi paşii; să nu te mai abandonezi lor în neştiut şi în necunoscut şi călăuză să începi a îţi fi…începi să îţi înveţi şi să îţi sfărâmi potrivnicele piedici – să ştii ceea ce nu poţi avea; atunci îţi vei fi pierdere, şi vei simţi că ceea ce cu adevărat poate însemna că viaţa nu are nici un sens…pentru că nu vei şi ştiut a îţi fi unul; acela ce te va purta spre tine însuţi…

…şi oamenii-cârtiţă nu ştiuseră drumul…

…şi deveniseră o luptă inutilă şi o încleştare a dorinţelor de a avea ceea ce niciodată nu vor putea atinge, în războiul lor cu tine înşişi, în încrâncenarea de a pune nişte întrebări răspunsurilor nepotrivite…şi atunci s-au descoperit a-şi fi  povară şi au început să se lupte cu ei, nesimţindu-se speranţă, ci doar amară neputinţă deznădăjduită…şi neştiind care le este încotro-ul, au simţi că au ajuns deja la capătul lor, înainte de sfârşitul drumului, simţind fiecare clipă a existenţei în tălpi colţuri din ei…şi au încetat să meargă.

Nu înceta să mergi…oricât ai fi de istovit, adunându-ţi părţile de tine rămase, fără a te tângui a jelanie şi fără a te târî în genunchi în faţa vieţii pentru că viaţa nu iartă.

Oamenii-cârtiţă s-au uitat de mult; neştiind a se dezlega fir, nu au ştiut nici cum să se lege de altul cu nod…erau scântei de stele, menite a se aprinde făclii; s-au stins demult…nu cred că le mai este dor de ei, altfel ar plânge…şi-ar plânge neputinţa de a fi albastru…de a fi fost odată suflete din cristal transparent…ce lăsau să treacă prin ele lumina credinţei…

…în visuri.