Hoinari pe străzile oamenilor; atât de singuri

Cred că toţi ne mai simţim câteodată hoinari pe străzile oamenilor; atât de singuri.

Haimanaua de suflet pribeag rătăceşte pe drumeaguri de doruri, uneori mai şterpeleşte câte unul şi uită să îl mai dea înapoi, se îngroapă în amintirea ce l-a făcut să îi fie astfel, şi prigonit şi vraişte zdrenţuit în fărâme de clipe umblă noaptea lunatec, nu îl latră câinii, îl simt a blând rătăcitor în neştire spre un nu ştiu unde, spre unde l-or îndemna gândurile arzânde a dor să o facă; suflet tăcut, şi-a închis în tăceri nerostirile, şi ar fi avut atât de multe de făcut şi atât de multe de cioplit a făptură din piatră de amurg de vise, atunci începuse să simtă cum încep a păli, ar fi vrut să le reaprindă, dar se aşternuse prea de devreme o pâclă ce îi înceţoşase drumul, şi devenise un suflet orbecăind prin ceaţă spre ceva neclar şi difuz, aşa i se părea că aude, un geamăt doar, venind de undeva de prin îndepărtata-i apropiere ce se însingurase, pe care îl mai simţea dar nu îl mai putea atinge, şi l-ar mai sfâşiat dorinţa cutremurându-i nemărginirea creştetului până în tălpile desculţe a paşi…

…însă se lepădase de ei pentru că nu mai avea urmă care să îi poarte amprenta; nu mai avea unde şi înspre ce călca, şi nici alături de cine.

Sufletul haimana  adoarme noaptea tinându-şi dorul în pumnul încleştat ca nu cumva să îi dea drumul sau să i-l îndepărteze cineva, cine oare s-ar încumeta a o face? Şi tresare în somn şi se zvârcoleşte , sărman bietul de el, ce l-o bântui în vis, ce gânduri rămase nespuse nu îl lasă să îşi afle odihna?

Ţi-aş mângâia visul, pentru că ştiu cum e, sufletule, ştiu cum e când lumea ta se prăbuşeşte, când simţi neputinţa de a fi făcut totul şi tot să nu fi fost îndeajuns, când simţi că trebuie să ajungi undeva, într-un anume loc doar al tău şi ştii că aceasta într-o zi se va întâmpla,ai ştiut-o din prima clipă în care ai pornit-o spre într-acolo, înspre visul din capătul ultimei spirale a treptelor ce urcă spre cer, dar ai cumva senzaţia că vei rămâne prins între cele două, că acolo nu vei ajunge niciodată  şi că locului în care te afli nu îi mai aparţii, dar te-a ţintuit captiv, nu te lasă să te îndepărtezi…

…ştiu ce urlet are disperarea şi cum împietreşti când te prefaci în încremenire şi geamătul oaselor sfărâmându-se când îţi încleştezi pumnii a neputinţă când crezi că totul s-a sfârşit şi nimic nu se va mai întâmpla o crezi, deşi ştii că ne naştem praf de stele şi suntem meniţi a ne aprinde făclii, ştiu că oriunde se închide o uşă se deschide o fereastră, ştiu cum e să ai inima sfărâmată şi să te gândeşti că poate nici nu mai găseşti toate bucăţile să ţi le aduni şi să ţi le pui la loc, ştiu cum e să te sfârşeşti, dar mai ştiu că a fi solitar nu ni se potriveşte, suflet singuratic că vrei, sau însingurat că te-ai îndepărtat, ştiu că nu poţi fi sigur că nimeni nu te mai poate răni vreodată şi că invincibil îţi este dat să fii numai odată în viaţă, după aceea începi să îţi cari zidurile după tine, zidurile în a căror inexpugnabilitate începi să crezi, deşi cineva ţi le va doborî data viitoare fără nici cea mai mică împotrivire din partea ta în ciuda înverşunării  de a te crede dacă nu imun, măcar invulnerabil, apărându-ţi firava-ţi fragilitate, ca să nu aduni ce a mai rămas din sufletul tău căzut în ţărână, pentru că te bântuie spaima că asta ţi s-ar putea întâmpla, şi de tine îţi este mult mai teamă decât de celălalt…pentru că ştii cum i te abandonezi dragostei, dăruind fiecare ungher din tine.

Ştiu.

Ştiu cum e când simţi că atunci când ţi-a murit dragostea ai murit şi tu odată cu ea, când sufletul îţi este cuprins de amorţeală şi nu ar mai vrea şi nu ar mai putea nimic simţi pentru că s-a sfârşit în singura şi unica iubire, ştiu cum e când simţi că ceea ce ai pierdut nu vei mai regăsi vreodată şi va rămâne tot timpul un gol în tine pe care nimeni şi nimic nu îl va mai putea umple şi care care simţi că te-ar înghiţi ca un hău, ştiu cum e să îţi fie cineva, undeva, un trecut peste care nu ai putut trece şi pe care l-ai păstrat ca amintire într-un loc încuiat în tine, ştiu cum e să tresari când priveşti chipul acelei amintiri a ceea ce nu ai putut uita şi ştii că nu ţi s-ar mai putea întâmpla vreodată, încă mai simţi intensitatea acelui dintâi fior ca şi cum l-ai retrăi, şi de asta tresari, şi vei tresări ori de câte ori cei privi însprea acel trecut din viaţa ta care poartă un nume, ştiu cum e cu pierdutele iubiri…

…ştiu că suntem ceea ce într-adevăr ne dorim, rezultatul propriilor dorinţe, şi de aceea trebuie să avem grijă ce vrem cu adevărat pentru că ni s-ar putea împlini, ştiu că ai vrut să fii dragoste, ştiu că eşti, ştiu că iubeşti tot ce te înconjură şi iubirea ta, în nesfârşirea ei, ar putea acoperi planeta, ştiu că te dăruieşti pe tine, fiecare părticică a sufletului tău fără a cere ceva în schimb şi simţi cu fiecare atom al fiinţei tale şi că nimic din ceea ce este omenesc nu îţi e străin, ştiu că uneori simţi că ai vrea să dai timpul înapoi, dar la fel de bine ştiu că nu ţi-ar folosi la mare lucru să rememorezi trecutul, e mort şi îngropat şi nu mai poţi schimba nimic din ceea ce a fost, nu ai face decât să deschizi răni nelăsând închisă cutia Pandorei, s-ar înghesui multe gânduri să iasă de acolo şi multe dintre ele ar fi de tristeţe şi regret. Păduri ce ar fi putut să fie, ce niciodată nu vor fi…

…ştiu că nu poţi să schimbi sau să îndrepţi ceva, pentru că ce e făcut e bun făcut şi aşa va şi rămâne, că ceea ce a fost a fost când a fost, cât i-a fost şi când i-a fost şi cum i-a fost să fie; nu mai poţi întoarce nimic din drum, dar poţi să faci acel ceva altfel, ca un fel de metamorfoză în care te-ai putea regăsi altcumva, acelaşi, ştiu că greşelile au pe lumea asta rostul lor, ştiu că viaţa este dreptul tău de a face propriile greşeli; al nimănui altcuiva, doar dreptul tău şi nimeni nu are voie să te acuze pentru ele sau să te pună la zid şi să dea cu piatra, vei învăţa să nu le mai repeţi şi mai ales vei şti şi cum să o faci, va fi înţelepciune…

…vei învăţa să nu mai cazi în toate gropile, decât în cele mari, inevitabile,şi să nu dai prea tare în zid cu capul…

…ştiu că toate lucrurile se întâmplă cu un scop desluşit poate mai târziu, ştiu că trebuie să ne lăsăm purtaţi, să ne lăsăm trăiţi, să ne bucurăm în fiecare secundă a vieţii noastre de tot ceea ce ni se întâmplă, să nu ne refuzăm nici o trăire, să nu regreţi ceea ce ai făcut ci ceea ce ai fi putut face şi nu ai făcut, să nu mai aduni cuvinte în tine şi să le laşi acolo, în tine, nerostirile din teama de a fi respins, să îl laşi pe cel de lângă tine să te cunoască şi să i te dezvălui, cei care merită o vor afla…

…ştiu că trebuie să ai grijă de sufletul tău, dar aceasta nu înseamnă să ţi-l pui la adăpost, încuindu-ţi-l cu lacăte grele, pentru că tânjind după tine se va răzvrăti, nu îţi va mai da ascultare, îşi va rupe lanţurile şi nu îţi va mai fi plecat supus,va învăţa freamătul şi se va lăsa în voia gândului de val, acela care şterge urma pasului pe nisip pentru că nu a ştiut a o recunoaşte, va fi gând ademenitor chiar de îi va fi amar, dar vrea să îl laşi să simtă, prea l-ai zidit şi l-ai strivit…nici nu îl asmuţi a mreajă, nu îl lăsa să asculte cuvinte vrăjite care l-ar putea atrage în adâncuri neştiute, dar nici nu îl lega cu ocale grele de tine, lasă-l slobod şi mergi în urma lui, pe nevăzutelea,să nu simtă că îi eşti umbră şi pavăză nevăzută…

…lasă-l să meargă pe cărbuni încinşi, a uitat focul sau poate nu l-a învăţat din vreme, lasă-l să îl înţepe spini şi mărăcini, chiar de va sângera, nu îşi mai aminteşte cum e să tresari la auzul chemarii sângelui, nu i-a mai fost şoaptă fiorul, nu a mai fost freamăt chiar de nelinişte i-ar fi fost, a fost doar uitare, a uitat culorile sunetelor şi ale luminilor…trebuie să îl laşi să fie liber pentru a fi liber pe drumul pe care învăţăm să mergem poticnindu-ne, căzând, zdrelindu-ne, rănindu-ne, rupându-ne, sfărâmându-ne, făcându-ne una cu pământul, poate…

Să îţi urmezi calea, eşti drum de tine însuţi, să iubeşti cu capul şi să gândeşti cu inima, să înveţi unul despre celălalt unul de la celălalt, să priveşti în ochii celui de lângă tine şi împreună, potrivindu-vă paşii unul alături de ai celuilalt, să o porniţi înspre  acel într-acolo al amândurora.

Ştiu, suflet străin, ţi-am auzit pasul; îţi părăseai o lume solitară în care trăisei singur şi neştiut de nimeni vreodată nu pentru că alţii te căutaseră şi nu te găsiseră, ci pentru că tu nu dorisei să te mai afle nimeni, îţi ascunsesei nu chipul, pe acela îl dăruisei tuturor, senin şi fără de umbre, cine te privise îşi spusese că nimeni şi nimic nu te-a întunecat vreodată, aşa le păreai, ci pe tine însuţi nu te dezvăluisei nimănui; nimeni nu te cunoscuse vreodată pentru că nu lăsaseşi să fii atins îndeajuns de aproape, nu te lăsaseşi auzit, cuvintele ţi le închiseseşi şi unele ţi le rosteai doar ţie,  îţi erau rugă a implorare, şi era sfâşiere că nu le puteai elibera din tine, dar ştiai că nu ar fi oricine cel sau cea care să ţi le înţeleagă, să le dezlege taina lor ştiută doar de tine…

Ţi-ai fi dorit ca cineva să îţi asculte gândul şi să nu îţi pună întrebări când ochii tăi priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de  nici tu nu ştiai de unde, dar îţi şopteai că urma să aibă contur de speranţă nu ceaţă de iluzie, acesta îţi fusese de atât de multe ori învăluire, de mult prea multe ori, o arătare, o închipuire a imaginaţiei tale.

Sufletul străin celorlalţi îşi imagina că cineva îl va înţelege fără de cuvinte, şi că îi va iubi nu chipul, ci pe el, şi că va aştepta îndeajuns la poarta sufletului lui fără vreo umbră de îndoială că s-ar întoarce spre într-acolo de unde a venit din zare, şi nu va bate ca să i se deschidă pentru că lanţurile podului ruginiseră şi nu mai puteau coborî podul ca să poată păşi înăuntrul fortăreţei inexpugnabile care altă cale de pătrundere nu avea, nu ar fi avut, decât acel pod care nu mai coborâse de multă vreme,şi nu mai voia vreodată să se lase coborât.

Legături superficiale avusese, atunci când văzuse că fiinţele ce îl înconjurau se temeau, deşi el umbla cu palma întinsă, le era frică să se lege, poate,  îşi spusese cu o tristă resemnare, poate şi ele, la rândul lor, avuseseră parte de poveştile lor care le sfărâmaseră şi nu mai aveau curajul să se încredinţeze nimănui, să se mai lege de cineva, cu fragilitatea dezgolirii  şi a vulnerabilităţii abandonului de ei înşişi, cu sinceritatea cuvintelor şi a necuvintelor din adâncul lor, cu dezvelirea zbaterilor, a neliniştilor, a spaimelor, a zvârcolirilor, poate o făcuseră şi fuseseră trădaţi, înşelaţi, iar atunci când dragostea este adevărul tău, nu iţi ierţi niciodată greşiţii.

Sufletul lor fusese străpuns sau ucis mişeleşte, şi le luase o eternitate să îşi adune toate sfărâmele şi cioburile şi să le pună la loc şi să toarne peste ele nepăsare şi neîncredere în cel de lângă ca armură de impenetrabilitate, aşa nimeni şi nimic nu i-ar mai fi putut vreodată străpunge pentru că nu şi-ar mai fi încredinţat sufletul nimănui şi chiar de ar mai fi simţit dorinţa de a avea dorinţă, platoşa l-ar fi împiedicat pe acela ce ar mai fi cutezat vreodată; platoşa l-ar fi tinut îndeajuns de departe pe cel temerar şi la adăpost pe cel cu cicatrice poate încă sângerândă. Pavăză.

Îi simţiseră agonia sufletului, simţiseră cum e să le fie pe moarte; să le fie ucis de altcineva, şi îşi aleseseră să nu mai permită să mai simtă ceva vreodată; îl condamnaseră ei înşişi să îl lase să moară, dar să nu le fie omorât de către altul, îl exilaseră a nesimţire în ei înşişi, iar exilul în propria-ţi persoană e câteodată cu neputinţă de întoarcere, şi de atunci, tot ce avuseseră pentru cei ce ar mai fi încercat să se apropie fuseseră doar legături de suprafaţă, nu de adânc.

Sufereau poate, nu ştiu, îşi zisese sufletul străin, ştiu doar că nu mai voiau să mai fie vreodată răniţi; la fel ca şi mie, aşa li se întâmplase şi lor, şi fiecare îşi trăia de acum singurătatea lumii lui, şi aşa se făcea că erau atâtea lumi solitare pe pământ, de teamă, de moarte de cel de lângă, care moarte oricum avea să ţi se întâmple, pentru că sufletul tău pierea încet, neauzit de nimeni, sunet imperceptibil, abia şoptit, încât nici tu însuţi nu mai puteai ajunge până la el, deja delira şi părea a nu te mai recunoaşte, simţeai doar cum neantul tăcerii te înghite.

Tăcerea de tine însuţi.

 

 

 


Clipă în nu-sfârşitului cer; putinţa de a fi albastru

Motto: Trebuie a te descâlci fir pentru a şti cum să te poţi lega de altul cu nod.

 

Fiinţa însingurată din ea alesese sihăstria în îndepărtarea de celelalte suflete pentru că ştia că atingerea acestora îi poate fi urmă în gândurile ei, iar unii i-ar fi putut fi chipuri înşelătoare a amăgire, alţii i-ar fi înălţat dorinţele şi le-ar fi pus cunună albă, şi mai ştia că trebuie să fie făr’ de nimeni deoarece cunoştea secretul oamenilor; cei ce nu văzuseră niciodată şi nu trăiseră atingerea desăvârşirii vor cuvânta a neostoit dor şi vor desena forma şi conturul în curcubeu; cei ce nu o vor fi văzut niciodată vor povesti despre cum ar fi fost în închipuirea lor; cei ce îi văzuseră lumina albă şi o pătrunseseră dezlegând taina, nu se mai întorseseră niciodată printre muritori, nu se mai regăseau şi nu se mai potriveau urmei ce îşi fuseseră odată…

… iar făptura simţea în ea o vibraţie şi ştia că vine din adâncul ei; era glasul acelei lumini a răsucitoarei forme perfecte a spiralării, şi învăţase să se ferească de umbrele întunericului, pentru că pe drumul care îşi era simţea din ce parte o pândesc pâclele negre ale fantomaticelor învăluiri şi îşi purta tot timpul cu ea, în pumnul strâns, pietricelele recunoaşterii şi ale regăsirii, şi atunci când vânturi potrivnice se iscau, se adăpostea lângă stâlpul pe care şi-l sculptase a columnă din vis de opal, aşa încât nu o puteau dărâma, îl clădise din granit dur pe piedestal de hematit, minereu greu purtând închisă în el puterea şi forţa pământului.

Ştia cine este atât cât îşi devenise cunoaştere până acum, şi cât poate, cât îşi poate fi sieşi, atât şi altora, rezistase multor samavolnicii, se clătinase, dar nu se dezrădăcinase, şi fără de ură de urme, doar cu înverşunarea de sine de a se ţine cu putere şi credinţă în ea cu mâinile de trupul plăpând al trudei care îşi era sieşi, îşi încleşta gândurile…

În timp ce aşteaptă pe un ţărm mult prea îndepărtat, fiinţa sihastră din tăcerile mele aude uneori în suflet cum încep spinii să crească şi în mărăcinişuri pare a-l fi sfâşiat, în timp ce odată, într-o noapte, fugise înspăimântată din calea unui gând rătăcitor ce pe acolo îşi pierduse paşii.

Şi căruia îi şoptise cu glas de tăcere…

…mă vei simţi pătrunzând în tine fior de  suav alb  şoptind a albastru îngemănată a ne-cer cu pământul, căci nu pot exista fără de el aşa cum nu pot trăi fără de gând de safir în care, ca într-o reflexie, îmi simt durerea sacră a neputinţei unde îşi află hotarele amintirile întâmplărilor neîntâmplate petrecute odată, demult, din vremea acelor timpuri netrăite a amândoi în care am început să aud în mine glas şi înspăimântată m-am trezit din visul în care te strigasem; şi atunci am ştiut că vei intra în viaţa mea, atingere a chip nevăzut dar nu necunoscut, şi sufletul meu era chemare, şi te chemase la el ca şi cum te-ar fi ştiut pe nume; iar numele ţi-l şoptea în tăcerea din îndepărtarea care îţi eram, din niciodată atingerea ce îmi fusesei.

Parte a fiinţei mele nu mă poartă ocrotitor şi mă iscă a dezlănţuită urgie, mă răscoleşte a nelinişte şi mă duce undeva, pe câmpuri de luptă cu stihii şi sunt fără de apărare în spatele zidurilor înverşunării mele de a nu-ţi fi, căci poate îmi va fi să mor, dar voi muri o rădăcină în iubirea pământului, cu partea de cer din mine oglindă de gând  aquamarin pe care, firav, il aud pătrunzându-te a mine ca întrupare în credinţa de a mă înfăptui din vis  a înrădăcinare, şi chiar de mă vei smulge din tine şi mă vei sădi în mare, voi fiinţa şi în nisipurile ei, căci dinspre acolo am venit făptură în orizonturi mundane, din adânc necunoscut m-am întrupat, şi am privit spre ochi nevăzuţi, dar  pe care îi simţeam de undeva că mă vor căuta şi vor şti să mă vadă, vor şti să mă desluşească a armonie şi adevăr, pentru că de atâta amar de vreme negrul din tine a uitat să vadă albastru; înlăuntrul fiinţei tale ai înnodat împletitură de pământ şi celest în îngemănarea  zborului,  care îţi va fi înfrângere, de vis nu îţi va fi; fără a mă rosti te vei pierde în dezarticulări pe tărâmul în care nu îţi cuvântă nimeni tăcerea de tine, însingurării fiindu-i dat hoinar şi pribeag pe drum neştiut încotro a grea amărăciune, suflet deşert tânguitor, şi în neştire vei rătăci până când îmi vei afla sălaşul care îmi este ascuns între tine şi umbra gândurilor mele, şi atunci când atingându-l, îl vei pătrunde a înţeles, îţi va fi aleanul unei dureri şi începutul alteia; acea a depărtării.

Şi în nu cer mă vei auzi, noaptea, în reverie, căci pe pământ poate ne vom fi cu neputinţă; iar atunci când vei deschide ochii, îţi voi fi fiinţa transparentă de cleştar pe care o vei simţi între vis şi adevăr prelingându-se în trupul tău, şi în tine voi curge a învierea sufletului încărunţit de mult prea îndelung străbătute drumuri a durere în tine, şi nu mă vei mai putea tăcea, şi vei începe să mă rosteşti şoaptă albastră.

Poate vei sfârşi prin a fi istovit de atâtea ceruri înspre care vei privi, simţind cum începi să nu mai vezi clar întunericul prin transparenţa pământului tău; vei trăi umblând cu mâna  întinsă printre stele şi uneori îţi vei simţi palma deşartă, dar le vei auzi cum îţi răsar din vârful degetelor atunci când îţi vei învrăjbi tenebrele, şi o vor face pentru a te călăuzi în atingerea drumului luminii, în tine luptându-te cu gândul rătăcirii în umbre, ce te va răzvrăti, pentru că vei asculta spinii cum încep să crească  pe arcada efemerităţii clipei şi i te vei împotrivi ei, vremelniciei, şi o vei lua şi o vei preface în veşnicie.

Pentru că totul este sfârşit;există doar o clipă, fiecare clipă, răsfrângerea ei în nesfârşit, trăieşte-o! este la un hotar pe care îl simţi câteodată că îl pierzi, alteori că îl regăseşti,  hotarul dorului, dor de întâmplări neîntâmplate.

Când simţi că încă mai răvăşeşti valurile, gândeşte-te că nu le ştii pe toate, învaţă să le asculţi…acela care şterge urma pentru că nu a ştiut a o recunoaşte, aceluia desluşeşte-i zbuciumul; atinge-i-te nisipului, fărâmă de suflet şoptindu-i din tine, lasă-te pătruns de umbra încă nedezlegată de gând a pasului,împreunează-te învăluit în amurg cu lumina răsăritului, nu îţi mai ridica privirea a nu cer, calcă pe cerul pământului, atinge-i durerea neîntâmplărilor şi gândeşte-te că acolo, în pământurile tale translucide, exişti doar prin zbuciumul şi neliniştea ta, prin străbătânde fioruri, prin chinuri, prin tristeţi, prin alean şi fericire, deşi chiar şi fericirea poate fi traumatizantă, dacă e creatoare de falii în continuumul identităţii; dacă dizlocă, dezarticulându-te, altfel eşti nisip,nici măcar iluzia clădirii nu îţi eşti, eşti praf; vântul te va risipi în cele patru zări…fiinţa care vibrează este cea din înăuntrul lumii tale albe, îţi eşti tot.

Fiorurile noastre ne stârnesc lumea, ne iscă, născocindu-ne, fără de ele, nimic ne-am fi; ne suntem străbateri şi le cuvântăm în atingeri când sufletul întâlneşte trupul, ne rostim în închegări nestatornicia aparenţelor în desişul amăgirii, ne cutreierăm labirinturile din lăuntrurile noastre şi uneori ne pare că încă nu le-am desluşit, ne lăsăm pradă născocirilor spaimei; teama de sfârşit…şi uneori simţi cum  fericirea te sfâşie mai mult decât a făcut-o poate deznădejdea.

Putinţa de a fi albastru, a nu te împotrivi străbaterii fiorului opalului halucinant de foc, aîl lăsa să îţi cutreiere nervurile negre ale marmorei reci, uitându-şi teama de sieşi şi alungându-şi spaima că într-o zi poate îl vei desţeleni din pământul celest al fiinţei tale, în încleştarea de a-i închide tainele ascunse în cerul din ochii tăi, poveste nescrisă în nesurghiunul dorinţei…

…de alb.



Întoarcerea-n prefacere

Motto: „Iartă-mă, Julieta, dacă nu ştiu să mor pentru dragoste/ Iartă-mi fiecare rătăcire…fiecare pas ce vrea să se întoarcă/ Pe-aici, pe la noi, oamenii nu mor decât pentru moarte”.

 

Fă-mă, Doamne, vânt, să pot risipi de prin ungherele sufletului meu în nemărginirea celor patru zări cenuşa a ceea ce a mai rămas din ceea ce a fost odată rug pe care am ars; sufletului meu fă-i adăpost măcar vremelnic din împletitură de visuri şi streaşină fă-i din gând fugar rătăcitor printre umbre pieritoare; fă-i o colibă săpată-n mal surpător la ţărm de uitare… şi de-ar fi să să îl îngroape, fă-l să i se întâmple nu a povara pământului…făr’ de putinţă de năruire…

…doar să îl acopere a somn de întoarcere din moarte şi să îl trezească atunci când dinspre răsărit se va fi auzit pas a chip nedesluşit lipsit de suflare înşelătoare de vânt a amăgire şi să îi dea credinţă că totul pe lume nu e lamă de pumnal cu adâncitură în partea lui cea stângă acolo unde zace inima în veghea agoniei de a fi simţit cândva, neclar contur de vis.

Fă-mă, Doamne, lumină a cuiva să îl pot mântui de înşelătoare umbre…

prefă-mă în colb să mă pierd de paşi sovăitori; fă-mi sufletul talpă desculţă să alerg prin auzitul crescând al ierbii care ţi se dăruie fără se ceară bir pe veşnicia înfriguratelor rătăciri a fantasmă privită prin ochi arzând a nestinsă şi neîntinată patimă de viu de flacără zvâcnind din vârful degetelor mâinii întoarsă cu faţa palmei spre tine.

Fă-mă, Doamne, palmă…

…fă-mă palmă să pot primi în ea vis de om…să pot atinge lacrimi şi să le pot seca, sorbindu-le în setea ei…să alin şi să mângâi doruri smulse din carne…să pot opri gânduri de tâmple de suflet încărunţit fără a fi bătrân ci doar cu crengi aplecate a povară la pământ; încovoiat dar neîngenuncheat vreodată…să dezmierd fugare  morganatice contururi atât cât voi putea a le pătrunde…să-mi pot găsi altarul altei mâini căreia să mă închin împreunându-mi degetele a jurământ de jertfă al focului mistuitor de patima zvâcnirii sângelui.

Fă-mă, de sunt sfărâmă de aripi, cenuşă în cuib de smirnă şi tămâie şi aprinde-mă întru renaştere a pasăre phoenix ; fă-mă gând de potecă printre strânsori a laţ de şerpuitoare ispite amăgitoare muşcând până la os din trup de talaz nevolnic…prigoneşte-i pe acei ochi cu priviri piezişe a iscoadă şi ia-le blestemul năprasnicelor deochiuri vrăjmaşe a chin zvârcolitor făr’ de linişte în nopţi albind a zbatere.

Şi dă-mă!

Eşafodul îngerilor

Motto: „Atâta m-am gândit la tine că nici nu mai sunt”.

 

Dacă niciodată ar fi mâine…azi m-ai iubi? dacă printr-o absurdă întâmplare nu va să se întâmple vreodată…dacă niciodată nu ar mai fi mâine…azi, te-aş muri…mi-ai spune? l-ar fi întrebat ea, sufletul alb…

Sunt o plăsmuire a unui tărâm al neîntâmplatelor poveşti unde fiinţele par a fi mai degrabă abstracte, deşi rupte din trupul vieţii sunt…te alcătuiesc în  şoptite  atingeri de străbătânde doruri în descompuneri de gânduri ale neîntâmplarilor; nu mai ştiu care dintre noi l-a născocit, iscându-l, pe celălalt… în care un suflet pribeag visător în straie ţesute-ntr-un război cu iţe încurcate în labirinturi  şi tivite cu descâlcite închipuiri, în chip adamic trăieşte visul de la începuturile lumii, atras de adâncul pătrunderii în tenebrele umbrei, nelinişte viscerală căutătoare de unghere ascunse…câteodată simt cum îţi înlătur umbra…şi atunci trupul mi se încovoaie sub povara coroanei de spini împlântaţi în mine din hăţişurile de la marginea mărăcinişului sufletului tău…şi  îmi sfâşie tâmplele…

…mă rostesc dragostei ca unei rugăciuni şi mă închin ei cu patima  sângelelui meu curgând prin vene albastre a tine…

… iar apoi cea necunoscută ţie şi abia aflată mie, urcă pe eşafodul îngerilor, înveşmântată într-o solemnă tăcere, ca şi cum în ultima clipă i-ar fi fost dat să înţeleagă că în curând va pierde ceea ce îi mai rămăsese…ultimul secret pe care nu i-l dezvăluise nimănui, pentru că dacă ar fi făcut-o şi-ar fi atras mânia cerurilor…iar dacă vei cuteza a mânia divinitatea, îţi va lua înapoi darul, pur şi simplu ţi-l va lua înapoi la fel precum ţi l-a dat;  şi nu i te vei putea împotrivi…

…zeii nu oferă gratuităţi…

…cât îi mai simţi braţele celuilalt suflet ţinându-ţi-l pe al tău, pătrunde-i-te în adâncuri, încât cu greu să poţi fi smuls…deşi şi de acolo se va putea dezrădăcina de tine, dar nu înainte de a-şi sfârteca bucăţi de pământ din el.

Şi nevrând mânia zeilor să o atragă asupra lui, sufletul alb  nu îşi trădase niciodată taina…nu voise să moară în el…aşa că, urcase pe eşafodul visurilor purtând ca însemn heraldic în pumnul strâns nişte petale albe de care nu se lepădase nici o clipă a caducităţii firavelor lui străbateri în pustiu.

Nu voia să moară în el…nu voia să piară pe eşafodul visurilor; trăise, odată,  decapitarea fără vreo execuţie de dinainte anunţată; fusese retezat scurt, printr-o mişcare precisă, fără nici o tresărire de regret, când încă mai dormea pe perna celuilalt suflet…şi nu şi-l putuse feri; nu îşi putuse salva visul…îşi amintea doar că se zvârcolise câteva clipe, şi în ochi îi putuse citi toată durerea sfârşitului de lume, întrebând de ce…dar nu mai avusese timp să audă răspunsul…iar acolo, unde urma să plece pentru că ştiuse cum să moară , înşelătoarele răspunsuri le-ar fi călcat în picioare de ar fi putut, le-ar fi strivit sub talpă cu mânie, pentru că ele îl iscaseră…şi tot ele îl curmaseră…

…şi singurul lui regret fusese candoarea cu care îşi exhibase virtuţile…dar nimeni nu ştiuse, fără de prihană, a i le preţui…iar lui, să se deghizeze în alte ipostaze, i-ar fi fost cu neputinţă; nu reuşise a-şi masca fragilitatea.

Îşi alesese să fie ucis cu sabia… aceea pe a cărei lamă luceau semne runice ale puterii magice; aceleaşi rune pe care le păstrase odată strâns în palma făcută căuş…şi în tot acest timp se gândea că poate, de ar fi fost să îţi fie, ţi-ar fi fost înger al desăvârşirii o clipă cât o veşnicie…şi ai fi simţit, nemaifiindu-ţi fiinţă, că vei rămâne restul veşniciei…

…fără nimeni.

Urmă de vis în praf de corn de inorog


Motto: Şi de ar fi ştiind, i-ar fi spus, în visul ei şi al lui,  că  îi va fi cu putinţă să nu se lase pradă disperării…să nu se mai agaţe cu mâinile de ceea ce ar fi vrut să plece din viaţa ei, căci dacă asta e întâmplarea, e toată cu un rost…şi într-o zi paşii rătăcirilor îşi vor auzi drumul spre înapoi…şi că puterea e înlăuntrul ei. Şi să nu se mai amăgească…nu există alt timp în afară de cel de acum şi nu înspre vreun alt încotro trebuie să mai privească a căutare, căci nu va găsi ceva ce nu ar putea şti.

Şi că ceea ce caută, deja cunoaşte.

 

Ştiai că inorogul e un animal solitar, făcut din gânduri spiralate? ca şi treptele turnului din piatră de amurg de vise…i-ar fi trebui mâna ta ca să spulbere, una câte una, neliniştile singurăţăţilor de a fi fost doar ea…legenda spune că trăieşte în pădurile acelea ascunse din lăuntrul nostru, acelea în care ne căutăm înţelesurile…răspunsurile pe care nu le dădusem întrebărilor potrivite…întrebările cărora le răspunsesem demult, doar că le rostisem cu glas de tăcere; le şoptisem în gând…şi că îl vei vedea atunci când se va întoarce; şi o va face când noi, fiinţele telurice din praf celest, desfidătoare de anateme, ne vom atinge în puritate sufletele…

Ştiai că niciodată toamnei nu îi va fi dat să iubească iarna? iar timpuri încă nenăscute pentru voi nu sunt; nu ai cum să o trăieşti acolo… nu existaţi…vă atingeţi doar  în vis. Ştii că în vis ne întoarcem în sine? suflete de cleştar pure şi transparente, lăsând lumina să treacă; opaluri halucinante…ai privit vreodată printr-un cristal de cuarţ? vei vedea ca printr-un efect de prismă, o aură…sufletele de cleştar sunt învăluite într-o aură, iar când te privesc, văd înlăuntrul tău; îţi vorbesc în cuvinte neştiute, atingându-te în litere născocite aievea pentru tine…ţie poate îţi va părea cu neputinţă să le silabiseşti…şi ţi se va întâmpla să vrei să pleci; nu ţi se vor împotrivi…şi te vor purta de mână până la hotarele fiinţei lor, unde îţi fusese sălaşul; în cel mai sacru lăcaş…

…nu poţi face  să stea ceea ce este făcut să plece.

Sufletele de cleştar îţi vor spune că visul, odată devenit realitate, trebuie trăit…cât îi e dat să fie vis, te poartă ca drum al urmelor de paşi…ştii că purtăm în noi toate străbaterile ce alţii ne-au fost…şi îţi arată  conturul unui chip a ceva ce ţi-ai dori să îţi fie întrupare; este dorinţa…din acea clipă neliniştile îţi devin metafizice, te înlănţuie tenebre şi te strivesc şi unghiile ţi le înfigi a urlet în carnea sufletului.

Ştii ce se întâmplă intr-un final de fantezie? dragostea chiar şi în vise are un sfârşit şi consimţi fără de împotrivire inevitabilul, chiar dacă o vreme ţi-a fost evadare şi refugiu; era locul tău pe care ochii altora nu îl puteau vedea…iar atunci când îi vezi finalul, ca un fel de am văzut sfârşitul înainte de a începe poţi păstra povestea neatinsă de înşelătoarea himeră a amăgirii că unor întâmplări nu le este dat să se întrupeze în trăiri…o păstrezi în virtualitatea visului; nefiinţată, existenţa ei pare a fi atât de reală…deşi imposibil de atins, paradoxal…iar singurul loc în care o putem face este acolo unde nu există; în vis.

Ştii cât te oglindeşte iubirea în celălalt? ştiu că o face în tine însuţi…şi chiar şi atinsă undeva, în imaginar, trăieşte;  himeră, plăsmuită din dorinţele tale.

Te-a invocat în şoaptă; te-a căutat în trupul visului…îşi făurise nişte rune din jad şi cristal; s-a gândit că îi vor arăta drumul…doar că nu ştia a citi în ele, iar timpul o sfâşia nemilos…căuta cu înfrigurare răspunsuri şi poate că i se va întâmpla ca într-un târziu să înţeleagă că nu ar mai avea ce face cu ele; nu ar fi decât vânare de vânt…iar cineva îi spusese să se teamă de runa albă; era cea a nedesluşirilor.  Nu ştia unde îţi este malul; răscolea încă printre valuri, răvăşindu-le…nici unul nu venea să o poarte; nu ştia a-i recunoaşte urma…şi în timp ce păşea pe nisipul ţărmului ei prea îndepărtat, gândea că vremea voastră va fi atunci când se va întoarce unicornul. Încă mai credea…

…că se va întâmpla.



Scrisoare târzie lui Moş Crăciun

Drag Moş Crăciun,

Îţi scriu acum, femeie copil, cum nu ţi-am făcut-o niciodată,nu ţi-am scris, pentru că nu am ştiut ce mi-aş putea dori, ceva ce tu deja să nu fi putut ghici, mi-ai adus întotdeauna ce am vrut, spuneam doar părinţilor, şi nu am înţeles cum de gândurile mele ajungeau la tine, un răspuns însă îmi dădusem, acela că eşti magic, trăieşti doar pe un tărâm  de poveşti vrăjite, cum ai fi putut altfel şti ceea ce nu îţi rostisem? doar tu puteai avea puterea de a auzi ceea ce, cu glas de tăcere, şopteam, şi ştii că multă vreme am crezut că exişti? şi nu pentru că îmi doream foarte tare să cred, şi, oricum, nu ai fi fost doar rodul imaginaţiei mele; ca mine mai erau pe planetă milioane de copii.

Odată, de un Crăciun, nu am ştiut de unde să te iau, dispăruseşi atât de repede încât abia de’ţi zărisem pantofii, părându-mi-se ciudat că semănau cu cei ai tatei, te căutasem peste tot, dar parcă intraseşi în pământ, şi încă o dată m-am gândit că eşti vrăjit, magie, apari şi dispari, iar eu voiam să îţi spun că îţi uitaseşi sacul cu jucării lângă bradul meu, mama îmi răspunsese însă că este pentru mine. Ştii că am fost destul de tristă? în sinea mea şi acum mai cred că plecaseşi totuşi în prea mare grabă de teama de a nu fi surprins, ştiind că te aşteptam cu înfrigurare şi că stăteam la pândă, aşa precum ni se întâmplă uneori şi în viaţă să aşteptăm nimic, aşa o spunem.

Dar stăm la pândă pentru totul.

Şi acum mai cred că nu voiai să te dezvălui, deschipuindu-te, pentru că s-ar fi spulberat astfel iluzia, aburul de mister, şi astfel ai dispărut ca prin minune, aşa precum se întâmplă şi cu ele, cu minunile, durează trei clipiri, la a patra au dispărut, dar se ivesc tocmai pentru a crede în ele, a avea încredere că ceva se va întâmpla, dar să nu cumva să îţi treacă prin minte să încerci să le explici, pentru că se cere prudenţă când încerci să explici un mister, şi va fi când te aştepţi cel mai puţin, pentru că întâmplarea fiecărui miracol se petrece după o lege a ei şi apare când nimic nu crezi că ar mai fi cu putinţă.

Nu aveam, Moş Crăciun, ce să fac cu un sac întreg plin cu jucării; aveam, oricum, prea multe, am dăruit din ele şi altora, ştii că aveam acest obicei ce pe mama o înfuria la culme; îmi dădeam din jucării altora ce nu aveau. Tata a înţeles întotdeauna, mama, niciodată. Multe lucruri nu le-a înţeles, şi pe undeva nici azi nu s-a schimbat prea tare; dar asta este altă poveste,

prinţesa tatei a ştiut că dragostea este aceea de a dărui fără să aştepţi ceva în schimb. A ne dărui. Îţi mulţumesc, tata, că sunt fiica ta şi că ai fost părintele pe care mi l-am dorit, că ai lăsat pe pământ un vis; pe mine.

Mai ţii minte, Moş Crăciun, când nu am vrut să îţi spun poezia Mon beau sapin în limba lui Voltaire, cum altfel? O brad frumos cred că s-a supărat foarte tare, atât de tare încât s-a prăvălit în acea seară, cu artificii, cu lumânărele, cu toată ornamentaţia din dotare, şi cred că erau câteva kilograme bune de globuri atârnând pe crengi, nemaipunând la socoteală bomboanele de pom, îmi place bradul de Crăciun să simtă şi să trăiască frenezia culorilor, asta ca paranteză…

…s-a supărat şi s-a întrebat, ca să mă întorc la poveste, de ce nu am vrut să grăiesc în limba de baştină, pe româneşte. Nu ştiu; ştiu că de la trei ani tata mă învăţa franceza; nu am îndrăgit-o defel, şi habar nu am de ce iar neputinţa pronunţiei vocalei nazale 0, ca în crayon,  s-a manifestat în toată splendoarea şi tare nevolnică m-am simţit, la fel precum s-a întâmplat şi cu n palatat, aşa, ca în agneau; acestea două m-au descumpănit tare…pronunţia mea în franceză nu doar că şchiopăta ci era infirmă de-a dreptul.

Ştii ce e ironic, Moş Crăciun? şi niciodată nu aş fi crezut, dar se pare că niciodată să nu spui niciodată nu e doar vorbă în vânt, acum vorbesc franceza ca un nativ; sunt filolog, a doua specializare îmi este limba franceza…ironic, nu-i aşa?

Unde rămăsesem? A, da, că nu am vrut să îţi spun poezia.

Când ai apărut, cred că m-am înfricoşat; nu te văzusem niciodată, şi dintr-odată erai acolo, în faţa mea. Te-am privit, tăcând…tata, crezând că am uitat versurile, a început să îmi rostească, uşor…M-am întors spre el – povesteşte mama –  şi am dus un deget la buze, şoptindu-i ssst, apoi m-am uitat din nou la tine, Moş Crăciun; a fost un moment stingher, tu mă priveai aşteptând, eu, aidoma o făceam, doar că nu ştiu ce aşteptam. Într-un final, tata m-a coborât de pe scenă, era o scenă pe care mă urcasem…se pare că nu prea mă descurc cu reprezentaţiile, dar ieşirea mi-o fac graţios, căci tata a spus că am făcut o reverenţă iar tu, Moş Crăciun, ai înclinat din cap şi probabil ai şi zâmbit, doar că nu ţi se desluşea zâmbetul, nu se ivea din cauza bărbii care era una falsă, by the way.

Îţi aminteşti toate astea, Moş Crăciun? Trebuie să ţi le aminteşti…eu eram prea mică, mi le-au povestit părinţii, iar tu cred că atunci când m-ai văzut pentru întâia dată în carne şi oase te-ai gândit că ai de a face cu o zgâtie tare încăpăţânată, care mânuieşte după pofta inimii şi dresează după bunul ei plac verbul a vrea, îl rostogoleşte, îi dă şuturi, îl înghionteşte, îl azvârle, îl prăvăleşte…cred că la asta te-ai gândit. Ştii că atunci a fost singura dată când tata s-a supărat pe mine? Doar că nu a înţeles ceva…doar atunci, la acea vreme, mai târziu a ştiut-o…nu a înţeles că fusese numai dorinţa lui ca eu să fiu în acea seară acolo, aşteptând un fals moş crăciun, pentru că pe tine, cel real, nu te puteam vedea, aşa-i? împreună cu alţi copii plini de entuziasm, să spună poezii.

Eu entuziasm nu aveam, şi după ce îl pierzi – şi cam aşa se întâmplă şi în viaţă – nu îţi mai rămâne  mare lucru de pierdut; simţi de parcă nu ţi-ar mai fi rămas nimic de murit.

Ca să mă întorc la poveste, de atunci, toată viaţa mea mi-am ascultat dorinţele; le-am dat ascultare şi am făcut ce am vrut.

Moş Crăciun, simt că îţi datorez ceva, acea poezie pe care nu ţi-am spus-o niciodată…o fac acum. A scris-o Radu Gyr.

„N-ai dezmierda de n-ai şti să blestemi.
Surâd numai acei care suspină.
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
cu mâna ta n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.

Că nu te-nalţi din praf, dacă nu cazi
cu fruntea jos, în pulberea amară.
Şi dacă-nvii în cântecul de azi
e că mureai în lacrima de-aseară”.

Moş Crăciun, nici acum nu ţi-am spus ce îmi doresc…după tot ce ţi-am scris…

Mă gândesc însă că o vei şti.

Gând

Vouă, suflete frumoase de pe tărâmul poveştilor mele, vă dăruiesc din suflet un gând de lumină albă legat cu fundă argintie, la capete cu fulgi de diamante, iar în mijloc cu o stea pe care stă un înger şi veghează; stă de veghe fiecăruia…Îi simţiţi atingerea?

Vă doresc ca uimirii să nu îi pălească niciodată farmecul de seducţie şi etern să îl aibă asupra voastră…pentru că de i se întâmplă să pălească ne-am pierdut puterea de înţelegere a adâncurilor din noi; acceptăm că unele lucruri sunt date odată pentru totdeauna şi ne piere extazul căutărilor în noi înşine şi în alţii. Uimiţi-vă…şi mai presus de toate, minunaţi-vă; a te minuna e diadema ce o poartă uimirea, e freamătul pe care îl simţi atât de viu şi care te face să pătrunzi abisuri.

Suntem paşi; nu vă uitaţi drumurile…suntem crezuri; nu vă uitaţi visurile…suntem gânduri; nu vă uitaţi întrebările…suntem treceri; nu vă uitaţi răspunsurile…suntem poveşti; nu vă uitaţi începuturile…suntem drumuri; atingeţi-vă încrucişările…

Suntem dragoste…nu uitaţi!

Crăciun fericit!

O ultimă şoaptă…vă doresc să nu mergeţi niciodată pe sârmă…să pierdeţi bătălii, dar nu războaie…să plângeţi dacă simţiţi şi să nu priviţi niciodată înapoi cu mânie, poate doar cu un zâmbet amar…dacă ceva vă doare, să credeţi că asta face parte din viaţă…dacă vă pierdeţi vreodată speranţa, să ştiţi că mai există un ţărm…celălalt ţărm…acolo poate nu sunt furtuni, furtunile sufletului…poate…dar şi asta face parte din viaţă…să nu vă uitaţi întrebările şi să găsiţi o cale pentru a afla răspunsurile…să credeţi în voi…să credeţi în dorinţe…mai devreme sau mai târziu vi se vor împlini…să nu vă fie teamă să-i lăsaţi pe ceilalţi să vă cunoască; cei care merită vor afla cine sunteţi…să vă păstraţi prietenii, sau măcar să le păstraţi locul în inimă, dacă, într-o anume zi, vreunul dintre cei care au plecat va dori să se întoarcă…să nu uitaţi tandreţea…să preţuiţi lucrurile mărunte; minunile cer atât de puţin.

Şi chiar dacă simţiţi vreodată că nu mai vreţi să vă ridicaţi, să vă gândiţi că nimic nu e mai important decât să rămâneţi în viaţă; viu…să nu vă fie teamă de emoţii indiferent de preţ…să nu purtaţi măşti; veţi obosi într-un final…să ştiţi să alegeţi şi să vă asumaţi; dacă se va dovedi că alegerea a fost dezamăgire, şi asta face parte din viaţă…va fi o cicatrice în plus, dar şi semn că aţi trecut prin viaţă; aţi trăit…să nu uitaţi inocenţa; întoarcerea sufletului la Inocenţă. Şi nu uitaţi..suntem rezultatul propriilor dorinţe…aşa că aveţi grijă ce vă doriţi…

…s-ar putea să vi se împlinească!


Glas de tăcere

Gând…Dacă ar fi să mă alcătuieşti din atingeri de litere, ce cuvânt aş forma?

Ce cuvânt ţi-aş putea fi, dacă ai alege nişte simboluri ale sunetului la voia întâmplării şi ar trebui să mă compui într-un doarţieînţeles care ţi-ar şopti  despre mine…celorlalţi le-ar rămâne ascuns ca înţeles…de ce anume te-ai lăsa purtat ca să mă poţi rosti în câteva vocale şi consoane?…de care sunet te-ai lăsa purtat? Cum mă auzi? Cum auzi fiecare gând din mine?…pe cel care zâmbeşte trist…pe acel ce are privirea umbrită…pe cel care umblă în straie cernite…pe acel care se împotmoleşte…pe cel care se împiedică şi cade…şi îşi zdreleşte genunchii şi sângerează şi se chirceşte şi geme de durere…pe acel care şovăie…pe cel care tremură de dorinţă…

…pe acel care se înfioară…pe cel care se zgribuleşte de frig şi s-ar cuibări în sufletul tău şi nu s-ar teme de atingerea marmorei tale cu străbătânde nervuri albastre…pe acel sfâşiat de spini şi mărăcini în hăţişuri de nelinişte…pe cel care te ia de mână şi îţi întoarce faţa palmei spre el şi ţi-o lipeşte de obraz, aşteptând mângâierea…pe acel ce tandru visează cum într-o zi îmi vei trece mâna prin păr, dându-i la o parte cortina şi îmi vei privi ochii şi îmi vei auzi sufletul în ei…şi vei afla ceea ce nu îţi voi spune poate niciodată…

…pe cel care ascunde taine şi  tresare spasmodic când te simte cum îi curgi prin vene…pe acel care se răzvrăteşte…pe cel care te strigă, dar pe care nu îl poţi auzi pentru că nu îl recunoşti încă după nume; încă nu te-a ajuns din urmă să o poată face…încă nu te laşi cuprind de el…de dor…şi dor de el când ţi se va face…de el, de gândul meu de tine…mă vei afla acolo unde mă auzi; dinspre acolo de unde ştii că vin în tine.

Dinspre partea ta de vis.

Din întâia noapte în care m-ai pătruns în trupul visului nu te-am uitat…pentru că te ştiam; ştiam că tu vei fi acela care va veni dinspre apus în lumina albă a răsăritului unui gând.

Şi uneori gândul mă poartă pe o potecă lăturalnică şi îmi pare că nu vrea să îmi dea ascultare când îi spun că s-ar putea rătăci…dar hoinăreşte pe unde vrea. Şi de aş încerca să nu îl las slobod, simt că l-aş răni…sau poate i-aş răni sufletul…şi atunci mă gândesc că dacă el s-a aflat acolo înseamnă că eu l-am mânat înspre acel încotro…pe care nu credeam a-l mai auzi vreodată…atunci când îi şoptisem fiinţei din lacrimă…

Da, fiinţă transparentă de cleştar, ştiu…te-ai întunecat şi negură îţi este învăluirea şi simţi că nu  mai ai vreun încotro al sufletului tău şi timpul ţi- e hain şi prigoană îţi pare clipa  şi că te hăituieşte îţi pare înfrigurarea de a vâna vânt…dar sufletul tău îţi cere iertare; tânjeşte după tine…aşa că se va răzvrăti, nu îţi va mai da ascultare; îşi va rupe lanţurile pentru că nu poţi încătuşa florile…şi nu îţi va mai fi plecat supus; va învăţa freamătul şi se va lăsa în voia gândului de val…acela care şterge urma pasului pe nisip pentru că nu a ştiut a o recunoaşte…va fi gând ademenitor chiar de îi va fi amar, dar vrea să îl laşi să simtă…prea l-ai zidit şi l-ai strivit.

Nici nu îl asmuţi a mreajă…nu îl lăsa să asculte cuvinte vrăjite care l-ar putea atrage în adâncuri neştiute…dar nici nu îl lega cu ocale grele de tine…lasă-l slobod…şi mergi în urma lui, pe nevăzutelea; să nu simtă că îi eşti umbră şi pavăză nevăzută…lasă-l să meargă pe cărbuni încinşi…a uitat focul sau poate nu l-a învăţat din vreme; lasă-l să îl înţepe spini şi mărăcini, chiar de va sângera…nu îşi mai aminteşte cum e să tresari la auzul chemarii sângelui; nu i-a mai fost şoaptă fiorul…nu a mai fost freamăt chiar de nelinişte i-ar fi fost…A fost doar uitare…a uitat culorile sunetelor şi ale luminilor.

Te înspăimântă că eşti un suflet…singurul dintre toate sufletele pământului care mai crede cu acea inocentă candoare în puterea dragostei care îi este este religie; îi este sacră..i se închină. Şi ai zâmbit cu tristeţe când ai început să simţi că devii păgân, şi atunci când i se întâmplase singurătatea alesese să rămână suflet solitar…şi te-ai gândit că nu vei mai putea vreodată să fii precum odată fusesei…dar că vei fi  acelaşi, altfel,rămânând în tine nemaiprivind  înapoi…deşi se spune că viaţa ţi-o trăieşti privind înspre umăr, dar păşind către  înainte…dar fiecare are un înapoi în care nu se va mai întoarce vreodată…

…şi atunci când vei şti a ţi-l desluşi, vei înţelege că setea de tine nu îţi va fi niciodată potolită…şi atâta timp cât vei simţi setea de tine de nestins şi flămânzeala de sine, nu te vei sătura să cauţi…vei continua să mergi a început; spre un încotro.

Înspre acest încotro al întâmplării, de mi-am mânat gândul, înseamnă că el o va fi ştiind cel mai bine pentru ce se va fi aflat acolo…şi a fost mai presus de mine.

Când multe gânduri se învălmăşesc şi mă cutreieră…şi mă străbat, răscolindu-mă, simt cum mă pătrunde haosul, pentru că încerc să desluşesc taina şi înţelesul încrucişărilor lor, ce mă fac să ating la răspântii halucinante capcane…şi acolo stau, în cumpănă, neştiind de care să mă las ademenită…şi îmi pare că acela pe care îl aud doar şoptindu-mi, şi nu strigându-mă pe nume…pe acela l-aş alege…şi el m-ar atrage. Şi simt undeva, înăuntrul fiinţei mele, ceva ca o durere surdă. De la cătuşele cu care l-am întemniţat.

Când mă îndepărtez de cuvinte şi nu ne mai atingem în aşternuturi de litere, mă rostesc atunci ţie, strigăt din depărtare, şi aş vrea să mă auzi atunci când îţi vorbesc.

Cu glas de tăcere.

Post scriptum

Dacă ar fi să mă alcătuieşti din atingeri de litere încă netrăite, ce cuvânt aş forma?

Vreau să îmi găseşti litere ce nu au mai fost niciodată scrise şi să mă înveţi pe de rost, pe dinăuntru; în înăuntrul tău… şi să mă rosteşti.

Pe dinafară.


Omul de lângă tine

Lasă-l pe omul de alături să vină lângă tine; ştiu că te defineşte cuvântul neîncredere şi mi se pare firesc să îţi fie îndoială, în fond şi la urma urmei, este vorba de tine şi de nimeni altcineva, de tine, de sufletul tău, că trupul rabdă şi îndură; sufletul ţi-l fereşti a-ţi fi sfârtecat, aşa că, îndură-te de el,

e greu să îl laşi pe cel de lângă tine să îţi fie copac, să se înrădăcineze în tine; îi vei fi sevă şi din tine va creşte iar tu, la rândul tău, îl vei simţi la fel, îi vei simţi fiecare foşnet şi fiecare trosnet, îl vei auzi când se înfioară şi când geme a prăbuşire; eşti una cu copacul, ai devenit în clipa când i-ai sădit în tine firava speranţă de verde, culoarea care nu aşteaptă nimic, nici nu cere ceva.

Cu ce să începi mai întâi şi mai întâi, pentru că el, cel ce va deveni cel de lângă tine, doar că acum este cel ce a pornit-o înspre tine pentru că ţi-a simţit primul pas făcut nu a şovăială înspre el, nu te aude încă şi nu ştii dacă îţi va auzi toate sunetele literelor poemului care eşti, nu va şti poate să îţi definească nuanţele? Lasă-l pe el să te asculte mai întâi; spunându-i despre tine făcând-o în modul cel mai simplu cu putinţă, ca şi cum ţi-ai spune ţie, doar că nici tu nu te ştii încă pe de-a-ntregul; de cunoscut, te vei cunoaşte la capătul drumului care eşti, acum experimentezi trăiri şi ţi-ai fost multe, pe rând, aşa cum fiecare îşi va fi fost; toată gama, toată cromatica, înţelegând abia acum ce este griul,

o credeai nuanţa compromisului; o simţeai ca fiind amestecul  albului absolut şi a negrului nimicului, compromisul însă nu e trădarea de sine, a-ţi trăda dorinţele, precum te încăpăţânai să crezi, înseamnă să ţii cont de ceea ce năzuieşte celălalt, de visele lui, să i te laşi pe tine, lui, omului de lângă tine, îmi spuneam că asta-i dăruire totală şi abandon, să te dezgoleşti de tine şi să îl îmbraci pe celălalt, pe cel gol, să i te dai haină, să îl laşi să te poarte, el devine tu, tu devii el, o singură fiinţă,

omul de alături va începe prin a învăţa să asculte ceea ce nu îi vei spune, iar atunci când va şti să o facă, vei şti că el e acela, cel. de lângă

tine.