Utopie imposibil de împlinit şi de abandonat

Motto: Tot ce vrei nu îţi pare deloc că ar fi  altundeva de tine, sau şi mult mai departe decât atât.

 

Te înfăşori cu linişti vuitoare în timp ce ochii îţi strigă lacomi tăceri, devii stăpânul inexprimabilului, eşti flămând de senzaţii demult expulzate, deşi îţi repeţi la infinit despre ieşirea lor din memorie, lucruri decolorate, mişcări neduse până la capăt, expunerea la insecurităţi, vremurile alea cu respiraţii speciale îţi  pare că s-au dus şi ai convingerea că nu se vor mai întoarce,  o convingere care nu bate în retragere,  dormi cu toate gândurile trase peste tine, crezi că ai putea aştepta, te întrebi, vezi înşelător, asta despre iluziile imediat frânte,

dincolo de tot ceea ce poţi acum privi este un înainte, unul invizibil, îţi spui în gând sunt un substantiv care fără verbul tău nu ar fi decât unul efemer, doar aşa trăiesc şi nu simulez gramatica fiinţei mele, îţi ieşi din minţi şi iarăşi te întrebi dacă poţi să aştepţi, gândurile tale fug contenit fără nesomnuri, le pierzi unul câte unul, ai o mie şi unu de gânduri, tu ştii că ai de luptat cu ele şi cu sine, îţi bate vântul printre degetele de visător, dezbraci trupuri de visuri intoxicate cu fum de la propria lor mărginire, unele visuri au avut mai mult decât o singură viaţă,

le spui unor lucruri pe numele care îţi pare ţie adevărat până când ajung să se reverse din tine deznădăjduitor şi atunci baţi în retragere, după care le iei iar la numărat de o mie şi una de ori, şi de fiecare dată aceleaşi îţi sunt lipsă, un teritoriu al pustiului, le impodobeşti cu măşti de carnaval, iluzii multicolore, unele s-au făcut praf, încetul cu încetul, drumul spre ele nu duce nicăieri, nu mai au strop de sânge, sunt agonice, trăsătura fundamentală a unor lucruri este ireversibilitatea,

închizi şi deschizi tristeţi, ciclicităţi, îţi ard în ochi dorinţe care se duc înspre abisuri, eşti aşa de obosit de prea mult suflet, îţi tragi sufletul, dimensiunile altora se află la o distanţă prea mare, tragi mereu cele mai logice concluzii, şeherezada avea o stratagemă, încercând să se salveze, o mie şi una de poveşti pe care le-ai spune însă unor lucruri nu le poate alunga însă moartea, restul e tăcere, ca-n Hamlet, pentru unii restul nu înseamnă altceva decât

cuvinte.

Anunțuri

Poveste din nimic creată, adevăratul nume ce îl poartă

Motto: Poate că iluziile nu sunt imediat frânte.

 

A fost odată ca niciodată un zmeu mereu rătăcitor care se îndrăgostise de o fiinţă dintre anotimpuri, o dramă solidă, asta despre asperităţile şi colţurile pietrei necioplite din care era zmeul şi foarte multa umplutură din care erau visurile fără clipe ale fiinţei, şi despre faptul că ori de câte ori încercau să îşi vorbească, le era cu neputinţă parcă, întotdeauna cuvintele lor împiedicându-se, dar tot ce se întâmpla era mai real decât orice alt cuvânt,

zmeul locuia într-un loc cu ore târzii, fiinţa stătea undeva unde anotimpurile se ştergeau oricând dorea, lucru firesc pentru cei care le poartă, anotimpurile alea pe care le avem între piele şi inimă, plus sau minus câteva cicatrici, mă simt aşa de bătrân de-atâtea amintiri ale tuturor vremurilor de minciuni şi de adevăruri când clipele erau nişte santinele stând în post cu arme nevăzute în mână, prin faţa lor trecând drumuri de-ale mele crezând că duc într-o mare poveste, nu au fost altceva decât jocuri despletite, îi spuse într-o zi zmeul,

am trăit prezenţe şi absenţe cu o extraordinară intensitate, am împuşcat fantome cu privirea strânsă, fantomele mele, toate, sunt pline de gloanţe dulci şi amare, mi-era dor apoi de oricare dintre ele, cu memoria şovăitoare, mi-e milă de aburditatea vieţii unora dintre ele, acum lumile mele gândite le mânuiesc după bunul meu plac, ele sunt foarte ascultătoare iar eu foarte antiquijotescă, am trăit atâtea lucruri cu supestiţia sincerităţii, i-a răspuns fiinţa dintre anotimpuri, am fost în ele căderi, dar fără pierderi fatale, m-am încăpăţânat să dau unora sens, pe altele să le inventez atât de bine, nu atât să le trăiesc, realul nu simţea nevoia asta, pot oricând să recidivez sau să rup din ordinea firească a lucrurilor, ştiu să tac, dar niciodată inert, ştiu să corectez fatalităţi dar asta e o o iluzie, în mine nu au început niciodată adevărate aşteptări,

zmeul o privea în tot acest timp cu un aer aparent detaşat şi indiferent, părea că fiinţa dintre anotimpuri ar fi fatalitatea lui iremediabilă, ceva aştepta de mult în el, tu nu mă vei urma, vei trece,până să mă dezmeticesc vei dispărea iar eu voi reintra în mine, ştiu cum e cu poveştile astea din ce în ce mai dezlănţuite, până la apusurile lor,unele dispar de la sine, poveştile astea care aşteaptă să fie împlinite, poate că a fost o vreme în care am investit în ele atâtea iluzii, mi-au luat sufletul, acum în locul lui e un uscat gol al oaselor lucii, ştiu că neliniştile tale au un nume, ar fi vrut el să îi spună,

nu eşti curios să ştii cum mă cheamă pe cât de devreme, pe urmă îţi va fi mai greu, îl întrebă fiinţa într-o zi pe zmeu, nu, îi răspunse zmeul, pentru că toate numele anotimpurile care ajung să doarmă în jurul meu mor la pasul următor, dar o să merg încet, zise fiinţa, încă mai am nişte iluzii întregi, n’ai decât să te îndrăgosteşti de

mine.