Motto: Uneori poate ai bâjbâit prin dragoste de unul singur ca orbul fără călăuză.
Jocul dragostei duce spre sine, imaginarul ei, spre orice finalitate, timpul anomaliilor ei, cel în care te pierzi temporar, o dragoste echivocă nu e una vagă, echivocul e un secvenţial precis doar că dintr-un cu totul alt ritm al percepţiei provenit şi acomodat cu o realitate în principiu incompatibilă, cine, unde, cum, pentru ce, cine, de ce, de unde, încotro, întrebări labirintice cu aţele lor călătoare, gândurile, urechelniţe de foc, există drumuri pe care nu poţi urca la nesfârşit pentru că de cealaltă parte a lor e altă latură a fiinţei tale, aşadar trebuie să cobori,
cuvintele, recuzită, linia orizontului urmărită imaginar şi abandonarea pe crugul acelor zări, imaginarul tău transparent, acel de ce cu geneza şi repetabilitatea motivului, motiv care devine subiect, acel cine, divagaţii afective din nevoia de a insista asupra acelui pentru ce, erori repetate, retracţii, joncţiunea cu pestetimpul, himerică, regulile tale de decizie, oscilând între da sau nu, de la antecedent la consecvent, imperativele negative antisimetriile tale purtate pe unul dintre umeri ca să nu te ajungă din urmă vechi dureri când îţi aduci aminte despre dragoste,
dragostea, chestia aia când ochii tăi nimeresc inima celuilalt, amintiri despre cum e să spui cuvântul dragoste şi de-abia ce l-ai rostit să nu mai ştii în legătură cu ce, să crezi că iubirea ta nu se va preface în ură ca mai toate iubirile, să simţi cum după fiecare dragoste ar trebui să îţi schimbi numele, pentru că după fiecare dragoste simţi că nu mai eşti cel care ai fost, când dragostei începe să îi funcţioneze auzul, dragostea asta care e oarbă şi surdă, să simţi cum te hrăneşti doar cu privirea celuilalt pentru că doar aşa ai putea exista, să te întrebi ce se întâmplă cu tine şi să nu înţelegi,
să te arunci cu voie într-un tăiş, să intri în dorinţe pustiitoare până la genunchi, până la coapse, până la gât, lumea să îţi spună că te arunci în iluzii fără să li te împotriveşti, să îţi pui pe degete năluci, ca pe inele, să te risipeşti în închipuiri, să nu ştii înspre ce mergi şi să îţi fie îndeajuns doar că ai plecat, să îţi pară că în celălalt te întâlneşti cu tine ca după o lungă absenţă, să îţi pară când dragostea nu mai este, că a fost odată ca şi cum niciodată nu a fost, pentru că o dragoste se uită repede, mai ales dacă o alta îi urmează,
ieşirile din alternativele echipolente, alternativa din logica predicatelor tale, când eşti în propriul tău labirint şi în ariadna din tine mai mereu se înnoptează şi se lasă ceaţa, şi pe mâini îi sunt înfăşurate aţe, ariadna, inaptitudine personală, aţele şi azvârlirea lor, ca să nu se răzgândească întoarcerile ultimului gând dintre nimicul care le leagă, acele prea multe care rămân mai mereu de ştiut, aşadar de învins, una dintre alternative fiind aceea de a te opri, deşi ştii că îţi vei ucide visul, atunci când se întâmplă eşti pe versantul ăla steril al tău, dragostea, joc steril, şi în tine coboară duhul îndoielii şi atunci ia cu frig, te simţi ca pe o muchie de cuţit a echivocului şi începi să îţi ridici pereţii labirintului între extremele sufleteşti, a maiori ad
minus.
blogul unei Camelii 