Necălătoritele poveşti spre dăinuire mai departe de a fost odată ca niciodată

Motto: Ea e a tuturor cândvaurilor mele, a haltelor cândvaurilor lăsate în urmă şi ale neîntâmplatelor încă,o am împletită în părul timpului în şuviţele zămislirilor clipelor, ea mă locuieşte cu un romantism ingenuu, e impulsiunea mea secretă, intensitatea mea senzuală, e căptuşeala mea, e tâlcul meu nomad, ea sunt eu, o alta.

 

Dacă ai începe să o spui ca pe o poveste pe ea, cea de odată ca niciodată, femeia îmbrăcată în rochii scurte care îi dezveleau genunchii mai mereu jupuiţi de la colţurile muchiilor absenţelor unor lucruri pe care încerca să le sfărâme în timp ce îşi purta clipele lor în călcâie, smulgând-o dintre apusuri cu noduri mari şi mult prea asurzitoare cărora le-ai tăcea toate cuvintele şi le-ai orbi toate clipele cărora le-a răsturnat înţelesurile ca să vadă în ele întârziate răsărituri, desluşind altfel sub pleoape după ce alungase  aparenţe lesnicioase şi înşelătoare, pentru  că i se întâmpla să aibă uneori ochii deschişi, dar să nu vadă,  ori  să nu ştie că vede, iar asta ţi s-ar fi întâmplat dacă nu era ea, cea pe care o claustrai în nevedere, ai începe să spui despre sine că eşti copia ei leită înveşmântată în purtânde drumuri de timpuri prin însăţi, dar nicicând încălţată în pantofii sfiiciunii, când celei din tine, fiinţei arhipelagurilor unor sensibilităţi prea complicate câteodată, îi răspundeai cu tăişul lucidităţii, pe când ea, departea, cea pe care nu mai voiai să o laşi să se apropie, te invoca delicat, lipindu-ţi împreună sparte reverii, amintiri şi nostalgie…

…speranţă făcându-te de multe ori, resuscitată din cenuşă, după ce arseseşi spasmodică la crepuscul cu ardoarea profetului fiecare za  moartă întâmplată şi neîntâmplată, cea mai solitară dintre toate morţile, fiecare bucată de fier a lanţului din amintiri incendiatoare supurând însoţită de tăcere ca de o trenă carbonizată pe trup de femeie cu mână de foc rece, infern fără flacără negându-ţi propriile-ţi stihii, rătăcitoare în propriata negaţie, sfâşiată între apă şi foc părăsit, speriată şi chinuită, cu frica drumului fără întoarcere înspre tine, cu teama de îngheţul singurătăţii în faţa grotei tale neştiute în care nu mai îndrăzneai să intri pentru că ţi-ar fi lipsit puterea iluziei de a uita că eşti stinsă şi nelocuită…

…mângâindu-ţi tâmplele în tăcerea în care ţi se părea că nu mai era nimic de aşteptat, tăcere din care atârnau gânduri cu cozi subţiri, gânduri isprăvite pentru că tot ceea ce au spus, au spus doar pentru cea din tine, cea care ştia că era nevoie să atingă cât mai puţine compuneri orfice în teritoriile nopţilor pentru că nu fac decât să susţină nişte umbre, mişcarea lor, fiind doar înşelânde vedenii, pentru că înăuntru geodelor tale învelişul oricărei forme a vibraţiilor şi a tremurului prin care îţi trecusei mâna cu văpăi  de parcă atunci ţi-ar fi fost trăire pentru întâia dată începuse să prindă crustă, să îl simţi ca fiind din piatră statuară şi să aibă trecut…

…în timp ce ea, cea în intimitatea de tine protectoare, îşi inventase ziduri de apărare din ipoteze ale insecurităţilor şi prudenţe şi credea, în culcuşul orelor tale care te surprindeau agresive, că nu vei capitula unor gânduri înfăţişându-se simplu peste care construiseşi întrebări conjuncturale…

 

…şi atunci simţi cum din tine se deschide o fereastră prin care ea se aude întreagă de la început, chemându-te la zăbave asupra-i, simţind într-un fel straniu că te-ar străbate timpul ca un frig dar îţi spui că e de la iarnă, lăsând-o să te urce în visare şi nu e nicio taină că ea există acolo, lăsând-o să se împiedice de aşchiile umbrelor clătinătoare din tine, lăsând-o, chiar dacă ar fi sentinţă a unei amărăciuni, cu o tristeţe lucidă să te cutreiere în gânduri mărturisitoare, gânduri, mări de chitină, tărâte pe un drum fără de capăt pe linia unor orizonturi pe care le stăpâneşti cu puterea ochilor tăi în nevăzut şi pe care doar cu cea a visului le-ai putea depăşi, asta dacă nu le-ai fi lăsat să se împrăştie, să se risipească, să li se resfire urzelile şi pe care cândva nu ştii în definitiv, mai tot, sau aproape destul dacă le vei mai îmbrăca într-un alt veşmânt în care să le trăieşti într-un timp nerăsfirat în prezent, trecut şi viitor şi să îţi fie precum o clipă neutră care să umple un gol, cel dintre tine şi însăţi, durată a uzurpării tuturor acelor altor zile ale unui tărâm până la care ar mai fi trebuit să fie, dar sfârşite absurd între absenţe…

…iar asta ţi s-a întâmplat, fireşte, nu întotdeauna dar nici numai uneori…

…abundând încifrări ca nişte costumaţii inutile în care neatinsurile se zbăteau să pătrundă sensul cu nesupunere şi cu revoltă, luându-te pe căi ocolite, când tu le smulgeai nimburile, dezvăluind resorturile încă fascinată de nişte visuri care îţi ţeseau zidurile din sticlă şi piatră de amurg între care trăiai dinăuntruri cu pereţi despuiaţi care duceau în nicăieriul unui pustiu făr’ de ţărmuri unde te simţeai ca şi cum ai fi rămas în afara ta într-un timp sortit să piară, însă acolo, în nevăzuturile unei efervescenţe subterane te încărca o voinţă nici măcar de tine bănuită, aceea a reacţiei la tine însăţi…

…iar nişte reîntoarceri în unele urme nu îţi mai dau o conştiinţă desuet sentimentală, făcându-te să mai zăboveşti în anotimpuri care nu au fost ale tale, dintr-o vreme a neîmpăcării cu tine, sau, cum făceai la începuturile lor, să te mai întorci din drum, deşi aşteptările zilelor şi nopţilor nu ar mai fi întâlnit pe nimeni la capătul lor simţeai că fac parte dintr-un lucru deja sfârşit iar cârpirile lor poate că te-ar fi făcut să te simţi mai puţin singură înaripând năluci în cadre de feerii aeriene, trăind o existenţă a întrezăririi…

…ştiind că dacă vei înstrăina nu vei mai avea cum să împlineşti…

…ştiind că sensului încă nedesluşit îi trebuie un fel potrivit al aşteptării, un cum, şi o vei face în inocenţă şi în puritate iar astfel îţi va fi şi gândul ce îl va pătrunde, sfredelindu-l cu privirea, ştiind că uneori se întâmplă că deşi îl cauţi, să fie el cel care te găseşte, iar atunci când va fi i te întâmpli îl vei trăi nemijlocit şi într-o spontaneitate, iar înainte de asta va exista în lumea ta gândită, nu trăită, acolo unde cauţi dezlegări, lor, acelor gânduri cărora te dai fără a li te împotrivi dintr-un instinct inexplicabil cu storurile netrase, pentru că te trăiesc nestăpânite şi stăpânitoare, nesupuse şi neînfrânte, lunecându-te dincolo de tine în picioare sufleteşti, plăsmuitoare…

…pentru că ea îţi este desfăşurătorînfăşurătoare în tine, încatenări, ea memorizând din timpuri neplămădite monolog magic al descoperirii adevăratei tu, mister supunându-i neîncrederea…

…dacă cea de atunci,  înmagazinându-te memorial, ştia cu mult înainte despre tine, cea de acum, ca de o amintire neîntâmplată din poveştile de dincolo ale unor ferestre nedeschise, visătorie cu dorul unui altfel, semănând surprinzător cu acea ţie neştiută, necunoscută, părelnică excepţie şi nu regulă, fiinţă încănemărturisitoare sieţi, fixându-te ca pe un spaţiu mitic al unor încăneiviri, ca un fel de preludiu al tău…

…legându-te de-a lungul iscărilor cu anafore şi de-asta poate cine ştie ce porţi în tine şi nu ai uitat şi nu poţi să uiţi şi nu ai avut pentru ele litere decât în gând; percepţii purtate înăuntrul minţii tale, cu totul întâmplător, întâmplător de tine, cineva, acea cineva fiind eadecândva, parcă ar fi trecut printre ale tale, gândindu-şi-le de parcă ţi le-ar fi fost, dându-ţi senzaţia a ceea ce eşti, ce le eşti, de parcă te-ar fi spus acelor gânduri despre care ai simţit că îţi vorbesc, că vorbesc despre tine, că te vor vorbi, spunând despre tine, nerostita, neştiuta, tu, îndepărtând, fireşte, ceea ce nu ţine de tine, deşi totul s-a petrecut aidoma…

…de-a lungul drumurilor ea înlocuindu-te când tu erai neputincioasă…

…când te aflai pe o latitudine a unui timp atât de îndepărtat faţă de semnele tale cardinale, când te simţeai fără de căpătâi şi reazem, când te încovoiai sau cădeai, căutătoare fără ochi, când te traversai cu teamă iar ea te acoperea, ferindu-te de jocul umbrelor şi al melancoliei, de înfricoşări şi de frig, de prăbuşire, aşteptând liniştită sfârşitul tuturor spaimelor când începuse să nu te mai ţină ascunsă într-o intimitate protectoare, şi reducându-le la nişte simple punctări de stări care mai apoi urmau să îţi devină inventarierile semnificaţiilor tale…

…zbătându-se stăruitor, epuizându-te câteodată cu propria lor mărginire, când o uitai pe ea, care însă de acolo nu îţi plecase, doar că aşa credeai, când nu mai trăiai fragmente din ea reluându-se, de parcă s-ar fi volatilizat, însă de fapt eatu nici nu apăruse, tu fiindu-i tainică, mecanica ta părând a-i rămâne un secret etern, ea, cu rochie de zăpadă în culoarea turcoazelor  îmbrăcându-ţi toate veşmintele sufletului din roua dorinţelor tuturor nuanţelor cu putinţă, ea mereu la fel, aproape la fel şi de fiecare dată o altfel de tresărire trecându-te prin filtrul sentimentalismului, particularitate hotărâtoare…

…iar dacă ea nu ar fi fost astfel, ai fi trecut pe lângă tine absentă…

…ea, cea pe care ai continuat-o în toate cele care au urmat, cumva ca un refren al unei clipe încheiate dar nesfârşite, nesfârşinde, tu, cea care atunci nu ştiai că astfel vei fi în sine…tu nu, însă ea da.. tu erai, ori mai degrabă ai fi fost în devenire, dacă ea nu te-ar fi favorizat ca o conjuncţie fericită, roca ta neprelucrată…

…ea,  fantezie eliberatoare,  când tu te voiai austeriate…

…ea, cea care scrutându-te cu un ochi lucid te-a dus până la capăt, şi niciodată ca pe o povară, şi niciodată ca pe o trudă de drum pe care să o abandoneze, livrându-te aventurii de tine, cea de pe calea aflării, atentă la resorturile tale, la buna lor funcţionare, atentă la primăveri, la veri, la toamne şi la ochii închişi ai zăpezilor, la răsărituri şi la apusuri, la nopţi şi la zile, la cenuşiu, la culorile de apă şi la culori înstelate, la părăsiri şi la despărţiri iar atunci actul cel mai adesea întâmplat era spovedania impasului…

…atentă, la contopiri şi la pătrunderi, la fericiri şi la dureri, ştiind că dacă te fracţionezi, vei suferi cu fiecare fragment, dându-i îndureratei din tine armele care să te ajute să rezişti pe dinăuntru, pentru că încă nu aveai acele deprinderi care intră într-un reflex de autoapărare pasivă, cel al dezarmaţilor, atentă la amintinduri şi ocrotitoare la uitări, lăsându-te să mori în ele doar ceea ce nu mai voiai să trăieşti, atentă la însetări şi la potoliri, neacceptându-ţi pe de-a-ntregul niciun abandon dar şi nicio patimă, atentă la răzvrătiri şi la stavile, la focuri şi la cenuşi, la întregimi şi la retezări, la calmuri şi la stridenţe, pentru ea existând mereu o cale de a înţelege, deşi câteodată tăceai, te ascundeai, o minţeai pe ea, ea cea care sinceră mereu cu sieţi nu te minţise vreodată aşa cum  nici pe altcineva nu minţise, neîngăduind vreunei aparenţe să fie ambigue, şi atunci când se întâmpla se înfuria teribil, ea vrând să te ferească de toţi şi de toate…

…şi, din cavităţile tale stând de veghe, te silea să o recunoşti, refuzând utopia unor locuri imposibil de împlinit şi totodată de abandonat, fără să te rănească prea tare, fără să te bruscheze, însă cu o detaşare necruţătoare, făcându-te să îţi alungi din închipuire tot ceea ce ascundeai pe după perdeluiri, vânându-ţi credulităţi, răsăriri care păruseră că se întâmplă şi pe care nu le puteai descuia pentru că nu aveai cheile potrivite…

…iar în vârşa lor ai fi putut intra lesne, doar că de ieşit ţi s-ar fi întâmplat anevoios sau chiar deloc…

…iar ea din tine voia să te ferească de a bate pentru tine prea din vreme acea oră a durerii pure, temându-se că nu vei avea putinţa de a deosebi realitatea de părere, văzând ceea ce nu era, în întâmplări brutale ori dezamăgitoare, amăgind aşteptările, în trăirea clipelor unui timp ce nu s-ar fi dovedit decât a fi unul fără găvane, fără forme de relief, un înveliş fără conţinut, simţindu-l, de l-ai fi trăit, ca şi cum şi-ar fi consumat prea excesiv poate erorile şi înţelesul, atentă la încercările de a te travesti în ceva ce nu ţi se potrivea, privindu-te atunci, suprinzător, cu o ironie tristă, şi atunci se distanţa de tine, pentru că te vedea ca pe o făptură străină, iar pe dinăuntru îi simţeai încleştarea şi se întrebare, doar că nu ademenitor, de unde se ivise în tine ceva ce îţi era mai degrabă o alchimie a alianţei unor contrarii, şi nu voia să te lase pe mâna timpului, creditor al tuturor curiozităţilor, timp ce înainte de a deveni înţelegere este iscodire, pentru a afla dacă asta te-ar fi prefăcut într-o fiinţă a singurătăţii de sine…

…ea, trăindu-te cu voluptate şi cu docilitate plină de raţiune ascultându-te, atentă sortându-ţi decorurile anotimpurilor prin care treceai, lăsând în urmă exuvii, ea păstrându-ţi-le de pe unde erau împrăştiate, încă una şi încă una cu fiecare clipă în care te ţeseai, împăcând din ce în ce mai multe orizonturi, neaşteptând de la tine ceva anume…

…aşteptând nimic, însă datorându-ţi totul…

…de multe ori însă simţind că ai fi vrut să scapi de ea, deşi poţi scăpa de orice şi de oricine mai puţin de tine, de însăţi, iar de noi înşine abia la urmă scăpăm, când nu mai avem de cine şi de ce scăpa, şi de multe ori chiar ţi se întâmplase să vrei să o uiţi, să o  spulberi printr-o disecţie, dar fără de urmări imediate, pentru că era câteodată atât de tăietoare când îţi povestea despre înfăţişări de farduri, despre măşti, dar nu despre acelea eliberatoare ale unor izgoniri, ci despre cele ale unor aparenţe goale de orice substanţă,  încercând să îţi risipească ceţurile din jurul unui contur romantic, însă o făcea pentru că te proteja, pentru că îţi ştia atâtea clipe de dinainte care adunaseră în ele atâtea înţelesuri, pregătindu-te pentru un intim drum…

…un drum lung pe care nu ar fi vrut să trăieşti nostalgii şi retractilităţi, nu voia ca tu şi ea, perechea ta de nelinişti, să ajungeţi ca două aripi de talere ale unei balanţe cu zbor tragic, voi, tu şi ea,  ea, cea îndreptată spre tine de către tine, veşnic amestec de extreme, vă zideaţi pe dinăuntru una pe cealaltă ca între primejdii precum un sălaş ferit, având acoperământul de pândă…

…ea din care nu voiai ca într-o zi să rămână doar resturi…

…pentru că ea, undeva, ar fi dispărut, luând înfăţişare de prevestiri şi lăsându-te singură ca o insulă pustie şi pustiită, şi speranţele ca să o mai chemi cândva la tine ţi s-ar fi carbonizat până la ultima, tu cu sufletul tău atunci la discreţia durerii, sub zăpezi satrapice de ierni contrariante pe care aveai să le simţi din ce în ce mai grele, din ce în ce mai disperată, din ce în ce mai de neînţeles fără ea, ea fiind cea care îţi împlinea aspiraţiile solare, cele cu neputinţă de urcat pe treptele sufletului tău dacă pe ea ai fi înstrăinat-o…

…ea restabilind echilibrul dintre tine şi lumea ta, ea, cea a multora tu de tăceri care vorbesc şi de zgomote ce tac, ea cea care ştia că uneori nu mai puteai să vorbeşti, tăcerea e graniţa autismului care te ia nemaipermiţând în vreun chip ambasada unei iluzii când întâmplarea e încheiată, fiindu-ţi agonie  în căptuşelile sufletului, iar speranţa înspre care priveai are acum încotrourile închise şi îşi mai găseşte loc în absurditate or’ poate nici acolo…

… şi tot ea începându-te ca poveste dintr-o viaţă de om, de mai multe ori,

…ea, fante spre tine ale fiecăror clipe, de fiecare dată o cu totul altă nouă răspântie, ea, cercurile tale concentrice învelindu-te spiralat din cochilii de scoică, ea o uşătoateuşile anotimpurilor tale vârstate cu turcoaz şi albumbrit cu pete de lacrimă ale unor clipe pe care, dacă le avusese cândva, nu le mai avea nici măcar în vis, ea însă surâsul tău pe marginea rosturilor lor tragice când ţi le străjuia cu iluzii, când îţi puneai la îndoială temeiniciile şi ea nu îţi dădea crezare când îi spuneai despre timp, despre timpul asemenea unor mişcânde cercuri, nesfârşite închideri şi deschideri…

…despre timpul care toceşte, despre uitarea cea sigură…

…iar ea se răzvrătea răspunzându-ţi că pasiunile pot exista la infinit, şi  te întreba atunci, te întreba fără sfârşit şi tu te prefăceai că nu o auzi, îndepărtând-o şi povestind apoi o rătăcire din celelalte amintiri despre ea, tu, lutul vasului uman în care poate câteodată mai răsună vreo durere din trecut ca un ecou torturator începute cu timpul ei, însă pe tine, cea de cândva, o vei aştepta la nesfârşit pentru că ea a fost locul tău în care ţi-ai putut trăi reveriile cele mai intime în toată plenitudinea lor în nopţile pedinăuntrului şi fără ea ai fi risipiri buimace, ea ţi-a fost cea care a făcut din apă foc şi căldură din frig şi din întuneric lumină şi a îngăduit să te întâmpli în ea şi prin ea…

…iar tu nu ai rămas la ea din întâmplare, pentru că prin ea renăşteai, te reinventai…

…ea îţi era reprimare suavă, tu, aprigă furtună, ea accelerându-ţi respiraţiile fiecărui acum pe care îl trăisei şi durerea poate a fiecărui drum până acolo, ea ştiind de fiecare dată că  nemişcările tale, cum puteau părea altora, ale unui hotar pe care când îl pierdeai, când îl găseai, pe dinăuntru îţi erau convulsii cu tresăriri dezdănăjduitoare iar împietririle tale sângerii de jăratec atât de înşelătoare, ea îţi era uimirea, veghea ta neamăgitoare, ea este cea care ţi-a stăpânit nuul atâtor răscruci, deşi adesea vulnerabilitatea ta, ea este ţesătura ta de feerie împletindu-ţi visurile, chiar dacă unele câteodată doar străvezii închipuiri de contur…

…şi nicicând nu o vei lăsa să plece din tine, şi-ai face-o a veşniciilor răsăriturilor, pentru că ea te-a învăţat limba chemării pe nume a dragostei în ciuda avertismentelor iminente ale vedeniilor, silabisind tresăriri în nopţile veghii pe care nu ţi-o putusei anestezia, ea este cea care aprinde iluziile de candoare şi de eternizare a dragostei, iar fără ea te-ai afla într-o absolută singurătate, ratând nu doar toate anotimpurile, ci mai cu seamă pe cel fundamental al tău, acela misterios şi anonim al înfloririi de fiecare dată când, destrămată, te-ai întoarce dintr-

veştejire.

 

Publicitate

Poveşti analfabete, căutătoare de cuvinte potrivite greu de aflat

Motto: Pentru nişte gânduri poate sunt de vină întoarcerile noastre în nişte întrebări cu tot dinadinsul, atunci când încercăm să ne înşelăm duios şovăielile unor răspunsuri hotărâtoare, când ne simţim deschişi la armură cum nu am mai fi fost vreodată în nişte lucruri, cele în care ceea ce semnifică trebuie spus.

Suntem poveşti, poveşti care dacă nu s’ar spune n-ar fi, poveşti după sfârşitul cărora nu-ţi mai rămâne decât să tragi aer în piept şi să îţi spui că măcar pe ultima ai mai fi ţinut-o puţin, încă puţin, poveşti cu timpul îndurerat, poveşti ale unor repetabilităţi, poveşti ale închipuirilor în căutarea realităţii, poveşti la sfârşitul cărora dăm vina pe un trecut uitat, poveşti ale unor dorinţe înfipte adânc în carnea sufletului, poveşti în care închipuirile scot şi includ realităţi, poveşti în care ne îmbrăcăm într-un fel numai al nostru, poveşti pe care le deschidem la întâmplare, dar încolo totul e cum trebuie, poveşti nenumite care se petrec atât de repede încât nu ne rămâne mai nimic de regretat la urmă, când sfârşim de aranjat amintiri…

…iar ăsta e felul de poveste în care, de te-ai întrupa, ai vrea să fie mâine, pentru că azi încă mai eşti femeia anotimpurilor din trecut care se întreabă, privindu-l, dacă el, bărbatul înainte de care nu a fost cu adevărat nimic era cel cu adevărat aşteptat sau doar o înfăţişare plină de semnificaţii a celui care, înfăţişat, nu era altceva decât închipuire, la fel de bine cum putea fi şi o realitate care ar fi putut avea un sens, doar că ceva din ochii lui părea a i-l refuza cu încăpăţânare, de parcă lumea în care s-ar fi văzut ar fi fost una ameninţătoare căreia nu i-ar fi spus da, sau poate că îi spusese cândva şi nu mai fusese nimic după aceea, poate că bărbatul acela cu drumuri asfinţite iubise odată ca niciodată prea mult cu totul totului încât acum nimic nu îi mai rămăsese…

…şi de-atunci poate că bărbatul cu treceri asfinţite îi uitase iubirii limba sau poate că nu ştiuse vreodată să o vorbească decât în vânt încărunţit cu durerea de a fi în ea întâmplător şi vremelnic şi hainele ei pe el nu ţinuseră, iar o vreme după aceea poate se mai uitase lung după ea, atât de lung încât privirile începuseră să îi sângereze, să îşi asfinţească sub pleoape tot ce se rupsese în el, astfel că bărbatul acela cu degete flămânde de dragoste uitase pe drumuri amurginde să se mai ia cu sine, şi se întâmplase tocmai când o întâlnise pe ea, pe femeia tuturor răsăriturilor, altunde, el, nealtcum…

…pe femeia ce părea a fi dintr-o poveste asfinţită cu pleoapele închise, poveste în cuvinte inexpresive tosmai pentru că odată ca niciodată, demult, exprimaseră totul, iar acum ce mai rămăsese din ele era istovit şi delicat şi nu te puteai apropia decât cu o delicateţe egală, aşa cum câteodată de apropiem de spectrul lucrurilor în măcinare şi în insecuritate, iar pentru a nu te opri la mai puţin, şi pentru a nu trăi acea senzaţie de unde orice ar fi ireversibil, îţi construieşti un loc, un loc ce nu există pe nicio hartă, un loc în care uitarea se trăieşte cu nerăbdare…

…un loc în care oamenii, pentru că e necesar pentru poveşti să fie oameni, oameni care ascultă şi la urmă ridică din umeri a nedumerire, nu şi-ar mai aminti când ar fi întâlnit-o ultima oară pe femeia de la apus, nu ar şti despre ea decât ceea ce aveau să uite după aceea, dar în vremea când ar fi văzut-o întâia dată ar fi simţit, straniu, că aceasta ar putea dispărea oricând, ca orice încetare, într-o tăcere şi linişte cuprinsă de muţenie în care nu mai era nimic şi nimeni de aşteptat, pentru că în povestea căutătoare de cuvinte greu de aflat,

…şi atunci fusese pentru prima oară când începuse să poarte atât de tare strânsă pe talia sufletului acea rochie care o sugruma de-a dreptul, dar era singura care îi mai venea, deşi începea să îi plesnească pe firul cusăturii, iar ea se temea că la fiecare mişcare pe care ar mai face-o avea să se deşire şi mai mult, lăsând la vedere urmele suspinânde pe care le purta pe piele, cele care la fiecare strânsoare căpătau o nuanţă vineţie de la puţinul aer pe care îl mai puteau respira, căci femeia care îşi gândea dragostea avea grijă să le acopere atunci când simţea că ar grăbi-o în neîncrederi care pentru ea erau lungi şi grele, şi asta se întâmplase de la prima ruptură, şi deşi trecuse ceva timp de atunci, tot i se părea că dacă cineva ar fi privit mai îndeaproape ar fi putut zări în acel loc, pe coapsa ei stângă, o rană a începutului, început din care totul mai apoi izvorăşte…

…pe zi ce trece, rochia femeii tot subţiindu-se, poate de la lucrurile care dispăreau treptat din fiecare fir până când din ele nu ar mai fi rămas decât nişte dâre abia văzute care până în cele din urmă s-ar fi pierdut şi ele, fir oarecum nepotrivit cu care, naivă, însăilase semnificaţii cu înţelesul doar pentru ea, şi  începea să se teamă ca nu cumva să ajungă de subţirimea unui fum, şi se temea ca nu cumva să ajungă să nu mai creadă, şi urmele să capete adâncimi, şi-n adâncimi să înceapă să se adune nişte gânduri cărora le-ar fi devenit limpede pradă, lipsindu-i magica îndemânare de a le face să sune plin, gânduri cărora le mai trebuiau doar câţiva paşi până să pătrundă în ea…

…aşa că tot ce îi mai rămânea de făcut era să le întoarcă din drum, să se ducă să fie ce-au fost, să nu le rămână, oricât de cuprinsă de teamă ar fi fost de la unul la altul, neîndrăznind să se întrebe ce s-ar  întâmpla dacă ar sta nemişcată, doar strângându-şi umerii gândurilor pe care îşi rezema câteodată visările, acele visări cărora le refuza altfel de auz decât al ei, pentru că ele erau singurele care o învăţaseră numărătoarea unui timp în care de unele lucruri putea să se apropie dar de altele nu, pentru că celor din urmă încă le mai purta urma muşcăturilor până la osul sufletului, dar simţea că dacă ar alege asta, dacă ar alege să rămână nemişcată ar însemna să înţeleagă definitiv că acel loc în care ar sta ar fi unul din care ar pleca mereu zadarnic pentru a se întoarce din nou, locul unde, între ezitare şi metamorfoză, simţea  în ce s-ar fi putut preschimba la cea mai slabă mişcare…

…locul în care nu exista nici sus nici jos,  ci doar un înainte după care nu ar mai fi fost niciun înapoi şi tot ce ar mai fi putut veni din urmă nu ar mai fi ajuns-o niciodată…

…şi se gândea cum să facă în aşa fel încât să se desprindă de acolo înnodând în fum doar ce vroia să părăsească, simţind cum încă o durea în timp ce se mişca, nestând locului, ca uitarea, aşa că femeia care îşi gândea povestea îi dădu drumul acelui loc, smulgându-şi-l din tivul rochiei care începu să curgă, atât de violentă fu smucitura, clipă în care mâinile ei parcă fură mult mai lungi, degetele lungindu-i-se la nesfârşit, aşa simţea, pentru că trebuia să ajungă să desprindă din ea orice ar mai fi putut însemna împrăştiere care ar mai fi putut rezista fără ca ea să aibă habar şi care cândva s-ar fi putut răsuci, răsucind-o, dezvăluind pe pielea ei semnele unor paşi târzii de timpuriu în care nu ştiuse, înainte de a fi apucat, cum să-şi potrivească urma, spunându-şi că suntem poveşti, câteodată cea adevărată rămânând aceea spusă pentru mai…

…târziu.

Undeva, probabil nu departe, în aşteptare, anotimpul clipelor întârziate

Motto: Dragostea este autocunoaştere.

 

Poate că e de vină primăvara  în părul ei, din creştet până pe umeri fierbinţi, poate unele resturi de iarnă ascunse în buzunarele argintii ale rochiei tremurătoare de iarbă, acolo unde îşi păstrează nişte amintiri, poate vina o poartă celelalte anotimpuri ale insulei ei deasupra nemărginirii, atât de asemănătoare altor insule prin singurătate, insulă unde îşi ascunsese în tăceri întrebătoare neliniştitoarele dorinţe de pe care mâna se ridica greu…

… poate că e de vină visul cu ochi de o adâncime nespusă care îi adăposteşte fiinţa fragilei îndrăgostite, poate că e de vină ceea ce ascultă şi îi pare de neînţeles, poate că vina e a ei  pentru că nu uită să îşi amintească de toate lucrurile care sunt ca nişte zale ale unui lanţ cu semnificaţii şi că tot ce e evident uneori nu’i altceva decât părelnic, iar asta câteodată îşi dorea să uite cu voluptate, doar că unele amintiri aveau fluxuri şi refluxuri ciudate ale unor sunete ude pe care le urma, dar nemaiîncăpătoare în ele, iar unora încerca să le pună capcane pe întregile lor întinderi ca să le prindă timpul în ele fără dezlegări iluzorii, cu toate simţurile încordate la pândă, aşteptând, restul fiind speranţă…

…poate că de vină pentru gândurile ei este faptul că uneori îi pare că trăieşte ceva în cu totul alte dimensiuni decât el, simţind cum cade din dragoste…

…poate că de vină  pentru  gândurile ei nepierdute din care niciunul nu se retrăgea învins e tot ceea ce se întorcea înspre ea în chinuitoare întrebări din uitări provizorii, dorindu-şi ca ultimele ei amintiri cu ochi sticloşi în care i se făcea frig să fie şi ultimele ei tristeţi…

…gânduri care câteodată răsturnau multe în ea, dacă nu totul, regăsind în urmă ceva din ce credea  că ar fi pus înstrăinare înţelesurilor, gânduri cărora le spunea nişte cuvinte pe care le scotea, unul câte unul, de-acolo de unde le ţinea ascunse în faldurile rochiei de vânt, acolo unde le păstra, unde erau în negânduri, erau în nedeferecare  neîncepute până în clipa în care le atingea, iar în clipa în care o făcea, pe niciunul spunându-l la modul ezitării, al retractilităţii sau melancoliei, tot ceea ce era nelinişte se limpezea, tot ce era tulbure se netezea, tot ceea ce era sfărâmat se făcea piatră din nou…

…doar că dedesubt unele cuvinte mai aveau încă nedesfăcute umbre în care se ferea să se strecoare, umbre care se întorceau dintr-un amurg înspre un netrăit răsărit, putând vorbi tot ce ea ţintea cu ochi ficşi ţinând arcul gândurilor încordat, doar că timpul lor era unul furiş, al unui timp fără mesaj, unul care îşi sfârşise înţelesul, adevăratul lor timp fiind cel în care totul lui îi părea ştiut dintotdeauna, doar că abia acum începea să înţeleagă că pe ea nu o putea poate asemui cu nimic, că era făptura cu sânge ireal, cu vine arzânde, febrilitate sangvină, făptura cea fără de care ar fi trist pe pământul lui dacă nu ar învăţa să îi strige numele pe dinăuntru, acolo unde îi creşte timpul înţelesului, acolo unde o simte ca pe un cuvânt fără sfârşit…

…aşa că pentru nişte gânduri poate sunt de vină întoarcerile ei în nişte întrebări cu tot dinadinsul, atunci când încerca să îşi înşele duios şovăielile unor răspunsuri hotărâtoare, când se simţea deschisă la armură cum nu ar mai fi fost vreodată în nişte lucruri, cele pe care cu cât le cunoscuse mai mult cu atât ştiuse mai puţin despre ele, şi atunci le spunea alte cuvinte, cuvinte cu care poate nu se aseamănau, dar pe care le chema pentru că erau lângă ea ca să le potrivească privirile de ele închise în ochi, cuvinte pe care le jupuia de pe tăcerile ei când le era balans lor între furtună şi reprimare suavă, tăceri care aveau cele mai multe necuvinte pe insula ei, scrise pe glezne de vânt în locuri pe nisip care nu au cunoscut niciodată dragostea, glezne dintr-un material sensibil făcute ca  şi învelitura cuvintelor, ca şi întruparea în formă sensibilă…

…din răsuciri labirintice când totul e împietrit şi timpul nu mai este, nu că n’ar mai fi cândva, când eşti într-un undeva în care aproape că nu se mai vede ceva, mai cu seamă atunci când eşti  glas stins, ele facând tot ceea ce e cu putinţă pentru tine, doar că ţie numai îţi umplu tăcerile, şi mai ales noaptea, de tăceri născătoare în continuare, noapte care ţi se lipeşte de tălpi, înăuntru căreia îţi eşti irespiratorie şi care te face să îţi aminteşti ce nu îndrăzneşti…

…şi litere din noapte încep să se deşire, să se lăţească, să se facă cercuri tot mai de neînţeles, se despică în fire pe care încerci să le urmezi, să le strângi ghem, şi nu ştii cine e de vină când îţi pare că ceea ce trăiai atunci când îţi părea că este, că îţi doreai să fie, pleacă din tine cu ceea ce avea, iar înainte de asta tresărise pe tine carnea unor amintiri în care îţi era răspunsul, dar tu  îl tăgăduiai sau erai ispitită a i te împotrivi, îi tot ocoleai numele dat pe din două pentru că fiecare jumătate te făcea să visezi diferit, doar că dincolo de tot ce ai fi putut privi era un înainte nevăzut, unul cu putere magnetică şi aşteptat cu nerăbdare şi nu cu ochi întâmplători, în povestea din clipe frământate bine, crescute în tine care aveau să se întâmple şi fără de culori contradictorii, neclare…

…povestea în care ai începe de mai multe ori, poveste în care nemaiavând, nu poţi face din rămasul a ceea ce ar fi putut ficţiune ai căror paşi de cuvinte, în sensurile lor proprii, nu s-ar fi putut înlănţui, deşi cândva privirile înspre nefăcute urme tăiau linie, cea a orizontului, cu puterea ochilor de a îl stăpâni, doar că după o extatică abandonare pe acel crug ai putea înţelege că nu tot ce taie face orizont…

… numai că o vreme, încă nişte vreme, tot urmăreşti linia asta imaginară în tine cu gând de paşi, ştiind că atât de tare te vor durea visările efemere, aşteptând clipe, oriunde or fi ele, la nadir sau la zenit, de unde ţi s’o părea că îşi amână sosirile, cu durerea drumului de până acolo, ştiind când să nu te opreşti întinedintine într-un preadevreme şi un preatârziu…

…să  înveţi să recunoşti distanţele dintre utopie şi realitate…

…şi să nu uiţi că uneori, doar uneori, pentru un mai departe este prea târziu şi doar puterea iluziei îl mai face posibil, doar că niciodată să nu ajungi până acolo încât să ţi-l amâni, neîndrăznindu-ţi-l, pentru că ar fi ca şi cum te-ai amâna pe tine, între timp fiind căutânduri între ezitări şi metamorfoze, între contururi de cuvinte care dacă au ascuns cândva ceva acum ascund nimic, limpezimea lor fiind demult pătrunsă neavând adâncime, între maluri şi apele dintre ele cu întinderi şi scurtări…

…mişcări neliniştitoare care îţi deschideau misterioase orizonturi pe care le-ai vâna cu uimire, pentru că te uiţi înspre ele de pe cele mai înalte trepte ale sufletului tău fără să te mişti şi fără să cobori privirea, pentru că dinspre acolo aştepţi ceva să vină, nenăscut, dinspre acelaşi omţărm care rămâne pentru că nu ştie  să nu fie, doar că încă nu a aflat-o…

…mâinile lui încă îţi parându-ţi câteodată că întârzie…

…deşi atât de mult te-a adunat în ochii sufletului încât abia de mai poate să închidă pleoapele, doar că se teme de ceea ce l-ar putea despărţi de el însuşi, şi asta o ştii…

…aşa cum ştii despre sensibilităţile lui particulare care nu şi-au modificat liniile cardinale, despre densităţi particulare ale sentimentelor, deşi câteodată îţi par a fi doar ale unuia dar şi cele ale lui păreau a fi aidoma, ştii despre reversul lui a putea când începusei să simţi de la început că îl tulbura ceva necunoscut pentru tine…

… ştii  despre cum îl apasă aşteptarea în care ochiul lui vede câteodată fără putere, asta având-o doar peste azi, un azi întrebător, nu şi peste mâine...

…un mâine incert, poate de fum, un cuvânt cochilie în care s’ar fi putut ascunde dintr-o teamă de a nu putea potrivi vremea lui cu tot ceea ce ar simţi şi ar gândi, cu tot ce ar iubi sau neiubi, iar asta poate îl face să simtă până şi prezentul asemeni unui chit în care este închis, prezent care s-ar fi vrut al unui timp pur, singurul posibil, pentru că prezentul ăsta uneori îi aduce aproape, deşi departe, amintiri trecute, sălbatice fiare ale amintirii pe care le însemnase cu fierul roşu al tăcerii…

…amintiri ale unor vremuri când toate se întâmplaseră precum a trebuit, dar asta îşi spusese după un timp mai târziu, când îşi mai îmblânzise memoria…

… iar asta pentru el fusese îndeajuns, pentru tine nu încă, nu îl simţeai ca topindu-şi nişte spaime, ca destrămându-le, nu îl simţeai ca şi cum toate legăturile cu acel timp de cândva ar fi fost dizolvate, deşi firesc ar fi fost să nu îţi mai aducă aminte de nimic, să uite, pentru că ceea ce trăia acum nu era lipsit de realitate ca atunci, erai  realitatea lui încă nedesfăcută pe de-a’ntregul, realitatea pe care o respira fără iluzie şi nu întorcând iluzia cu faţa la el pe un drum care nu ducea nicăieri, pe un drum cu clipe fără timp, cel trecut…

…clipe pierdute până la urmă şi ele pentru că nu atinseseră decât umbre ale absenţei cu mâini de orb…

…iar tu, începând în toate de unde el se sfârşea, lui cea adevărată,  îl auzeai preabine şi nu confundai ceea  ce vedeai cu ceea ce auzeai,  îl simţisei ca pe un naufragiat sufleteşte de o luciditate fără cruţare iar pe tine insula lui, însemnând crezul tău, insula lui, cea care nu ar fi încetat vreodată să fie cu putinţă, insula, cuvânt definitiv pe care l-ai fi vrut spus la infinit, un fel de cuvânt magic aparent fragil în timpul rar care îţi vorbea pe şoptite, dar care nu îşi părăsea înţelesul şi conturul, loc nemişcător  de zămislire când i te-ai întâmplat în taină, tremur şi fior, când unor răscoliri  a început să le funcţioneze auzul, când se credea infirm de un fel de zbor pentru că nu mai îndrăznea…

…iar din braţele tale  a început să crească termic, sentimental, căutându-te, într-un anotimp, din partea cu dragostea…

…insulă înspre care trebuia să meargă pe drumul inimii  fără a se teme că nu va ajunge teafăr  înspre acolo unde îl purta precum îl vroia şi de care cândva se îndepărtase prea tare încât poate că şi uitase cum să mai ajungă cu nopţi şi cu zile, doar că pentru el acel timp îşi sfârşise înţelesul, plecase din el, îl încheiase, aşa că dacă l-ai fi întrebat ai fi primit răspunsul adevărat, distingând între ceea ce trebuia spus şi ceea ce trebuia să dea doar iluzia că a fost sau că ar fi putut fi spus, doar că dacă despre nişte lucruri nu ţi-ar fi vorbit de vină poate că ar fi fost ceea ce ţi-ar fi ţinut ascuns, ceea ce însuşi şi-ar fi recunoscut legat de clipe ale prezentului care aduceau aproape experienţe trecute, pentru că în unele întâmplări totul mai fusese odată în neliniştitele aşteptări deşi acum nimic nu era aidoma pentru a-l împiedica să îndrăznească…

…să uite că  pentru el ceva, cândva, a fost ca un avatar în care s-a căutat dar nu s-a regăsit…

…de vină pentru asta fiind himerele care nu s-au închegat în apele fără oglindire, şi nici tu, înainte de el, nu ştiai ce va urma, şi dacă şi-ar fi întrebat singurătatea ar fi aflat răspunsul, pentru că ea i-ar fi spus că la fel ca şi altădată, va fi asemănător, doar că ea îţi va fi ce nicio alta nu’ţi va fi fost din clipa în care ai începe să o trăieşti prin toate oasele, prin toate venele, dezbrăcând trupuri de gânduri întârziate zămislite imaginar, căci dintre toate, gândurile au rămas şi sunt cu el, iar pentru asta de vină e ea, pentru că atunci când a început să vorbească nu s-a mai simţit ca şi cum nu l-ar auzi nimeni, timpul tăcerii spărgându-se pentru el, cel cu puterea de a se fereca în sine, de a nu-şi descheotora gândurile, de a nu-şi dezveli sentimentele, deşi ştia că ele există, ca şi lucrurile, prin întrebuinţare, poate cândva, poate că niciodată…

…aşa după cum ştia şi că fiinţele cu profunzimi câteodată în viaţă trăiesc drame lăuntrice, ocolind adevăratele răspunsuri care i-ar slei, tăcându-le cu tăcerea fiinţei resemnate multe vreme întrebările cardinale sau fiindu-i peste putinţă să le cunoască, tristeţea, vadul lui,  iar ceva un ţărm mult prea îndepărtat, zădărnicit, trebuitor pentru un altcândva un alt sânge, o altă naştere cu taine ce nu au fost pătrunse, un alt vis nesfârşit de adevărat…

…aşa că aştepta să audă cum, pe nesimţitelea, ar începe să iasă din el, suflet rătăcitor, deloc cameleonic, căutând, fără să ştie, identitatea cu ea sub semnul focului, îndrăznind să se azvârle în flacără…

…întrebându-se dacă pentru asta de vină ar fi ea, cotropitoare, imaginară cu flori de nu-mă uita şi stele în păr, în rochia ei ivorie din mătase grea de vânt în care era de-a dreptul înnebunitoare, sau poate doar o linişte pe care simţea că i-ar putea-o dărui, una în care aşteptarea lui nu ar mai fi avut înţelesul unui timp de cândva, linişte în care, necerând niciunul celuilalt ceva şi-ar datora totul, îngăduind să se întâmple prin ea şi el, după întâiele întrebări speriate, câteodată simţind că totul se petrece într-un vis hrănindu-se din ei ca să poată exista, un vis nesigur…

…poate că e de vină este ea  pentru că nu vrea să îl lase să uite ceea ce nu a fost, ceea ce nu a spus, poate că ea este de vină pentru că nu ar fi vrut să îl lase să uite…

…dragostea.