Atâtea în aşteptare cu vagi erori, în plus sau în minus

Motto: Poate că insatisfacţiile ne sporesc interesul pentru închipuiri atinse cu risipă.

 

Decembriind, aşa, înspre zilele Crăciunului, cel mai mult îmi place să stau la taclale cu acei asemeni mie, ăia neînfrânaţi care abundă în amănunte, şi care, dacă nu întâmpină nicio rezistenţă îţi vor spune de câte’n lună şi-n stele, de ce-au făcut şi de ce n-au făcut, cu lava entuziasmului, cu forţa pasionalului şi cu neputinţa răsfrângerii la esenţial, dezlănţuiţi, verbali fără odihnă, sunt câteodată zile când simţim că am vrea să ne amintim totul, chiar şi lucrurile cu care încă nu am trăit vreo împăcare, e trist pe lumea asta să n-ai cui spune,

zilele astea, mai mult ca niciodată, e despre ce îţi este aproape şi despre ceea ce, departe, te simte ca şi cum ar strânge în braţe nisipul, e despre crucile visurilor care îţi pare că s-au înmulţit,  când pielea sufletului e amorţită şi nu mai simţi nimic,  cândva tu un talmeş-balmeş de visuri care începuseră să trântească prea tare uşile neavând de gând să răspundă la nicio întrebare,  o lume în care poate toate nu erau chiar pe măsura ta, dar ţi se potriveau atât de bine, tu dincoace de celălalt spunându-i în şoaptă să te aştepte, deşi ştii că abia ai mai putea-o face,

te încearcă un început de miopie, poate că ochii tăi sunt prea obosiţi, poate că uneori distanţa dintre lumile tale visate şi tine se face prea mare, poate că trăieşti prea amar acele lucruri cărora le-ai fi dorit un sfârşit mai puţin lipsit de sens, după ce puseseşi în ele atâta risipă a închipuirii, poate că încă ai dorinţe oarbe şi pline de bătrâneţe care încă mai caută să ajungă, tu, de fiecare dată când alergaseşi prin ele obosind însă tot nu te lecuiseşi de ele, dar nu uita de acea putere a sentimentelor, putere care ajunge la cea conştiinţă cosmică,

vei duce ceea ce vei şti că nu trebuie să încetezi şi te vei opri din ce vei simţi ca pe un îndepărtat, oricare ţi-ar mai putea fi racordările imaginare la inventarul tentaţiilor, asta despre un mai departe, vei simţi că unirea ta cu celălalt e din scădere în scădere ori de câte ori vei da de o îndoială,  veşnicia dragostei e o iluzie, dragostea trăieşte atât cât trăiesc şi iluziile, începe euforic, început fecund, sfârşeşte disforic, alianţa cu inevitabilul s-a produs, tristeţea  e inutilă, tu dă vina pe hazard pentru ce-ai vrut şi n-ai vrut, că hazardul aude, dar data viitoare să vorbeşti mai
tare.
Anunțuri

Noaptea atâtor treceri în care nu mai laşi nimic în urmă şi nimic nu ai mai iubi din ce rămâne

Motto: Uneori ţi se pare că toate gândurile astea, nălucile tale, au murit fără visuri şi acum s-au întors să te bântuie dar îţi cer să le dai voie, să le dai timp, deoarece  nu vor să dispară pentru totdeauna ca nişte visuri ce nu s-au împlinit, nu vor să se prefacă în spaimele tale pe care le întrebi dacă vor să le dai adevărul sau vor să le păcăleşti.

 

A fost noaptea muzeelor, şi singurul în care am intrat a fost al cel nălucilor, mai toate poveştile trecutului nostru sunt străbătute de năluci cu mâinile lor moarte ce dorm acum acel trecut, le purtăm acum fără lacrimi, lumea lor e una a poveştilor romantice, că nu e fantomă care să nu fi fost străbătută, fireşte, şi de o dragoste, e ca şi cum tu ai fost ele, într-un colţ, în ultimul meu gând, nălucile tuturor anotimpurilor nepetrecute dansau în jurul flăcărilor în rochiile lor lungi de un alb trist,

tristeţea renunţării, redevenind ceea ce erau, câteodată nu rămâne a fi, deşi s-ar fi putut, nălucile tuturor dragostelor din tine, romantice prin excelenţă, înşirate la rând, scot un oftat mecanic, laşi pe seama lor să spele de piedicile naivităţii realitatea, întinderea orelor de noapte a fost despre luminat drumul nălucilor rătăcite în văluri tremurate, alea care tot cutreieră şi care se întorc înspre tine cu un zâmbet obosit  deşi nu ştii la ce ar mai fi de folos nişte umbre străvezii,

pentru care tot ce ai mai putea face nu ar fi decât să le înşeli de-a pururi, au fost ale fericirilor primejdioase, şi  nu le-ai mai putea recunoaşte de la plecarea lor decât după semnele pe care le au între inimă şi piele,  e despre gândurile năluci care ar vrea să urce la cerurile liniştii dar nu pot, pentru că încă nu au terminat de despicat, despre tot ce a rămas la tine ca pe un ţărm fără întoarcere, într-un colţ, înghesuite unele într-altele, cu părul căzut în ochi, ascunzându-le privirea,

ochi pe care îi simţi mari, deschişi, stau, cu mâinile strânse pe inimă, nălucile adevărurilor descumpănitoare din vremea când încercai să atingi zări iluzorii roase de dinţii visurilor, undeva, de-a lungul unei dungi late de întuneric, era o nălucă ce nu se lăsa văzută decât din spate, mirosea a ardere veche, am ieşit din noapte, trecutul îşi dădea la o parte pânza morţii, iar acolo nu mai era

nimic.