Sub cerul de iluzii al anotimpurilor fără nume

Motto: Fast în zdrenţe, joc de paiete, fermecător şi inocent, constituiri din aparenţe, totul convingător.

 

Dacă te-ar întreba cineva cu care te-ai întâlni după multă vreme, muncindu-ţi cu privirea încordată memoria să îl aduni din amintiri pentru că uitarea are o memorie fără cusur, să îl potriveşti într-un nume, recunoscându-vă cu mirare dintr-o altă viaţă parcă, a altor tărâmuri demult umblate, ce ai făcut în ultimii ani, cine mai eşti, nu i-ai răspunde că ai învăţat toate dezgusturile, că ai învăţat indiferenţa faţă de ceilalţi cu ochi şterşi, nu ai avea acea privire pe care o aşezi când te uiţi înspre edenul pentru totdeauna pierdut sau înspre lumea ta ireală, cea fără contururi lămurite,

i-ai spune ceva la nimereală în fraze scurte, cuvinte fără greutate, fraze de care ai atârna un zâmbet, te-ai întreba la ce bun să îl împotmoleşti în gândurile tale întortocheate şi de neînţeles, la ce bun să îi spui că după ce ai dat colţul tinereţii, viaţa limpede, viaţa liberă, ai rămas în unele lucruri acelaşi adolescent până la moarte cald, dulce, veşnic, aşa, ca într-o iubire, iar în altele cu mintea de la douăzeci de ani când totul în tine era o demenţă, nicotină, cofeină, alcool, sex, agonii şi căderi şi dorinţe cosmice,

ani stupizi şi năuci când tot ce voiai era să fii liber, să fii tu însuţi aşa cum ai şi rămas de-atunci în orice întâmplare a vieţii, chiar şi în acelea cărora nu le-ai înţeles sensul, nădăjduind că în ele era un rost pe care l-ai fi desluşit ceva mai târziu, la ce bun să îi spui cuiva lucruri sperând să înţeleagă când nici tu nu te-ai putut înţelege în ele în ceasurile tale de rupere când te mai gândeai şi la tine, pentru că şi faţă de tine îţi părea uneori că începi să înveţi indiferenţa, nimeni n-ar înţelege pentru că nu e nimic de înţeles ţi-ai spus când ai început să mai îmblânzeşti memoria,

căutând acele vedenii stupide ca o rafală de gânduri străine care te întorceau în cel care ai fost ca în nişte nostalgii care nu îţi aparţineau deşi când te gândeşti la tine, cel de atunci, îţi simţi ochii umezi şi nu eşti un sentimental, toată viaţa ta de până acum te-ai încăpăţânat în sentimente să grăbeşti pasul, la ce bun să i te arăţi cuiva cum eşti tu într-adevăr, câteodată nici tu măcar nu te mai recunoşti, adevărul e că ştii cine eşti, ai rămas mereu cu tine însuţi, ţi-ai ajuns sieţi, simplul fapt de a fi tu a rămas necurmat de-a lungul anilor, doar câteodată ţi-e teamă că ai rămas atât de

singur.

Anunțuri

Părelnicul, realitatea jucată în travesti, amăgeşte şi seduce, jocul aparenţelor creează însăşi realitatea

Motto: Părelnicul, irealitatea realului, una lipsită de îndoială, în care nu există ezitare.

 

Există două feluri de dragoste, dragoste vechi şi dragoste noi, există, în dragoste, două feluri de oameni, cei care iubesc şi cei care regretă ce n-au iubit la timp, ca să nu ţi se pară că în acel joc de-a întâmplarea dragostei, când ceva nu ai greşit, ci ai vrut să greşeşti, în locul tău, în propria piesă, să nu îţi pari o arlechină care a nimerit, naiv şi stângaci, într-o altă reprezentaţie, şi atunci să îţi dai seama că nici măcar nu ţi-o cunoşteai pe de rost, te laşi jucată de parcă te-ai fi aflat sub o putere magică şi nestăpânită şi nu prea ştii ce faci, deşi ţi se pare că ştii,

şi simţi cum te cuprinde teama că ţi se vor risipi cuvintele în loc să le dezrobeşti pe cele pe care cu magie ţi le-ai fi potrivit pentru că le-ai îmbrăcat, şi continui să joci pentru a te afla, fără să te descompui şi fără să devii incoerentă, fără să îţi fii sleire de inventivitate, fără să îţi modifici liniile cardinale, fără să pari că nu te-ai mira de tot ceea ce ţi se relevă cuprinzând prezentul continuu ca pe unul ireal de care te lăsai îmbrăţişată ca de un mereu neîncheiat temporal, pentru că totul stă în joc şi în replici când te laşi purtată,

întrebându-te dacă ce ţi se întâmpla era sau doar părea, iar dacă doar ar fi părut, asta nu însemna că ar fi fost imposibil sau cu totul imposibil, neuitând că ar putea fi acel fel de joc din care câteodată nu ieşi teafăr când nu ai dorinţa de a-ţi construi cortina, devenind ceea ce păreai la început a fi, mai cu seamă asta întâmplându-li-se lunaticilor, celor cărora după ce îşi ard aripile tot sângele din ei se scurge, din ei rămânând tresărirea continuă a unor lucruri care nu vor înceta să se zvârcolească, care mai târziu vor zăvorî în ei senzaţii pe care şi le vor retrage din geologiile lor sufleteşti,

încât fie şi cea mai mică amintire despre amalgamul de fantome pe care l-au făcut ascuns în utriculele memoriei cu preţul unor limpezimi, cele ale renunţărilor, pentru că doar astfel ar fi putut trăi iar transparenţa reveriei cu acea putere explozivă, doar astfel i-ar fi făcut să îşi aducă iar aproape clipele zadarnice şi caduce pe care ar simţi că le repetă când nimic din vreo faună a durerii nu mai rămăsese în căptuşeala sufletului lor, iar cândva fuseseşi şi tu asemeni lor, în gânduri cu unghii cândva îngereşti, acum

tocite.

Exerciţiu de imaginaţie, împotriviri la excesele de negaţie

Motto: Există lucruri care, deşi dau dau impresia unui început, nu fac decât să ne azvârle înapoi.

 

Hai să stăm la taclale, nimic excepţional, nimic sinuos, nimic întortocheat, doar stăruitor, deloc precumpănitori sintactici, atât, să pălăvrăgim la o ţigară, nu e nevoie să te sustragi retoricii mele, nu port primejdii, încă nu îţi sunt nordul, lasă busola, că îţi vei rupe dinţii în ea şi în absenţele care mă vor sorbi dacă nu vei merge cu mine înspre sus, tot în sus, lăsând în urmă tot ce a fost până la mine, suntem faţă în faţă, între noi e infinitivul verbului a fi, împrejurul nostru sunt atâtea în aşteptare cu vagi erori, în plus sau în minus, dar sunt dintr-alea inesenţiale, sunt unele de care e nevoie şi dacă vin la timp, cu atât mai bine,

hai să vorbim despre dorinţă şi modalitate volitivă, despre cum a vrea ar putea deveni a face, despre a putea şi despre a face, despre puterea reală, cea proprie, şi despre cea magică, nu te uita la mine cu ochii imobili ai statuilor şi nici nu te uita la mine întrebător, nu, nu sunt magică, eu nu-s decât o femeie, aia legat de care simţi o tresărire a venelor,colecţie de drame, speranţe şi iluzii, nu eşti decât un bărbat, material sufletesc senzaţiile şi instinctul, confundă-te cu clipa până la obsesie, până la identificare, poate că o alta nu va mai fi, adevărurile, spuse până la capăt, rămân,

ia spune-mi, ce ai mai făcut în toţi anii ăştia de dinainte de a mă cunoaşte, poţi să mi-o spui şi într-o gramatică superficială, adică să sari peste circumstanţiale, manifestându-te aşa, figurativ, fireşte că glumeam,  toate dragostele iluzorii trăiesc într-un regim imprecis de halucinantă senzaţie a realului, nu vreau să faci din tine un duel al antimemoriilor, nu vreau să îţi îngădui lungului tău trecut să se verse în prezent, de obicei când se întâmplă astfel, prezentul se contaminează,

sunt lumea imaginarului tău, sunt fascinantă, însă odată ce-mi fixez geometria, realitatea vine să interzică fantezia, poate că da sau poate că nu, aprinde-ţi odată ţigara aia, suntem faţă în faţă, şi tu taci, dar chiar şi-aşa, fără să scoţi un singur cuvânt, te găsesc interesant, hai, apleacă-te asupra misterului meu ca şi cum tot ce ai vrea ar fi să îl sfâşii, priveşte-mă ca pe o fatalitate, fatalitatea aia care e dragostea, hai că glumeam, e doar o ţigară şi o flecăreală, fir’ar, am lipsa de intenţie de a-ţi fi, zeloasă, o adevărată dramă, rezultat

prevăzut.

 

2018, realităţi la care n-ai dreptul

Motto: Tot ce înseamnă laşitate începe cu adverbul poate, laşitatea, anticamera fricii, frica aia protectoare, loc presupus infailibil.

 

Există furtuni ale sufletului sorocite să ne bântuie, lasă deoparte morile de vânt dacă nu ai nimic himeric în tine, morile de vânt nu-s pentru oricine dacă măcar odată în viaţă nu ai sângerat până la moarte înfipt în vertebrele vreuneia, altfel morile de vânt nu vor fi  decât un exerciţiu comic, admite că multe lucruri au fost anume pentru a te înşela, aşa cum ar fi cunoaşterea, adevărul, dragostea, e timpul împăcării, împacă-ţi contrariile, caută mereu dar rămâi constant în apropierea de sine şi nu în depărtarea, îndrăgosteşte-te şi nu uita că dragostea e flux şi reflux, dragostea, uragan al pasiunii,

dragostea, trăire contrariată, dragostea, material exclusiv feminin, femeile vor poveşti, după o poveste un bărbat se întoarce zdrobit, fără să fi înţeles dintr-o femeie nimic sigur aşa cum nici din ei înşişi bărbaţii nu înţeleg mai nimic fără o femeie, pentru că o femeie nu se înţelege firesc, o femeie se înţelege cu tortură, aşa li se pare, după ce totul trece rămâne ce e de rămas, rămân în urmă cuvintele unor desperecheate anotimpuri când fuseseră abia la literă, întâmplările mai apoi alegând, adunând şi despărţind înţelesuri, unele având răsuflarea simţită de la începuturi ca fiind una străină de ritmul răsuflării tale,

inexistenţe rapid refuzate, încheindu-le fără să mai aştepţi vreun ascuns care s-ar fi putut întâmpla să ofere acel ceva căutat, un ascuns undeva ca o neştiută promisiune şi pe care tu şi numai tu ai fi fost vinovat de a-l fi compromis, dar ce bine că nu apucaseră să devină o aşteptare plină de nelinişti şi de scrâşnete de gânduri şi nici o dureroasă nerăbdare nu le fuseseşi, rămâne ce e de rămas iar tu păşeşti înainte, în povestea asta  nu îi porţi de grijă cortinei,  ai ales scena finală, că n-a fost să te laşi în voia dragostei ca în voia unei nebănuite puteri,

dragostea e o producătoare de tristeţe, dragostea asta ar fi avut o realitate prea complicată, nu te doare şi pentru prima oară te miri, dragostea nu te-a prins niciodată în pantofi cu tocul înalt pentru că tu în dragoste nu prea ştii să umbli cu pantofi dintr-ăştia fiindcă rişti să te împiedici atunci când cobori trepte neîndrăznite, şi nu le-ai coborât, te-ai fi frânt deşi ştii că vis cu adevărat e acela pe care nu îl încetezi, oricât ar fi de nebunesc şi oricâte s-ar frânge sub nebunia lui, totul e crud încă, nu ai îmblânzit încă nişte amintiri ca să poţi să le calci,

să le treci.

Atâtea în aşteptare cu vagi erori, în plus sau în minus

Motto: Poate că insatisfacţiile ne sporesc interesul pentru închipuiri atinse cu risipă.

 

Decembriind, aşa, înspre zilele Crăciunului, cel mai mult îmi place să stau la taclale cu acei asemeni mie, ăia neînfrânaţi care abundă în amănunte, şi care, dacă nu întâmpină nicio rezistenţă îţi vor spune de câte’n lună şi-n stele, de ce-au făcut şi de ce n-au făcut, cu lava entuziasmului, cu forţa pasionalului şi cu neputinţa răsfrângerii la esenţial, dezlănţuiţi, verbali fără odihnă, sunt câteodată zile când simţim că am vrea să ne amintim totul, chiar şi lucrurile cu care încă nu am trăit vreo împăcare, e trist pe lumea asta să n-ai cui spune,

zilele astea, mai mult ca niciodată, e despre ce îţi este aproape şi despre ceea ce, departe, te simte ca şi cum ar strânge în braţe nisipul, e despre crucile visurilor care îţi pare că s-au înmulţit,  când pielea sufletului e amorţită şi nu mai simţi nimic,  cândva tu un talmeş-balmeş de visuri care începuseră să trântească prea tare uşile neavând de gând să răspundă la nicio întrebare,  o lume în care poate toate nu erau chiar pe măsura ta, dar ţi se potriveau atât de bine, tu dincoace de celălalt spunându-i în şoaptă să te aştepte, deşi ştii că abia ai mai putea-o face,

te încearcă un început de miopie, poate că ochii tăi sunt prea obosiţi, poate că uneori distanţa dintre lumile tale visate şi tine se face prea mare, poate că trăieşti prea amar acele lucruri cărora le-ai fi dorit un sfârşit mai puţin lipsit de sens, după ce puseseşi în ele atâta risipă a închipuirii, poate că încă ai dorinţe oarbe şi pline de bătrâneţe care încă mai caută să ajungă, tu, de fiecare dată când alergaseşi prin ele obosind însă tot nu te lecuiseşi de ele, dar nu uita de acea putere a sentimentelor, putere care ajunge la cea conştiinţă cosmică,

vei duce ceea ce vei şti că nu trebuie să încetezi şi te vei opri din ce vei simţi ca pe un îndepărtat, oricare ţi-ar mai putea fi racordările imaginare la inventarul tentaţiilor, asta despre un mai departe, vei simţi că unirea ta cu celălalt e din scădere în scădere ori de câte ori vei da de o îndoială,  veşnicia dragostei e o iluzie, dragostea trăieşte atât cât trăiesc şi iluziile, începe euforic, început fecund, sfârşeşte disforic, alianţa cu inevitabilul s-a produs, tristeţea  e inutilă, tu dă vina pe hazard pentru ce-ai vrut şi n-ai vrut, că hazardul aude, dar data viitoare să vorbeşti mai
tare.

Când, cu fiecare nou an, obsesia dorinţelor necunoscute ia chipul speranţei

Motto: Eşti mască, eşti aparenţă, eşti compromis între intenţii şi dorinţe contradictorii, perspectiva decide totul, eşti proiecţie adesea într-un fantastic, resemnifici realităţi, frecventezi duplicităţi, eşti adevăr şi minciună când faci negoţ cu sufletele altora.

 

Mâinepoimâine anul se sfârşeşte, pentru unii a început ca unul euforic, s-a sfârşit ca unul disforic, e greu  când veghezi depărtarea şi asta totuşi, sau poate tocmai de aceea, naşte în tine iar dorinţe, dorinţele alea care n-au mai apucat să devină intense şi definitive, dorinţele alea care, atunci când încep să facă piruete dinaintea noastră,  ne fac să uităm de sfârşitul disforic, cel care intră  în legile ficţiunii, poate că insatisfacţiile ne sporesc interesul pentru închipuiri atinse cu risipă, e sfârşitul unui an şi începutul altuia, scoţi din amintire tot ceea ce ai ascuns atunci când ţi-ai spus că va veni o zi când vei avea nevoie să o faci,

alte dorinţe vei împerechea uitându-te la ele cu aviditate, vei trage de ele înfierbântat, fără oprire, nu te vei opri nici când vei simţi că se fac din ce în ce tot mai subţiri, ţinându-le în mâini încleştate cu disperare, pe lângă unele vei trece însă fără să întorci capul, altele vor trece pe lângă tine fără să îţi arunce nici măcar o singură privire fiind cele pe care de prea multe ori le-ai alungat, negândindu-se nici măcar pentru o clipă că le-ai putea opri la tine,  alte obsesii secrete o să aduni, hăituindu-se una pe alta,  alte aşteptări cu pupilele dilatate vor urma, unele nedefinite,

aglomerându-se şi ciocnindu-se între ele, buimace parcă şi dezorientate, cu greu descurcându-le unele dintr-altele ca să mai poţi împrăştia din ele,  de-atâtea altele iar te vei îndepărta definitiv, cele în care nu vei putea aştepta prea mult sau cele în care vei simţi că te rătăceşti, nemaiştiind cum să ieşi dintre ele, de-a lungul altora va trebui să mergi până vei avea să dai de ceva fără a fi grăbit, cu dibuiri şi rătăciri, să sfârşeşti, şi fără să te întrebi cum s-ar putea sfârşi, nu vei mai aduna, inutil, dorinţe fără rost în care ai înainta spre niciunde,

n-or să vină zăpezile să aştearnă linişte aşa că nu îmi rămâne decât să le doresc tuturor în timpul ăsta să fie liniştiţi ca nişte biblioteci, să nu îşi mai  adâncească sumbru convingerile fataliste, să lăse închipuirea deoparte, că nu face altceva decât să altereze existenţa, să fie descătuşeri ludice sporite că şi-aşa adesea ne simţim ca un cimitir lăuntric, să se certe când îi mânie vreo supărare dar să se împace repede, să nu se apuce să tăie noduri gordiene decât dacă au abilităţi de chirurg, să lăse naibilui trecutul, că înapoi nu se mai pot întoarce, să nu-l mai vânture, să uite tot ceea e de uitat,  unii au cu toate lucrurile în care au încetat să creadă o împăcare

târzie.

Uitând mereu esenţialul, a nu mai ştiu câta scrisoare, Moş Crăciun

Motto: În zarea depărtărilor există tot ce întârzie să apară.

 

Drag Moş Crăciun, mi-e peste mână să îţi scriu, că nu mai am anii, lasă tachinările, doar vezi limpede că în ceea ce mă priveşte şi te priveşte s-a lăsat cu maturizare, însă de boala asta a copilăriei de a-ţi scrie tot n-am scăpat deşi demult am încetat să mai cred în tine, cu toate că eşti o iluzie atât de credibilă, doar la nişte ani cruzi de tot ai fost mai enigmatic, erai încă în măsură să fascinezi, şi-n anii ăia am rămas împreună în fiecare  decembrie, eu şi cu tine, tu ăla care spre disperarea mea începuseşi să întârzii din ce în ce mai des după miezul nopţii, că stăteam la pândă încordată să nu-ţi ratez sosirea auzind eu că în toate împrejurările vii pe-acolo pe unde şi pleci,

că aveam nevoie, legat de existenţa ta, de o certitudine materială, pentru că ştii cum e treaba când nu avem mărturii sigure despre un lucru, asta duce la luptele alea interioare ale noastre după certitudini, vezi ce devreme am început eu cu dorinţele după reliefuri concrete, nu ştiam că asta dintre noi doi e o întâlnire nepermisă, tata zicea că nu am să te văd dar am să te simt totuşi, cred că asta seamănă mai degrabă a dragoste, m-am gândit peste ani la vorbele astea, eram rezemată de un dulap şi am început să râd,

că aşa am aşteptat asta să se întâmple şi uneori mi se părea că nu are să mai vină niciodată, dar dragostea a venit şi a plecat de câteva ori, nu a rămas, pentru că eu, acum, la anii ăştia ai mei, cred că dragostea e dintre acele lucruri pe care nu le poţi face să stea dacă sunt făcute să plece, dragostea, fantezia noastră favorită, este ca o existenţă efemeră, veşnic ameninţată de dispariţie, tăcerea temporalităţii ei este sfârşitul, prezentul fiind unica instanţă a ei, clipa de acum, însăşi veşnicia,

la anii mei tineri când se ducea dragostea eram cuprinsă de o disperată tristeţe, acum ce rămâne în mine la sfârşit e o ilustrare convingătoare  a consimţirii pentru acea posesiune himerică şi iluzorie, deh, încă mai am naivităţi dintr-astea, doar că acum nu-mi mai îngădui pentru dragoste niciun plan, şi oricum nu mai vreau să am convingeri din autosugestie, experimentăm în iubiri ideea de dublu, doar că nu despre astea voiam să îţi scriu, Moş Crăciun, eu sunt aia care poate spune multe despre nimic cu sensibilitatea exaltată, aia care nu ţi-a spus niciodată în viaţa ei o poezie, eu tot ce voiam să te întreb era dacă mai ai pantofii ăia care semănau uimitor cu ai

tatei.

Cea pe care am continuat-o în toate cele care au urmat, cumva ca un refren al unei clipe încheiate dar nesfârşite

Motto: Câteodată  simţi că ai trăit câteva vieţi, nu una, spunându-ţi că tot ce trăieşti a mai fost cândva, dar nimic nu a mai fost şi nu va fi vreodată aidoma.


Aş  vrea să ningă sălbatic pe sânul iernii atunci când aş începe să o spun ca pe o poveste pe cea a demulturilor mele, cea din memoria tuturor simţurilor mele, cea a arhipelagului  sensibilităţii mele uneori prea complicate, cea pe care aş auzi-o cum vine în tăcere şi mă priveşte cu ochi încercănaţi cu albastru sau verde, ascultându-mă odată ca niciodată, fiind numai vedere şi tresărind din când în când, strângându-şi rochia în jurul trupului ca şi cum ar vrea să-şi strângă toate uitările pe care şi le pierduse sau pe care şi le lăsase undeva departe ca să le rătăcească drumul şi care acum o cotropeau,

şi, uitându-mă la ea cum mă priveşte cu o oboseală tandră după atâtea întoarceri din care am adus-o, aş începe să-mi amintesc de ea şi de stângăciile ei duioase, ea, căptuşeala mea cu umeri de zăpadă, cea care mi-a visat ipostazele, ea, filigranele mele,  cea de la care mi-au rămas poveştile nescrise în ochii cu irisul de catifea maro şi visătoria care curge în sângele meu, ea, cea căreia i-am urmat şi care mi-a fost ascultare chiar şi atunci când doar neînţelegerea mi-o mai înţelegea,

ea, adâncirea mea, ea, intuiţia mea despre mine, ea, tot ceea ce am devenit, fiind de la începutul începutului, eu, sublima ei complicaţie, ea având atâtea de povestit despre mine, despre împlinirile mele sau nu, despre pendulările mele între vremelnic şi etern, între tăgadă şi credinţă, ea, cea care, atunci când mă aflu pe o  latitudine a unui timp atât de îndepărtat faţă de semnele mele cardinale, ştie că nu sunt departe, doar că îmi ia timp să nu mă las derutată de frică atunci când e despre simţiri de temut, ea, cea care ştie că teama va rămâne undeva, departe, ultimii paşi nu vor duce nicăieri,

decembrie şase, mai bătrână cu un an, când îmbătrânim scade numărul de erori, devenim mai precişi, nu am niciun ultim gând care să mi se zbată în braţe trăgând aer în piept cu pleoapele pe jumătate peste ochii deschişi, orbi, în măsura în care depinde de noi, unele lucruri rămân împreună cu noi, în măsura în care depinde de ei, unii oameni rămân împreună, dacă nu bei dragostea când ţi-e sete o să îţi fie sete de ea toată viaţa, amintirile ultimelor zile nu sunt vinete de frig, nu mă mai desfigurează întrebările, nu am niciun vis care o să moară mai curând decât

credeam.

În iarnă, anotimpurile împăcate din galeriile cu dragoste niciodată sălbatică

Motto:  Uneori, ce pierzi, regăseşti cu prisos mai târziu.

 

Iarna parcă toţi oamenii sunt nişte romantici întârziaţi, iarna parcă toate se întorc  înapoi, alergi prin gânduri ca o zbuciumată că altfel te-ai demonta din încheieturi, iarna pe încheieturile tale porţi cercuri, când cercurile de frig se strâng violent mişcarile tale de apărare reflexă devin aproape imposibile, iarna suprafaţa lor e expusă la vulnerabilităţi şi la insecurităţi, şi de-asta iarna te temi de dragostea care s-ar putea prinde de gândurile tale, de braţele tale, de mişcările tale, pe dinafară îţi ţii nerăbdarea bine închisă şi bine hrănită în locul ăla care se cheamă inimă,

când fiecare mâine e pe picior de ducă şi fiecare pleacă, rămâi cu număratul zilelor în care umbli în sus şi în jos ca apucata, cu acele priviri în care înoată absenţe, stomacul timpului digeră tot ce păruse ori fusese contur, unele verbe, sunt aşa tocite de atâta tracţiune lingvistică, de-atâta fermentescibilitate, după care devin aşa de instabile, după care amuţesc, verbele toamnei tale au trăit un impact brutal cu substantivele, nu te-a parazitat vreo melancolie, lăuntrul are contururi precise şi nicio umbră pe acolo, le-ai gonit pe toate, de prin toate colţurile,

cuvintele mari, cuvintele grele, nu au avut cele mai favorabile conjuncţii, unele chestii din cronice de la un timp au devenit statornice, iarna eşti paşnic sentimentală, e anemie în tine când eşti pe cale de a recupera amăgirile trecutului, după care te-ai fi vindecat apoi în întregime, acum ştii ce să cauţi şi cum să găseşti, purificarea pasiunilor duce la reîntoarcerile tale la tine, la echilibrul interior, verbele îşi încep sfârşitul, majordomii cuvintelor tale sunt adjectivele şi substantivele, biete efemerităţi, materia constituentă a dragostei este una pe cât de misterioasă, pe atât de volatilă, mai ales pentru cei ai pasiunilor nomade,

de la o vreme anii se scurg cu repeziciune, fiecare de parcă ar sta cu un picior aici şi cu altul dincolo şi parcă fiecăruia niciodată nu ai simţit că i-ai fi spus tot şi în fiecare alt anotimp tot ce ai trăit a mai fost cândva, dar nimic nu a mai fost şi nu va fi vreodată aidoma, niciun anotimp nu a semănat unul cu altul, un anotimp îşi leapădă pielea şi altul iese din ea, sunt anotimpuri ca nişte bătăi de inimă faţă de care parcă încă n-ai vrea să mori, dar ştii că dacă nu mori faţă de ceea ce este nu poţi să laşi în tine altceva să nască, poate că ai iubit cândva, sau nu mai ştii, sau poate ţi-ai pierdut capacitatea de a defini stări opace şi fără

orizont.

 

 

 

 

 

Nuanţe contextuale concentrice, clar precizate

 

Motto: Există inexistentul, dar posibilul.

 

Câteodată e luni, alteori e despre alb, albul, întâmplatul şi neîntâmplatul, unde tot ce nu mai este se recompune şi se recondensează, culoarea ondulării contrariilor, ce pare nepăsarea surdă,  culoarea pereţilor tăi zugrăviţi cu indecizii, culoarea în care eşti nicăieri şi oriunde, eşti ubicuu, e singura culoare în care e mai multă certitudine decât îndoială, câteodată e marţi, alteori e despre negru, culoarea iubirilor în doliu, alea ale căror parastase nu mai prididim a le face, înainte de asta dând împărtăşanie muribundei dragoste, înainte de asta crezând în iluzia veşniciei ei, esenţiali subiectivi, dragostea aia pentru care nu moare nimeni, pentru că toţi mor doar pentru moarte,

câteodată e miercuri, alteori e despre galben, galbenul este ridicol şi tragic în acelaşi timp, aşa, într-o permanentă agitaţie, e culoarea care stă cât poate şi apoi pleacă, e din intenţii frânte şi risipite înainte de a fi adunate, e cu ardoare ostentativ, râde în secret, spune să nu te uiţi înapoi şi pufneşte sarcastic, zicându-ţi că într-un pustiu n-ai ce face singur, asta despre singurătatea în doi, câteodată e joi, alteori  e despre albastru, albastrul este culoarea părelnicului, a părea, verb cu regim privilegiat, lucrurile părând a fi într-un anume fel, presupunând că pot fi şi în altele, pentru că un fel de a fi nu sfârşeşte toate felurile de a fi, a fi şi a părea că este, inspectându-se reciproc,

a părea, în imposibilitatea ta de a-l defini exact, continuând să fie halucinant deşi ceea ce îl provocase dispăruse demult, a părea e despre aparenţele pe care căror lume suntem suciţi atunci când ezităm între aproape şi departe, a patra dimensiune, cea a aparenţei, câteodată e vineri, alteori e despre cărămiziu, cărămiziul are mobilitatea afectelor nestatornice, e nuanţa trecerilor cutreierate de întrebări încrâncenate, după ce îşi opreşte paşii la jumătatea drumului dintre roşu şi galben, şi care, dacă nu ar cunoaşte drumul înapoi, ar rătăci fără regulă, ar rupe din încheieturi concordia dintre gândurile ale căror umbre stau la rând, înşirare în lungirea inimii, aşteptând întoarceri,

câteodată e sâmbătă, alteori e despre roz, rozul e singura culoare pe care nu ai curajul să o laşi prea multă vreme singură, că e ca un exploziv, odată ce a pus stăpânire pe lucrurile pe lângă care înainte bătea vântul, ai pentru ea cele mai infantile explicaţii, prima oară nu face nimic, stă şi se uită, vede toate lucrurile pe care le urmăreşti incontinuu precum şi pe alea pe care le tot pui sub semnul întrebării, cum ar fi dragostea, apoi te face să priveşti totul prin nişte lentile deformatoare, începi cu ea o luptă adevărată, nu vorbe, doar că sfârşeşte prin a te convinge că are doar un timp anume, ăla în care eşti

naiv.

Întâmplări căutându-şi destinul printr-o serie de împerecheri, încercând potriviri cu o dezolantă inocenţă

Motto:  Adevărata retorică a dragostei este tocmai refuzul retoricii.

 

Dragostea este la îndemâna oricui, dragostea, iluzia pe care unii o trăiesc cu o copleşitoare senzaţie de realitate, dragostea cea aproape de la capătul viitorului, când cel care rătăceşte prin lume altundeva de tine, cel care a plecat în lume nu pentru a te căuta ci pentru a te găsi, nu va ajunge niciodată la timp, dragostea,  chestia aia pe care o trăieşti cu imposibilitatea de a face anticipări sigure, asta fiind exclusă, iar asta pentru că dragostea nu îşi cunoaşte viitorul, decât prezentul, dragostea cea care leagă cu libertatea, aşa că las-o să plece dacă îi simţi îndepărtarea, şi nu face din timpul ăsta un teritoriu al agoniilor,

dacă se întoarce, e a ta, oricât şi-ar amâna sosirea, iar dacă nu, n-a fost niciodată, în dragoste nu ştii decât de unde şi cum ai început, unde vei ajunge sau dacă, nu ştii, rămâne de văzut realitatea sau irealitatea lumii ei, după multe poveşti cu sfârşit, într-un final vei putea vorbi ca un expert în moartea amorului, poate că se întâmplă uneori ca două fiinţe să se întâlnească doar pentru a intra în conflict cu toate postulatele acelui lucru care se numeşte dragoste, unii pricep să fac din asta cele mai bune întâmplări dramatice ale lor,

când eşti în labirintul unor foste lucruri unde ceva nu mai este, nu înseamnă că nu va mai fi, ci doar că se află la depărtări viitoare, aşa că lăsă resemnarea bilanţurilor, găseşte-ţi o îndeletnicire secretă, chiar dacă nu e necesar, asta pentru când te tot regăseşti în banala postură de melancolic şi de resemnat, când e dinspre partea cu amorul, pasăre călătoare, ia în gânduri ostatec vreun alt amor, aminteşte-ţi că dragostea începe ca într-un joc, jocul aparenţelor creează însăşi realitatea,

iar tu, ăsta de la celălalt capăt al jocului, fără niciun fel de sete de aparenţe a femeii, cum că dragostea ar fi totul, şi care nu ştie ce caută decât în clipa în care îl găseşte şi pentru care asta e tot, dar e destul, tu ai spune că nu ştii dacă jocul e adevărat, da, dar nu ştii sigur nici dacă e minciună, oricât de improbabil ar putea să pară, totul va fi cum a mai fost, nefiind vreodată aidoma, lăsaţi naibilui nostalgiile de toamnă şi fortificaţi-vă capacităţile de rezistenţă în faţa vicisitudinilor dragostei, că altfel ajungeţi, arghezian aşa, să o băgaţi în pământ înainte de vreme, tu mortul, tot tu şi

groparul.

Cuvinte ce trebuie spuse şi cuvinte ce trebuie doar să dea numai iluzia că au fost sau că ar fi putut fi spuse

Motto: Retorica singulară destramă sensul.

 

Îţi spui că vei inventa pahare în care să scurgi din amintirea viselor, ale acelora de noapte a căror invocare e repetată, iar pe celălalt îl vei lăsa să îţi ghicească încetul cu încetul curgerea în ele a fantasmelor care privesc, cele pe care însă doar în somn le vei vedea clar, pentru că în cuvinte tu nu i le-ai spune, ai converti în ele lacune sau segmente lipsă ştiind că niciodată unele nu s-ar termina dar nici nu ar părea întregi, iar el, celălaltul în care ai curs, din ele şi-ar înmulţi în neştiut, fireşte, exprimările eliptice, spaţiile dintre litere, simţindu-le ca pe un mesaj apoteotic, iar tu ai avea bucuria jocului delicios de-a privitul,

de a privi cum crede că el este cel care îşi închipuie că le este creator, numindu-se el pe însuşi după bunul plac al enigmei, încercând să ghicească puţin câte puţin din el, implicându-se în imprudenţe şi ajungând astfel la imprevizibilitatea nuanţelor, când te strigai în înapoi, şi umbrele din cuvinte îţi spuneau să mergi mai departe pentru că era ca şi cum nu ai fi chemat pe nimeni din gânduri, ca şi cum nu ai fi aşteptat pe nimeni, ca şi cum puţinul pe care l-ai mai fi putut articula şi-ar fi rezervat apartamente întregi ale dificultăţilor de silabisire pentru că altfel ar fi fost zdrobite de gândul care pusese stăpânire pe tine cu sângele sfâşierilor peste tot ce însemnasei ca să ţii minte,

ca să nu uiţi că ai putea isca încurcături cu consecinţe inevitabil legate de mişcările şovăielilor îndoite de propria-ţi dorinţă, nexuri de oprelişti care făceau cuvintele să se închidă, negaţia ta fiind ubicuitară în toate aducerile în tine ale unor ultime înţelesuri, bine împlinită şi impecabil instalată,  când ieşi în întâmpinarea unor gânduri cu un surâs de o ironie amară, pentru că nu îţi mai doreşti acea tandreţe jalnică pe care o avuseseşi pe vremea în care încă mai credeai, şi fără pendulări între credinţă şi tăgadă, că până acolo unde ai fi vrut să ajungi nu o să te doară, dar te-a durut,

aşa că ai început să ştergi, doar că aveai sentimentul unei vinovăţii, nu a uneia limpezi însă, pe când credeai că astfel vei desemnifica tot ceea ce a avut semnificaţie, toate acele neclintiri în care ai crezut, pe care le-ai fi vrut pentru întotdeauna acolo, statornice, şi nu te-ai gândit nici o clipă să joci ceva ce ţinea de fiinţa ta ca să depăşeşti insolubilul, tu priveai doar înainte înspre celălalt, în timp de dublura ta îţi şoptea despre nişte lucruri, despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai

spune.

Ispita hainelor la fiecare pas, când haina îl face pe om

Motto: Ne asortăm împrejurările de viaţă cu hainele şi cu nuanţa ochilor.

 

Suntem puşi sub ochii noştri şi ai altora, hainele sunt felul nostru de a ne exprima vestimentar, legat de asta lăsându-i la o parte pe cei cărora le lipseşte modul exprimării, hainele sunt nişte scamatorii din care scoatem efecte, hainele sunt o iluzie, unii sunt haine mai mult decât sunt ei înşişi, praf în ochi, adică, hainele, în afară de a ne acoperi goliciunea trupului, au acea forţă emoţională a mesajului, despre asta suratele mele eve ştiu cel mai bine atunci când vor să transmită ceva, când se lasă cu seducţie, arma de luptă a acestui gen, chestii care se lasă în adami cu amplificări, şi asta fiind posibil datorită emoţiei resimţite, oricare ar fi ea acea emoţie,

există haine-îndemnuri, ajutându-l pe cel care le poartă să se descopere în faţa altora, şi care îi dau valoare, pentru că ei sunt cei care poartă hainele şi nu invers, purtăm uneori haine care ne pot trăda intenţiile ascunse, că misterul e atât de uşor de ghicit, există hainele-potenţă, cele care ne arată puterea zeului ban la care unii se închină, după hainele astea fiind aşezaţi pe o scară de valori, există hainele-corset care pur şi simplu îţi strangulează spontaneitatea când e să se lase cu exigenţe sociale, există hainele hilare, atunci când individul care le îmbracă nu are datele fizice necesare,

există hainele-regret pentru care timpul subiectiv s-a oprit sa se mai scurgă între tine şi ele, cele pe care nu le-ai mai purta dar la care, înfrânt nostalgic legat la trecutul unei vârste, te tot întorci, amintirile parazitând  momente anterioare deşi vârsta la care ţi se potriveau are mult rămas înapoi dar tu crezi că aşa poţi păcăli timpul, ăla cu ofilirea, haine prin care laşi să fii cunoscut cum ai fost odată cu adevărat, îndârjindu-te să te păstrezi definitiv oricum, doar că e în zadar să te mai cauţi în ele crezând că poţi ţintui timpul pe loc, ai cam îmbătrânit, se numeşte realitate,

există acele haine care o iau înaintea omului atunci când trăsăturile tale psihice, temperament, atitudine, nu sunt chiar măsura potrivită şi eşti complet lipsit de abilitatea de a le purta, vrând să pari ceea ce nu eşti, există haine în care te simţi ca într-o potrivire adâncă, aşa cum sunt eu cu blugii mei forever, vorba lui Neil Diamond, există haine-remorcă, asta când se lasă cu tendinţe, toată lumea în ţoale pusă la remorca acestei tendinţe, într-o haină eşti uneori ca într-o poveste, fireşte, rescris cu

totul.

Oftatul mecanic al fantomelor dragostelor noastre, romantice prin excelenţă

Motto: E, pentru firile profund donquijoteşti, o seară taman bună de luminat drumul nălucilor, e chiar o reacţie necesară împotriva unor patetisme sentimentale şi utopice din vremea în care, suspect de romantică, absolutul nu începuse să coboare în relativ şi spiritul tău, tu fire visătoare, mai păstra naivitatea vechilor credinţe, alea în care năşteai multe basme frumoase cu ardoare şi fără ezitări, în care totul curgea lin, doar dragostea era nonliniară, capricioasă şi personală, acum o poveste cu zile şi nopţi total şterse.

 

Cu privirea strânsă sculptez felinare din dovleci, dovlecii mei au nişte culori şocante şi ascund o încăpăţânare, de cum sfârşesc unul nu ştiu cum se face dar mă cuprinde aşa, o linişte molatecă pentru că dovlecii ăştia mă obosesc nesfârşit, de fapt nu ştiu dacă mai degrabă nu mă obosesc gândurile astea care îmi tot vin de pe te miri unde şi prin care înaintez destul de repede ca să le sfârşesc, pentru că sunt din vremea în care le imploram să mă înveţe totul sau nimic despre a crede prea mult într-un vis şi într-un mult, mult imposibil,

privesc pe sub breton aruncând o privire posesivă unui gând care ameninţă să fie ceva cu putinţă, ceva adevărat dar ceva încă neamestecat cu realul, şi atunci în ochii mei nemişcaţi cine ştie să citească va vedea o aşteptare la jumătate de drum, tot ce nu am putut atinge a fost sortit să fie zărit doar din depărtare, multe aşteptări am răstignit pe crucea timpului, murind pe rând, au fost aşteptări care au căzut rar şi descurajate de la ultima care stătuse în picioare pe marginea mea, eu, aplecată peste marginea gândurilor mele dintre care unele nestăpânite şi verbioase până când mi-am dat seama de absurditatea ei,

aşa că ziua asta halloween care urmează să se întâmple aş face-o pe întinderea orelor ei de noapte despre luminat drumul nălucilor rătăcite în văluri tremurate, care sunt înduioşate de amintirile din vremea când iubeam iar asta îmi era îndeajuns, şi de-aia tot cutreieră şi care se întorc înspre mine cu un zâmbet obosit zicându-mi că au venit, deşi nu ştiu la ce ar mai fi de folos nişte umbre străvezii pentru care tot ce aş mai putea face nu ar fi decât să le înşel de-a pururi, aşa cum e orice relaţie trăită cu nimicul, şi pe care nu le-aş mai putea recunoaşte de la plecarea lor decât după semnele pe care le au între inimă şi piele,

e despre gândurile care ar vrea să urce la cerurile liniştii dar nu pot, pentru că încă nu au terminat de despicat, de tăiat sufletul dinspre miazăzi înspre dreapta înspre apus, despre tot ce a rămas la mine ca pe un ţărm fără întoarcere,  şi mi se pare că toate gândurile astea, nălucile mele, au murit fără visuri, şi acum s-au întors să mă bântuie, dar îmi cer să le dau voie, să le dau timp, deoarece  nu vor să dispară pentru totdeauna ca nişte visuri ce nu s-au împlinit, nu vor să se prefacă în spaimele mele pe care le întreb dacă vor să le dau adevărul sau vor să le păcălesc, pentru că în ele nu mai las nimic în urmă şi nimic nu aş mai iubi din ce ar rămâne, trick or

treat.

Înăuntrul tău răscruci labirintice cu totul împietrit unde aşteptai clipe care păreau că îşi tot amână sosirile, cu durerea drumului de până acolo

Motto: Uneori în oameni totul pare un drum pierdut, oameni nesfârşiţi în viaţă sfârşită.

 

Oamenii nesfârşiţi cu ochii pe sfârşite sunt cei cărora li se pare că au trăit mai multe vieţi, nu una, murind aşadar de mai multe morţi, acei căutători ai sensurilor pierdute, ceva cu sens nemaiputându-li-se întâmpla, viaţa este un şir de suferinţe, pendulează între a fi şi a nu fi în zbaterea de a trăi, doar că de cele mai multe ori par de-a dreptul indiferenţi faţă de soarta lor potrivnică nealegând când aveau de ales deşi victimele  fataliţăţii care pot alege, şi poate tocmai de aceea sau mai ales de aceea sunt loviţi şi zdrobiţi din toate părţile, viaţa făcând din ei victimele absolute,

iar dacă viaţa e o luptă, ei sunt dintre acei care capitulează dinainte, pentru că la ce bun să pornească o bătălie cu un deznodământ dinainte ştiut, un duel spintecător între umbre,sunt oamenii tragici care par împietriţi şi nemişcaţi dar înăuntrul lor sunt convulsii, oamenii care îşi uită până şi numele, izolaţi în disperarea lor, uită tot ce au fost şi ce sunt, capătul începutului lor li se pare atât de mult în urmă, nu îşi mai amintesc de el de parcă nici nu ar fi existat, agonizează fără sfârşit, pentru ei viaţa fiind ceva ce trebuie îndurat, nu trăit,

nu mai au puncte cardinale oriunde s-ar îndrepta ajungând tot nicăieri, timpul lor nu mai are segmente, nu are trecut, prezent şi viitor, tot ce trăiesc nu le aduce nicio schimbare, e un timp mort,  trăiesc murind, inimile lor sunt triste, tristeţea durează de-a pururi, tristeţea nu e frumoasă, cum spun unii, doar aceea împăcată e aşa, tristeţile oamenilor cu ochii sfârşiţi sunt dureri care urlă, disperarea lor e de nestins, ochii lor nu sunt ca ai împăratului din poveştile în care unul plânge iar altul râde, ochii lor sunt mereu în lacrimi,

plânsul lor e al fatalităţii, fatalitatea a unui destin, tresăririle lor sunt deznădăjduitoare, sunt oamenii trişti care nu se înfurie niciodată, nu îi vei vedea vreodată mânioşi,  aşa cum niciodată un om mânios nu se va întrista, pentru oamenii tragici nimic nu mai are gust, gândurile lor au papile încărcate de fiere şi de amar, viaţa, cea care ar fi trebuit să îi facă înţelepţi îi înnebuneşte din ce în ce mai mult, în ei totul e pierdut, mort şi pierdut, în oamenii nesfârşiţi în viaţă sfârşită totul e un drum deja pierdut, o piesă cu epilogul nejucat, destinul lor

scenic.

Romantismul e pentru chinuiţi, ar spune-o un antiromantic, fără a avea acel complex de a nu fi iubit

Motto:  Un bărbat ştie atât de bine cum să facă aşa încât să nu te risipeşti în închipuiri.

 

E o poveste în care trebuie să îi porţi de grijă cortinei, pentru că va fi despre finaluri, e de la romantism la realism şi e când dragostea vă rupe echilibrele sufleteşti, oriunde ceva încetează este întotdeauna ceva în continuare, dacă nu, îţi rămâne totuşi ironia de sine a învinsului de către ficţiunea repede trecătoare sau ceva mult mai greu de definit dar repede înfrânt când e în cantităţi ca şi inexistente şi după o logică a irealului, unii bărbaţi sunt mai mereu câştigători la loteria sentimentelor, mergând în direcţia amorului până în pânzele albe fără ca elaborarea dragostei să aibă nevoie de vreo perioadă de gestaţie,

altora li se pare că în viaţa lor mai toate au sosit cu întârziere, că deh, pereţii pe care îşi urmăreau caii erau mai mereu văruiţi cu indecizii, că doar şi adamii visează la cai verzi pe pereţi, doar că legat de asta, caii cam luptă cu tentaţia de a-i părăsi, că unii prea chinuiesc nişte poveşti cu nepricepere, şi la urma urmei nu poţi aştepta totul de la un cal verde fără să faci nimic, mijloacele de care se servesc în dragoste un bărbat şi o femeie fiind temperamentale şi cu totul, dar cu totul deosebite, niciodată un bărbat fiind slab  din sentimentalism romantic,

iubitele mele aparţinătoare aceluiaşi regn, ăla eveiesc, ăsta cu sentimentalisme pentru toate nimicurile, material aruncat cu risipă, bărbaţii romantici şi sentimentali sunt rari, romantismul nu face parte dintre lungimile ale unora nici măcar episodic, secvenţe efemere, le consideră episoade inutile, romantismul la ei e nimic concret, nimic coerent, aşa că dacă aşteptaţi romanţă, daţi împărtăşanie muribundei, romantismul lor are buzele uscate, seci, o mai iau însă câteodată razna unii a căror acuitate vizuală atinge maximul când se lasă cu eve de mari disponibilităţi la orizont, asta despre descărcări pasionale şi erupţii sentimentale,

le creşte capacitatea de acomodare a cristalinului la mediul feminin înconjurător ca stimul optic şi atunci adamul, pentru care romantismul e o adresă eronată, se transformă brusc într-unul pentru care asta e componentă principală, produs al sângelui încălzit şi al viscerelor, după care urmează faza de oboseală, e drept că trăieşte în romantism ca în cămaşa de forţă şi îşi reazemă pe el pârghiile de derută a evei amatoare de halucinaţii sentimentale, dar musai ca ea să fie convinsă că el şi romantismul se leagă, fac o unitate, adamul fiind cu romantismul de o putere magistrală de compoziţie în caz că râvnita evă, în defensivă, ar fi din precauţii şi ipoteze de

insecuritate.

Amăgindu-ne că avem vocaţia rotundului, când credem în simetric

Motto: Câteodată ne aflăm pe o latitudine a unui timp atât de îndepărtat faţă de semnele noastre cardinale.

 

Poate că bărbatul cu treceri asfinţite îi uitase iubirii limba sau poate că nu ştiuse vreodată să o vorbească decât în vânt încărunţit cu durerea de a fi în ea întâmplător şi vremelnic şi hainele ei pe el nu ţinuseră, iar o vreme după aceea poate se mai uitase lung după ea, atât de lung încât privirile începuseră să îi sângereze, să îşi asfinţească sub pleoape tot ce se rupsese în el, astfel că bărbatul acela cu degete flămânde de dragoste uitase pe drumuri amurginde să se mai ia cu sine, şi se întâmplase tocmai când o întâlnise pe ea, pe femeia tuturor răsăriturilor, altunde, el, nealtcum,

femeia care atunci când în gând păşea înspre ce i-ar fi putut aduce o întâmplare îşi scutura încălţările de încremeniri, cele mai multe din ierni, ceva mai puţine din echivocuri, când începuse să încurce lucrurile cărora le-ar fi trebuit orizontale  cu acelea ale căror cunoaşteri ar fi avut loc în timp, timp care să nu fi avut atributul ficţionalităţii, timp ireal al unor evenimente unice şi irepetabile într-un context anume şi într-un moment anume, iar atunci când simţise că asta e pe cale să se întâmple îşi zisese că numai desculţă ar mai putea păşi când ar începe să cadă apele,

să se perinde anotimpurile, să îşi asculte bătăile inimii, să îşi potrivească temporal sensibiltăţile, acesta fiind singurul ritm al realităţilor ei, singurul repetabil, singurul care, deşi monoton câteodată, acolo unde se învârtea în gânduri ori de câte ori îşi dorea să întâlnească acelaşi lucru, dragostea, se învârtea până când o lua cu ameţeală şi simţea cum trebuia să îşi spună că nu are nimic, nicio veche şi necesară certitudine despre ea, în timp ce învârtindu-se tot mai tare tăia cu braţele orizonturi, mişcându-le alternativ real-închipuit-real,

şi îi părea că totul stăpâneşte doar prin simplul gest de a se roti din ce în ce mai tare, cu puterea de vis, iar când obosea de a fi singură întruna şi întruna, apele cele care ar fi urmat să cadă fugeau de parcă ar urma să scape la nesfârşit ca şi timpul ei în care se afla şi înăuntru şi înafară sau câteodată nici înăuntru şi nici înafară ci în echivoc, şi  îşi trăgea sufletul atât cât să îşi şteargă tălpile de urmele dorurilor de care încerca să se ferească în necontenire, pe care le îngropa iar în gânduri, ca să se ducă înspre cele pentru care nu avea nevoie de puterea de

himeră.

Totul depinde de cum te răsuceşti în răni şi în dorinţe, cu tremur sentimental

Motto: Visările sunt posesiuni iluzorii.

 

Sentimentalismul lăcrimos care pe unele fiinţe le macină fără oprire nu a fost niciodată pentru mine sinonim cu puritatea, l-am considerat mai mereu o păcăleală, nu a fost altceva decât manipulări cu viclenie ale celuilalt, fiinţele cu adevărat emoţionale se recunosc lesne, oamenii continuă să le confunde, fiinţele cu adevărat emoţionale sunt cei ai intensităţilor trăirii, continuu ai unei duioşii cu sentimentalism faţă de toate mărunţişurile vieţii, sunt marii singuratici, solitarii cu credinţă în irepetabil, sunt cei care suferă cel mai mult de pe urma oamenilor, oamenii sunt câteodată tot ce nu te aşteptai să fie,

fiinţele cu adevărat emoţionale sunt boemii şi visătorii incurabili, cei care pe calea visului se simt aievea, nostalgicii, cei ai acordurilor abia şoptite, cei suavi ai unor naivităţi, însă voite, cei ai sensibilităţilor înfrigurate, ai vibraţiilor lăuntrice, ai amintirilor care rămân încremenite emblematic, cei ale căror inimi au adeseori tresăriri ciudate, cei care plâng câteodată fără să ştie bine de ce, cei ai căror ochi parcă mereu caută cu înfrigurare, cei care înăuntrul lor sunt ai conflictelor dintre dorinţe, aspiraţii, visuri, idealism şi realităţile aspre ale vieţii, cei care îţi par a fi câteodată cu mintea cam adormită, cei dinăuntrul cărora se nasc mereu fericiri,

cei care ştiu şi pot să îşi scoată la iveală toate emoţiile ascunse, pentru că tot ceea ce se întâmplă se întâmplă în interiorul nostru, tot ceea ce e înafară sunt doar pretexte declanşatoare a ceea ce purtăm în noi, iar tot ce porţi în tine te poartă, cam astea fiind câteva dintre semnele recunoaşterii lor, fireşte, sunt fiinţele pe care nu le poţi cunoaşte decât trăindu-le, altfel îţi pot părea asemeni celorlalţi, ca nişte case nelocuite în care nu ştii dacă se întâmplă ceva până nu calci, picior de om, în ele, unii fiind aşa cum te aşteptaseşi pentru că undeva existaseră semne neînţelese dar prevestitoare,

unele fiinţe ale sensibleriei au crezut o vreme că viaţa e ca în cărţi, tot ce ştiau despre viaţă era de’acolo, viaţa însă este altceva, când au înţeles asta cu adevărat ochii li s-au deschis dar tot le-a fost greu să vadă lumea reală şi ochii lor păreau pe sfârşite, lumea reală se închidea deasupra lor aşa că lumea reală era pentru ei ceva părăginit pe care iarba creştea în voie ca să nu vadă adevăratul dramatism al vieţii, lumea lor fiind cea a visătorilor marii vieţi, lumea visată cu ochiul deschis, cu ochiul creator, o autolume, viaţa iluziilor eterne, lume de care ştiau că trebuiau să se despartă, căpătând chipul celeilalte lumi, cea aievea, coborând în infernul

ei.

A fi într-un anume fel înseamnă a nu fi într-un fel anume, pentru că asta ar fi semnificat suspendarea unei continuităţi

Motto: Tu priveai doar înainte înspre celălalt, în timp de dublura ta îţi şoptea  despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai spune.

 

Anotimpurile fără clipe ale poveştilor tale analfabete îţi vor flutura doar nişte contururi ale unor dorinţe absorbitoare pe care măcar în gând nu le lăsai în urmă pentru că altfel totul rămânea de văzut, fie că era ceva ce avea fiinţă, fie că era înfiripare a închipuirii cu ochi mari privind neîntâmplări pe care le creşteai în tine cu fiecare pas făcut între ceea ce era şi ceea ce nu era, astfel nu deveneai nestăpânire părându-ţi că spui în cuvinte asemenătoare lucruri care nu aveau acelaşi sens, părându-ţi la fel de răspunzătoare şi semnificative pentru că în gândurile tale, depăşindu-le contrariile, erau deja împlinite, înţelese,

cumva asta făcând din tine o îndemânatică a irealităţii, amânându-le pe acelea care te cereau cu o frenezie a imaginării, doar că înţelesul nu fusese niciodată la fel pentru celălalt, nerecunoscându-ţi-l, gurile literelor nescrise care nu voiau să fie despicate în două stând lipite de tine, în locul unde trăise ultimul vis de dragoste, aşteptând cuvintele de şeherezadă, pentru că omieşiunadecuvinte ar fi putut alunga sfârşitul fără a termina vreodată totul de spus,

doar că te opriseşi în tăcere, şi tăcerea începuse să se depună pe marginile cuvintelor stătute, acelea în care simţeai că nimeriseşi fără rost, cuvinte care făcuseră un joc secund în timpul naşterii lor, devenind apoi nemişcate, rămânându-te pe loc deşi tu îţi doreai să mergi mai departe făcând din lumea ta gândită una trăită, simplă şi clară, în care sufletul tău trecuse prin toate stările, acelea care îl ajungeau din urmă adesea fiind cele în care mângâiau absenţele care începuseră să se întindă peste timpul care nu avea să mai fie,

dincolo de care totul devenea neputincios în absenţa sensului pe care câteodată îl mai simţeai ca având iluzii intermitente atunci când refuzai să crezi în existenţele unor lucruri încheiate, spunându-ţi că poate ar mai trebui aşteptat, doar că părea una dintre acele aşteptări care nu avea să mai găsească pe nimeni şi nimic la capătul ei, şi în tăcerea asta sufletul tău era ca o undă stătătoare cu semne încrustate în el, litere ce ar fi putut părea mutilatoare, doar că nu erau, litere împreunate ca să poată exista, litere în care crezuseşi cu o naivitate îngerească fără să ştii că împreunându-le le îngreunaseşi, litere neisprăvite, litere ca nişte răni de-acum înainte, dar nu pentru

totdeauna.

De-a v’aţi ascunselea cu clipele pe care nu le-ai cunoscut pentru că în înţelegerea lor era nevoie de doi ca să fie

 

Motto: Şi asta nu mai era, deşi neîntâmplat, neverosimil, ci atât de adevărat, dar nu neapărat şi necesar.

 

Când în întoarceri în care simţi cum cearcănele din jurul ochilor ţi se adâncesc ţi se întâmplă să îţi inversezi cuvintele ca pe nedumeriri, deşi nimic nu vine la tine şi nu rămâne din întâmplare, trebuind să le faci loc tocmai ca să capete semnificaţiile cuvenite, ştiind că nu le poţi suprima, trăind asta ca pe o impulsiune nestăpânită, începând  să îţi joci antinomiile, joc de răsfrângeri, şi jocului acestuia mai mult i te ascunzi decât i te arăţi ca şi cum ai vrea să curgi peste un final care ar putea avea mai multe chipuri pentru că ai posibile interpretări,

atunci le simţi mişcându-se în tine, intensificator, de la nord la nord, înghesuite unele într-altele, închizând semnificaţii dar nu în numele definitivului, ascultând mai departe cum în tine unele lucruri doar din inerţie îţi mai sprijineau nemişcările cuvintelor pe care cândva, deschizându-le ştiai că le vei lua de la capăt încercând să le smulgi pe cele care nu se vor mai desprinde din tine,

când uiţi cum e să rotunjeşti tăişuri de silabe, colţuri, extremităţi mai cu seamă abrupte şi ai născut margini de întâmplări verosimile ale necesarului desăvârşindu-ţi puţin câte puţin improvizaţiile, însă cu cât aflai mai mult, cu atât simţeai cum ţi se măreşte necunoscutul, simţind asta pe când încercai să prinzi în urme lucruri aievea întâmplate şi altele care s-ar fi putut întâmpla, dar nu voiai să faci din asta o îndeletnicire înşelătoare şi oricum nu ai fi putut-o face deoarece cheia sau explicaţiile  cauzei nu ar fi îngăduit-o,

pe multe le accepţi precum ar părea, asta făcând din tine fiinţă mută, numai vedere,  şi ce loc mai potrivit să îţi aminteşti despre asta decât cel al unor locuri între care ai aşezat durate despărţitoare, pentru că dintr-unele ai plecat înainte de a avea  în ele senzaţia de târziu, de sosire iminentă a unei clipe de unde orice s-ar fi întâmplat ar fi fost cu putinţă dar mai cu seamă ireversibil, şi în care trebuia să uiţi tot ce ar fi fost pustiu, în nişte gânduri, în nişte ochi, în nişte

întrebări.