Nu, oamenii nu se schimbă, în rest, orice se poate

Motto: Stăm cu toate simţurile la pândă, amăgindu-ne că avem vocaţia rotundului, când credem în simteric, trăim într-o himerică senzaţie a realului, cu foamea de cunoaştere a suprafeţelor, fiinţe nomade.

 

A fi, a simţi, a gândi, fiinţa în toată complexitatea ei sufletească, cu toată arhitectonica vieţii ăsteia sufleteşti, esenţa omului, asta de nu se poate învăţa, poartă un nume, pe numele ei adevărat firea, aşadar esenţă şi existenţă, esenţă care precede existenţa, esenţa care înseamnă tot ceea ce urmează să fii, nu ştii care va fi fiinţa ta adevărată, vei şti doar atunci când o să o afli, vei şti atunci când ştii, unii spun că mai întâi exişti, apoi trebuie să afli cine eşti în existenţa asta care te lasă într-o închisoare, închisoarea noastră cea de toate zilele, în ea complet liber,

poţi să te ascunzi altora, le poţi părea ceea ce nu eşti în jocul contrastelor dintre aparenţă şi realitate, dar liber de convenţii şi de artificii te vei dezvălui aşa cum eşti, îţi vei arăta firea ta adevărată, eu cred că oamenii nu se schimbă, oamenii îşi doresc să se schimbe atunci când trăiesc experienţe cruciale, au speranţa transformării când simt că se pierd în încleştările dintre aspiraţii, vis, idealism şi realităţile aspre ale vieţii, când simt că le creşte vulnerabilitatea, nemaiavând siguranţa mişcării pe axa lor,

li se pare că s-au schimbat atunci când o experienţă crucială nu le mai antrenează la fel sensibilitatea sau le toceşte spiritul de interpretare, reacţionează diferit in întâmplări similare, distanţate în timp, şi iau asta drept schimbare, oamenii, pe dinăuntru, nu se schimbă, în firea ta eşti faţă de tine însuţi nimeni altcineva decât tu, nu îţi poţi nega firea pentru că prin însăşi această negare nu faci altceva decât să ţi-o dovedeşti, firea e singurul fapt de netăgăduit al existenţei tale, e singurul tău adevăr de care nu te poţi îndoi,

în afară de tine nimeni altcineva nu poate simţi cine eşti, tu cel adevărat eşti interioritate, eşti profunzime, tot ce e la suprafaţă poţi juca şi interpreta, pentru unele străduindu-te din greu, pentru altele croindu-ţi labirinturi printre oglinzi deformatoare din care te privesc chipuri de-ale tale anamorfozate, pocindu-te în fel şi chip în timp ce alţii te privesc cu dispreţ spunându-şi în gând că te-ai schimbat, pentru tine fiind doar o evaziune din exact, oamenii nu se schimbă, nu’i nimic de făcut, niciun altcineva care să fii, pentru că tu asta eşti

deja.

Noaptea atâtor treceri în care nu mai laşi nimic în urmă şi nimic nu ai mai iubi din ce rămâne

Motto: Uneori ţi se pare că toate gândurile astea, nălucile tale, au murit fără visuri şi acum s-au întors să te bântuie dar îţi cer să le dai voie, să le dai timp, deoarece  nu vor să dispară pentru totdeauna ca nişte visuri ce nu s-au împlinit, nu vor să se prefacă în spaimele tale pe care le întrebi dacă vor să le dai adevărul sau vor să le păcăleşti.

 

A fost noaptea muzeelor, şi singurul în care am intrat a fost al cel nălucilor, mai toate poveştile trecutului nostru sunt străbătute de năluci cu mâinile lor moarte ce dorm acum acel trecut, le purtăm acum fără lacrimi, lumea lor e una a poveştilor romantice, că nu e fantomă care să nu fi fost străbătută, fireşte, şi de o dragoste, e ca şi cum tu ai fost ele, într-un colţ, în ultimul meu gând, nălucile tuturor anotimpurilor nepetrecute dansau în jurul flăcărilor în rochiile lor lungi de un alb trist,

tristeţea renunţării, redevenind ceea ce erau, câteodată nu rămâne a fi, deşi s-ar fi putut, nălucile tuturor dragostelor din tine, romantice prin excelenţă, înşirate la rând, scot un oftat mecanic, laşi pe seama lor să spele de piedicile naivităţii realitatea, întinderea orelor de noapte a fost despre luminat drumul nălucilor rătăcite în văluri tremurate, alea care tot cutreieră şi care se întorc înspre tine cu un zâmbet obosit  deşi nu ştii la ce ar mai fi de folos nişte umbre străvezii,

pentru care tot ce ai mai putea face nu ar fi decât să le înşeli de-a pururi, au fost ale fericirilor primejdioase, şi  nu le-ai mai putea recunoaşte de la plecarea lor decât după semnele pe care le au între inimă şi piele,  e despre gândurile năluci care ar vrea să urce la cerurile liniştii dar nu pot, pentru că încă nu au terminat de despicat, despre tot ce a rămas la tine ca pe un ţărm fără întoarcere, într-un colţ, înghesuite unele într-altele, cu părul căzut în ochi, ascunzându-le privirea,

ochi pe care îi simţi mari, deschişi, stau, cu mâinile strânse pe inimă, nălucile adevărurilor descumpănitoare din vremea când încercai să atingi zări iluzorii roase de dinţii visurilor, undeva, de-a lungul unei dungi late de întuneric, era o nălucă ce nu se lăsa văzută decât din spate, mirosea a ardere veche, am ieşit din noapte, trecutul îşi dădea la o parte pânza morţii, iar acolo nu mai era

nimic.

Amsterdam, 16 grade la soare

Motto: Câteodată nu rămâne a fi, deşi s-ar fi putut.

 

Cu el am trăit la o temperatură febricitantă nopţi de tropotitoare galopuri ale sângelui care se sfârşeau în dimineţi, în numele a tot ceea ce înseamnă, am fost dorinţă nestăvilită, ne-am trăit cu sete şi cu foame, una mai neîndurătoare ca alta, ne-am fost unul altuia fără ezitări, grabnici şi lacomi, nu ne-am jurat nimic niciodată, nu ne-am jurat dragoste de-a pururi, i-am trăit veşnicia atât cât i-a fost dat să fie, ne-am sorbit sufletele istoviţi şi înspământaţi de atâta dureroasă fericire,

ne-am trăit dragostea cu libertatea până când dragostea nu a mai putut răzbate până la noi, o sfârşiseră depărtările, cu el am învăţat tăcerea şi cititul în braille atunci când mă atingea ca pe reliefuri de literă scriindu-mă apoi în trup, când făcea dragoste cu mine parcă venea de undeva, dintr-o singurătate în care uitase de unde să se ia, mă iubea cu disperarea de a fi fost fiecare noapte ultima, mă iubea peste fire, l-am iubit cu toate disperările care urlau în mine şi în numele orbirii pur şi simplu,

Amsterdam, iulie 2010, şi amintirea unei plaje pustii, marea era înfuriată ca într-o răzvrătire, stăteam în faţa ei, muţi, ţipetele pescăruşilor mă sfâşiau, sunt căderi care par un zbor, îmi dădusem drumul din înalt, aveam să uit dar au trecut ani şi eu nu uitasem nimic, stăteam pe nisip într-o tăcere desăvârşită şi braţele lui mă ţineau încleştat, îmi striveau rotunjimile sânilor, îl simţeam cum îl sufocau gândurile,

gândurile mele erau negre cu braţele ridicate de spaimă, în el fusese linişte ca de mormânt şi dintr-o dată se pomenise cu mine în viaţa lui după atâţia ani, se abandonase dragostei, unei efemere prezenţe, îi era teamă de sfârşitul ei la fel cum îmi era şi mie, între noi erau drumuri care până atunci nu fuseseră zadarnice, dar care ştiam că într-o zi vor deveni unul ultim, gol şi singur, înţelegeam şi nu ne opuneam, stăteam în ultima zi de dragoste ca şi cum aş fi stat în

moarte.

Utopie imposibil de împlinit şi de abandonat

Motto: Tot ce vrei nu îţi pare deloc că ar fi  altundeva de tine, sau şi mult mai departe decât atât.

 

Te înfăşori cu linişti vuitoare în timp ce ochii îţi strigă lacomi tăceri, devii stăpânul inexprimabilului, eşti flămând de senzaţii demult expulzate, deşi îţi repeţi la infinit despre ieşirea lor din memorie, lucruri decolorate, mişcări neduse până la capăt, expunerea la insecurităţi, vremurile alea cu respiraţii speciale îţi  pare că s-au dus şi ai convingerea că nu se vor mai întoarce,  o convingere care nu bate în retragere,  dormi cu toate gândurile trase peste tine, crezi că ai putea aştepta, te întrebi, vezi înşelător, asta despre iluziile imediat frânte,

dincolo de tot ceea ce poţi acum privi este un înainte, unul invizibil, îţi spui în gând sunt un substantiv care fără verbul tău nu ar fi decât unul efemer, doar aşa trăiesc şi nu simulez gramatica fiinţei mele, îţi ieşi din minţi şi iarăşi te întrebi dacă poţi să aştepţi, gândurile tale fug contenit fără nesomnuri, le pierzi unul câte unul, ai o mie şi unu de gânduri, tu ştii că ai de luptat cu ele şi cu sine, îţi bate vântul printre degetele de visător, dezbraci trupuri de visuri intoxicate cu fum de la propria lor mărginire, unele visuri au avut mai mult decât o singură viaţă,

le spui unor lucruri pe numele care îţi pare ţie adevărat până când ajung să se reverse din tine deznădăjduitor şi atunci baţi în retragere, după care le iei iar la numărat de o mie şi una de ori, şi de fiecare dată aceleaşi îţi sunt lipsă, un teritoriu al pustiului, le impodobeşti cu măşti de carnaval, iluzii multicolore, unele s-au făcut praf, încetul cu încetul, drumul spre ele nu duce nicăieri, nu mai au strop de sânge, sunt agonice, trăsătura fundamentală a unor lucruri este ireversibilitatea,

închizi şi deschizi tristeţi, ciclicităţi, îţi ard în ochi dorinţe care se duc înspre abisuri, eşti aşa de obosit de prea mult suflet, îţi tragi sufletul, dimensiunile altora se află la o distanţă prea mare, tragi mereu cele mai logice concluzii, şeherezada avea o stratagemă, încercând să se salveze, o mie şi una de poveşti pe care le-ai spune însă unor lucruri nu le poate alunga însă moartea, restul e tăcere, ca-n Hamlet, pentru unii restul nu înseamnă altceva decât

cuvinte.

Scrisoare tinerei mele nepoate, când tinereţea e în stare de orice, dragostea încă nu

Motto: Unele lucruri ţin atât cât ţin şi iluziile, realităţile nu încap în ele.

 

Tinereţea să ţi-o încleştezi cu braţele, să nu încerci să o înţelegi,  să o strângi în braţe cât mai tare, pe cât de tare o vei strânge pe atât ea îţi va răspunde tot mai mult, să nu rămâi lângă ea cu braţele desfăcute, pentru că va veni o vreme când îi vei uita până şi culoarea şi zgomotul ei nu îl vei mai putea îmbrăţişa, să nu o priveşti cu ochii închişi sau toropiţi că se va face târziu şi până te vei dezmetici să o risipeşti peste tot te vei pomeni că a şi zburat şi nu a apucat să se înece în ea toate păsările gândurilor tale,

vei fi vis şi realitate şi doar de întuneric să ai grijă să nu ai parte în tinereţe pentru că întunericul nu mai poate fi reparat, te vor durea toate în tinereţe dar mai ales inima te va durea şi te vei linişti greu şi nicio zi de azi nu va semăna cu cea de ieri şi multe zile îţi vor părea fără sens şi fără rost dar toate, absolut toate, vor duce cândva la un răspuns şi vei simţi că atâtea lucruri mari ar trebui să se petreacă lângă tine dar ele nu înseamnă că se vor şi petrece, important e să nu strângi în braţe tinereţea absentă ci arzând de dorinţe,

fireşte că nu toate dorinţele ţi se vor împlini, dar pentru cele în care arzi cel mai mult îţi trebuie curaj să le priveşti în faţă, astea vor fi şi cele care te vor macera, te vor mistui, cele în care te vei face scrum, dar cu toate astea trebuie să continui să crezi în ele şi să le nutreşti, să le provoci, nu-ţi spun nimic despre dragostea la anii ăştia, vei fi nelinişte sexuală şi sentimentalism tulbure, vei iubi în felul tău, liberă în dragostea ta şi fără frică şi liberă să faci greşeli, dar în ochii ei să priveşti mereu cu gravitate,

ştiu că vei simţi cu fiecare dragoste al cărei început va fi povestea unei şovăieli că începe ceva definitiv, dar tot aşa se va şi sfârşi, însă pe fiecare dintre ele o vei sorbi cu pupilele dilatate, şi în niciuna să nu te întrebi unde vei ajunge, vei şti atunci când vei şti, dragostea asta s-ar putea să îţi slăbească puterile, însă nu va dura la infinit, infinitul în tinereţe e doar o chestiune de sintaxă, să nu te laşi mistuită de duioşia ireversibilităţii unor lucruri, asta se cheamă viaţă, tu eşti abia la începutul ei, nu vei simţi niciodată la anii tăi că ceva e pierdut, iremediabil pierdut, nu pot să îţi spun despre tinereţe lucruri crude, pe astea le vei afla tu

singură.