A şti să aştepţi, iată o extraordinară posibilitate de a prelungi viaţa unor himere

Motto: Nimic nu vine la întâmplare şi nici întâmplător.

Un început de iarnă în care femeia cea cu ochi voalaţi de candoare şi tăceri care îi încercănaseră scotoceşte cu febrilitate de zici că îşi rupe degetele prin scrinul din podul sufletului, acolo unde, pe lângă amintiri şi nişte lucruri însemnând vechimile ei, ţine de câţiva ani nişte zâne, deşi asta e cam greu de crezut, căutând ascunsuri împânzitoare, ca păianjenii, cu aţele lor călătoare, ascunsuri rămase nedeschipuite până acum, de parcă n-ar fi şi asta tot la fel de greu de crezut, că încă mai trezeşte din moţăială nişte gânduri cu răsuflare scurtă,

încă le mai atinge pe unele cu tristeţea că nici măcar nu le-a început şi se vor isprăvi, încă mai aşază în litere nedumerite şi nedezmeticite stângaci cuvinte unele peste altele, mergând prin urmele din ea, atingând cu evlavie amintiri sacre păstrate în tainiţa sufletului, ocrotindu-le pe acelea în care s-ar fi afundat cu durere cândva, promiţându-le, când va fi, spovedania impasului, şi încă o dată cerându-le iertare pentru tot ce au măcinat în altcineva, punând  flori în decembrie în camera cândva cu balauri din care nimic nu se mai aude pentru că totul a fost mărturisit şi fără şovăială,

încă mai stă în tăcere lângă unele pe care le lăsase să doarmă somnul uitării, o uitare de-a dreptul catarctică, purificatoare, încă îşi mai spune că le-ar deschide ochii, trezindu-le astfel trecutul pe care îl adormise cu o vrajă, aşa ca în poveşti, doar ea  mai putându-le trezi moartea, încă le mai îmbulzeşte pe unele într-altele cu o frenezie pe care nu o mai credea cu putinţă, încă îşi mai spune că există întâmplări la o întindere de mână de noi, doar că undeva, ceva le întârzie, pentru că nimic nu rămâne la tine la întâmplare şi nici întâmplător, după cum şi vine,

din ea prelingând cuvinte reale sau ireale pe care le prindea cu cleştii simţurilor, cărora le amplifica înţelesurile, revenire după revenire, cu alte infuzări, cu alte invocări, ceva mereu fiindu-le izvorâtor, cu atât mai fascinante cu cât erau mai greu de pătruns, îşi spunea, fără sentimentalisme, despre dorinţele cu umerii goi şi numai câtea ceasuri înaintea nopţii, despre cele ascunse de după înfrigurări, despre cele de care trebuie să tragi uşor, pentru că altfel s-ar rupe şi nu s-ar mai putea ivi din cuvinte febrile, iar dacă le-ai tăcea ar însemna să calci pe

nerăsărituri.