Închide ochii şi vei vedea oraşul, orice trăieşte în tine atâta timp cât îţi aminteşti

Motto: În copilărie orice lucru există doar pentru că tu te gândeşti la el, în clipa în care nu te mai gândeşti, dispare.

 

Sunt amintiri pe care nu vreau să le las să doarmă somnul uitării, şi nu a rămas vreuna încă neatinsă, unele sunt cam boţite, altele încreţite de-a dreptul, pentru că sunt de demult, vin de undeva de foarte departe, în ele am crescut toate vieţile mele de cândva, şi cum o sentimentală o să rămân o viaţă întreagă, una pregătindu-se mereu să ţâşnească, atunci când se încolăceşte nostalgia pe mine închid ochii şi văd oraşul vechi, sunt păstrătoarea amintirii lui, când mă întorc în el îi deschid larg uşile, pe toate străzile umblu în voie, le traversez strâmb or’ de-a curmezişul, el schimbat între timp, o parte din el dispărut,

trupul lui lăsându-se lipsit de putere în jos fără a se împotrivi în anii în care au sângerat magnoliile, s-au rănit în cădere, şi te rătăceai printre ruinele atâtor case prăbuşite cu geamăt lung, şi tot nu isprăveau de dărâmat, pe atunci eu neînţelegând felul în care era sortit pieirii şi nici de ce unora nimic nu li se părea mai firesc, închid ochii şi amintirile încep să se aglomereze, să se ciocnească între ele, apoi încep să dispară asemenea stafiilor în zorii dimineţii, în locul lor rămâne un pustiu liniştit şi neasemuita mea părere de rău că părţi din copilăria şi adolescenţa mea au murit atunci fără întoarcere, dar am fost martora înminunată a unor locuri din care nu am uitat nimic,

locuri de care mă rezem cu duioşie, niciunul cu neputinţă de amintit, niciunul străin, nimic pierdut în mine dacă deschid ochii, doar pe unele le simt cum îşi feresc ochii de lumină, singurul loc din oraşul vechi dintre cele pe care le simţeam ca o aşteptare, în care nu ştiu de ce în clipa în care ajungeam în dreptul lui frica mă atingea ritmic cu spaima misterului părându-mi aproape înspăimântător dar lăsându-mă să-l trec asemeni unui hău îmblânzit şi care mereu mă atrăgea cu o neînţeleasă mirare, era un gang întunecos cu case atârnate pe pereţi ce păreau nelocuite de nimeni, de-un întuneric ca zaţul de cafea în care parcă se strecurau pe lângă mine umbre furişe,

loc potrivit pentru ele să se joace în voie, să se ascundă, gang care avea de-o parte şi de alta de-a lungul lui nişte magazine mărunte cu uşi scârţâind prelung, veşnic reci, în care, după ce stăteam câteva clipe cu mâna pe clanţă gândind dacă să intru sau nu, găseam scotocind cu o curiozitate înfierbântată nimicuri absolut încântătoare, locul ăsta şi azi când îl calc dându-mi fiori la fel ca în urmă cu o viaţă, şi fiecare clipă e o lungă fericire pentru că nu o fac singură, alături de mine şi de alţi paşi furişaţi e cea de odată, cea care stă acolo nemişcată, în oraşul de sub pleoape în care iarna ningea, nu ploua, în gang mereu părând a fi acelaşi anotimp indiferent de anotimpul de

afară.