Motto: Sunt atâţia singuri şi cel puţin în doi.
Nu ştiu să înjur bine, cu nerv, c-aş înjura ziua asta în pătratul căreia amorurile se conjugă, că mă stârneşte să o simt în carne, în oase, în sânge, aş vrea să fiu învechită în răutăţi, dar nu sunt, cu gândul la toate cele care vin singure dinspre partea cu dragostea şi se grupează ofilite, fundamental lirică, lirism luxuriant, m-aş înfăşura în asfinţituri verzi, dar n-am cu cine, sunt încăierată cu dragostea, de ziua ei, inocentă inconştienţă, sunt palidă neîndrăgostită,
s-a zis cu mânuşile deşi mâinile gândurilor mele sunt învineţite de la umbletul lung prin gerul iernii, aş iubi cu dramatismul cecităţii, da’ n-am pe cine, adevărată risipă câteodată căutările astea ale noastre, din fericire, unora li se întâmplă ca lucrurile astea să ia altă cale, până acum am luptat în dragoste cu situaţii prea cunoscute, realităţile ei mi-au verificat câteodată fantezia, imaginaţie marcă proprie, şi mi-am asumat dimensiunea ei tragică, necredinţa în ea mi-am disimulat-o credibil doar arareori,
nu caut dragoste de dragul dragostei, nu e reclamată de vreo necesitate, ş-altcum, eu’s cu pretenţii realiste în ceea ce o priveşte, dar sunt de’o resemnare totală că l-aş putea găsi pe cel care să mă facă să trăiesc absolutul, absolutul e exclus din ficţiunile mele, fiecare evă are în ea sămânţa lui eros, şi fiecare evă are anotimpurile ei de înflorire, eu vreau unele cum nu le-am cunoscut până acum, fi-mi-ar cuminţeniile să-mi fie, alea în care nu am îndrăznit să am ceea ce nu aş fi putut avea şi să fiu ceea ce nu eram, potrivit temperamentului meu ar fi trebuit să pornesc înspre o dragoste atacând-o cu convingere în loc să o omor neaşteptat,
jură-mi-te pe ascuţişul tăişului ei, ăla în care ne aruncăm de bunăvoie, că data viitoare îi vei da ascultare amorului, acestui sublim uzat în contact cotidian cu toate răsăriturile şi cu toate dezlănţuirile, amorul ăsta care întreţine o nouă iluzie până la istovirea deplină, aud o voce ca din senin, cred că e Sfântul Valentin, ăla care, în milostivenia lui, are încredere, legat de mine, în fertilitatea verbului
a iubi.
Aruncă pretențiile alea realiste și absolutul o sa devină relativul ăla deranjant de sublim, iar când spun sublim mă gândesc și la absolutul apei, care, ca o viață, din totul devine nimic fără să bagi de seamă, că, nu-i așa, totul e relativ, chiar si starea materiei, iată, devenind spirit atunci când își întâlnește punctul critic, un bun start absolut pentru un viitor relativ.
ApreciazăApreciază
Bogdane, absolutul nu’i decât o chestiune de sintaxă, la urma urmei, şi’oricum, eu cred în relativ, am mai zis-o pe undeva, aş arunca pretenţiile astea, doar că, vezi tu, nu mai am anii.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
La asta mă gândesc și eu, când mă mai apucă gândeala, dar până la urmă anii nu-s decât niște cifre, chiar dacă uneori par de plumb.
ApreciazăApreciază
deci, sa iesim sa cumparam ceva din oras ca tot vine valentines… tu spune-mi ce ai dori, eu voi tine minte !
ApreciazăApreciază
Nimic din ce n-aş putea avea.
ApreciazăApreciază
Nimic nu se pierde, totul se înnoiește .. ori se reinventează, asta și despre cum se atacă dragostile, că ele se pare că pot fi mai multe.
ApreciazăApreciază
Aşa o fi, după cum zici, nu’s expertă în amor, sunt o de-aia de fiecare dată, în altă dragoste, cu virginitate sufletească, hihi.
ApreciazăApreciază
Apropos, acuma-mi dau seama că eu mereu am văzut ziua asta ca una colțuroasă doar că nu atât de perfectă să fie pătrat.
ApreciazăApreciază
Păi cum să fie altfel, dacă’i ziua în care amorurile se conjugă? Eu aşa am văzut-o, dar ce mă îngrojorează e că nu mai dau de tine pe facebook, ce naiba s-a întâmplat?
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am redevenit, în toate sensurile 🙂
ApreciazăApreciază