Motto: Părelnicul, irealitatea realului, una lipsită de îndoială, în care nu există ezitare.
Există două feluri de dragoste, dragoste vechi şi dragoste noi, există, în dragoste, două feluri de oameni, cei care iubesc şi cei care regretă ce n-au iubit la timp, ca să nu ţi se pară că în acel joc de-a întâmplarea dragostei, când ceva nu ai greşit, ci ai vrut să greşeşti, în locul tău, în propria piesă, să nu îţi pari o arlechină care a nimerit, naiv şi stângaci, într-o altă reprezentaţie, şi atunci să îţi dai seama că nici măcar nu ţi-o cunoşteai pe de rost, te laşi jucată de parcă te-ai fi aflat sub o putere magică şi nestăpânită şi nu prea ştii ce faci, deşi ţi se pare că ştii,
şi simţi cum te cuprinde teama că ţi se vor risipi cuvintele în loc să le dezrobeşti pe cele pe care cu magie ţi le-ai fi potrivit pentru că le-ai îmbrăcat, şi continui să joci pentru a te afla, fără să te descompui şi fără să devii incoerentă, fără să îţi fii sleire de inventivitate, fără să îţi modifici liniile cardinale, fără să pari că nu te-ai mira de tot ceea ce ţi se relevă cuprinzând prezentul continuu ca pe unul ireal de care te lăsai îmbrăţişată ca de un mereu neîncheiat temporal, pentru că totul stă în joc şi în replici când te laşi purtată,
întrebându-te dacă ce ţi se întâmpla era sau doar părea, iar dacă doar ar fi părut, asta nu însemna că ar fi fost imposibil sau cu totul imposibil, neuitând că ar putea fi acel fel de joc din care câteodată nu ieşi teafăr când nu ai dorinţa de a-ţi construi cortina, devenind ceea ce păreai la început a fi, mai cu seamă asta întâmplându-li-se lunaticilor, celor cărora după ce îşi ard aripile tot sângele din ei se scurge, din ei rămânând tresărirea continuă a unor lucruri care nu vor înceta să se zvârcolească, care mai târziu vor zăvorî în ei senzaţii pe care şi le vor retrage din geologiile lor sufleteşti,
încât fie şi cea mai mică amintire despre amalgamul de fantome pe care l-au făcut ascuns în utriculele memoriei cu preţul unor limpezimi, cele ale renunţărilor, pentru că doar astfel ar fi putut trăi iar transparenţa reveriei cu acea putere explozivă, doar astfel i-ar fi făcut să îşi aducă iar aproape clipele zadarnice şi caduce pe care ar simţi că le repetă când nimic din vreo faună a durerii nu mai rămăsese în căptuşeala sufletului lor, iar cândva fuseseşi şi tu asemeni lor, în gânduri cu unghii cândva îngereşti, acum
tocite.
blogul unei Camelii 