Motto: Există inexistentul, dar posibilul.
Câteodată e luni, alteori e despre alb, albul, întâmplatul şi neîntâmplatul, unde tot ce nu mai este se recompune şi se recondensează, culoarea ondulării contrariilor, ce pare nepăsarea surdă, culoarea pereţilor tăi zugrăviţi cu indecizii, culoarea în care eşti nicăieri şi oriunde, eşti ubicuu, e singura culoare în care e mai multă certitudine decât îndoială, câteodată e marţi, alteori e despre negru, culoarea iubirilor în doliu, alea ale căror parastase nu mai prididim a le face, înainte de asta dând împărtăşanie muribundei dragoste, înainte de asta crezând în iluzia veşniciei ei, esenţiali subiectivi, dragostea aia pentru care nu moare nimeni, pentru că toţi mor doar pentru moarte,
câteodată e miercuri, alteori e despre galben, galbenul este ridicol şi tragic în acelaşi timp, aşa, într-o permanentă agitaţie, e culoarea care stă cât poate şi apoi pleacă, e din intenţii frânte şi risipite înainte de a fi adunate, e cu ardoare ostentativ, râde în secret, spune să nu te uiţi înapoi şi pufneşte sarcastic, zicându-ţi că într-un pustiu n-ai ce face singur, asta despre singurătatea în doi, câteodată e joi, alteori e despre albastru, albastrul este culoarea părelnicului, a părea, verb cu regim privilegiat, lucrurile părând a fi într-un anume fel, presupunând că pot fi şi în altele, pentru că un fel de a fi nu sfârşeşte toate felurile de a fi, a fi şi a părea că este, inspectându-se reciproc,
a părea, în imposibilitatea ta de a-l defini exact, continuând să fie halucinant deşi ceea ce îl provocase dispăruse demult, a părea e despre aparenţele pe care căror lume suntem suciţi atunci când ezităm între aproape şi departe, a patra dimensiune, cea a aparenţei, câteodată e vineri, alteori e despre cărămiziu, cărămiziul are mobilitatea afectelor nestatornice, e nuanţa trecerilor cutreierate de întrebări încrâncenate, după ce îşi opreşte paşii la jumătatea drumului dintre roşu şi galben, şi care, dacă nu ar cunoaşte drumul înapoi, ar rătăci fără regulă, ar rupe din încheieturi concordia dintre gândurile ale căror umbre stau la rând, înşirare în lungirea inimii, aşteptând întoarceri,
câteodată e sâmbătă, alteori e despre roz, rozul e singura culoare pe care nu ai curajul să o laşi prea multă vreme singură, că e ca un exploziv, odată ce a pus stăpânire pe lucrurile pe lângă care înainte bătea vântul, ai pentru ea cele mai infantile explicaţii, prima oară nu face nimic, stă şi se uită, vede toate lucrurile pe care le urmăreşti incontinuu precum şi pe alea pe care le tot pui sub semnul întrebării, cum ar fi dragostea, apoi te face să priveşti totul prin nişte lentile deformatoare, începi cu ea o luptă adevărată, nu vorbe, doar că sfârşeşte prin a te convinge că are doar un timp anume, ăla în care eşti
naiv.
Misto de tot textul.
ApreciazăApreciază
Mulţumesc, Alex.
ApreciazăApreciază
Duminica este invizibilă, atunci totul este posibil..sau nu.
ApreciazăApreciază
Ce nu se vede nu înseamnă că nu există, asta despre nişte chestii.
ApreciazăApreciază
Chiar dacă există, își ascund intențiile, sentimentele adevărate.
ApreciazăApreciază
Da, uneori ascunsul ăsta e din teama de respingere, iată una dintre „nuanţele” acelor lucruri, pentru a se „individualiza”, nu vei şti niciodată cum ar fi fost dacă, de nu încerci s-o afli.
ApreciazăApreciază
Uneori mă gândesc dacă ar trebui să fiu mai atent la mesajele tale…glumesc.
ApreciazăApreciază
Glumeşti aşaşiaşa, haha, cauţi înţelesuri ascunse., rândul meu la glumit.
ApreciazăApreciază
Hm, ai schimbat puțin decorul, lumina, începe un nou act?
ApreciazăApreciază
Căutam o altă temă, dar s-ar putea să mă reîntorc la cea veche, ştii tu, aşa cum ne întoarcem uneori la o veche iubire. Glumesc.
ApreciazăApreciază
Haha, dacă nu încheiai așa, m-aș fi simțit urecheat, nu aș fi înțeles de ce.
ApreciazăApreciază
După cum vezi, m-am reîntors la veche temă, la o veche iubire nu m-aş întoarce, c-ar însemna să mă amăgesc cu vechimi reluate, şi nu glumesc.
ApreciazăApreciază
Și câtă dreptate ai! ..Dar dacă sunt iubiri neterminate?
ApreciazăApreciază
Păi nu le poţi călca, să le treci, până la stingerea lor completă, asta presupunând arderea totală.
ApreciazăApreciază
Hm, interesant ce spui, însă cu o condiție: iubirea trebuie musai destăinuită .. și împărtășită (nu cu veșnica pomenire).
ApreciazăApreciază
Păi da, că altfel nu’i decât o retorică a zădărniciei.
ApreciazăApreciază