Nuanţe contextuale concentrice, clar precizate

 

Motto: Există inexistentul, dar posibilul.

 

Câteodată e luni, alteori e despre alb, albul, întâmplatul şi neîntâmplatul, unde tot ce nu mai este se recompune şi se recondensează, culoarea ondulării contrariilor, ce pare nepăsarea surdă,  culoarea pereţilor tăi zugrăviţi cu indecizii, culoarea în care eşti nicăieri şi oriunde, eşti ubicuu, e singura culoare în care e mai multă certitudine decât îndoială, câteodată e marţi, alteori e despre negru, culoarea iubirilor în doliu, alea ale căror parastase nu mai prididim a le face, înainte de asta dând împărtăşanie muribundei dragoste, înainte de asta crezând în iluzia veşniciei ei, esenţiali subiectivi, dragostea aia pentru care nu moare nimeni, pentru că toţi mor doar pentru moarte,

câteodată e miercuri, alteori e despre galben, galbenul este ridicol şi tragic în acelaşi timp, aşa, într-o permanentă agitaţie, e culoarea care stă cât poate şi apoi pleacă, e din intenţii frânte şi risipite înainte de a fi adunate, e cu ardoare ostentativ, râde în secret, spune să nu te uiţi înapoi şi pufneşte sarcastic, zicându-ţi că într-un pustiu n-ai ce face singur, asta despre singurătatea în doi, câteodată e joi, alteori  e despre albastru, albastrul este culoarea părelnicului, a părea, verb cu regim privilegiat, lucrurile părând a fi într-un anume fel, presupunând că pot fi şi în altele, pentru că un fel de a fi nu sfârşeşte toate felurile de a fi, a fi şi a părea că este, inspectându-se reciproc,

a părea, în imposibilitatea ta de a-l defini exact, continuând să fie halucinant deşi ceea ce îl provocase dispăruse demult, a părea e despre aparenţele pe care căror lume suntem suciţi atunci când ezităm între aproape şi departe, a patra dimensiune, cea a aparenţei, câteodată e vineri, alteori e despre cărămiziu, cărămiziul are mobilitatea afectelor nestatornice, e nuanţa trecerilor cutreierate de întrebări încrâncenate, după ce îşi opreşte paşii la jumătatea drumului dintre roşu şi galben, şi care, dacă nu ar cunoaşte drumul înapoi, ar rătăci fără regulă, ar rupe din încheieturi concordia dintre gândurile ale căror umbre stau la rând, înşirare în lungirea inimii, aşteptând întoarceri,

câteodată e sâmbătă, alteori e despre roz, rozul e singura culoare pe care nu ai curajul să o laşi prea multă vreme singură, că e ca un exploziv, odată ce a pus stăpânire pe lucrurile pe lângă care înainte bătea vântul, ai pentru ea cele mai infantile explicaţii, prima oară nu face nimic, stă şi se uită, vede toate lucrurile pe care le urmăreşti incontinuu precum şi pe alea pe care le tot pui sub semnul întrebării, cum ar fi dragostea, apoi te face să priveşti totul prin nişte lentile deformatoare, începi cu ea o luptă adevărată, nu vorbe, doar că sfârşeşte prin a te convinge că are doar un timp anume, ăla în care eşti

naiv.