Uitarea dintre asfinţitul ce este şi răsăriturile ce nu sunt

 Motto: Niciodată nu rămân aceleaşi cuvinte, şi tot aşa, până la sfârşit, ceea ce trebuie să se sfârşească, se sfârşeşte.

Femeia de la apus vorbea foarte rar când cineva o întreba despre ceva, oprind-o la malurile gândurilor ei, şi atunci răspundea mai mult şoptit, cuvintele ei ceilalţi luându-i-le ca nehotărâte sau ale unor sensuri tainice cu înţeles doar pentru ea pe care le ţinea încleştate şi înghesuite, trecând mai departe în rochia ei de mărgele din sticlă care îi acoperea goliciunea, mişcându-se din ce în ce mai descompus la crepuscul, când se lăsa seara simţind de-a dreptul că se evaporă, atunci când oasele ei deveneau transparente şi în jurul ei simţea cum se înfăşura vidul ca iedera,

şi-atât de îndepărtată părea celor care abia o mai vedeau încât aceştia se întrebau dacă era cu adevărat o răsfrângere a viului, dacă era cu adevărat reală, metamorfozându-se incredibil la acele ore ale zilei când totul se pregătea să asfinţească iar cei care se întâmpla să fie în preajma ei trăiau o inexplicabilă moleşeală ca şi cum le-ar fi adormit toate simţurile şi atunci simţeau în tăcere cum, asemeni femeii de la apus, se evaporează şi se usucă, se sting şi se macină în umbre, şi înţeleseră de ce, cândva, aleseseră nişte lucruri să uite cu voluptate, aşa cum alesese să facă şi femeia cea cândva cu ochii fierbinţi, asta întâmplându-se cu mult timp în urmă,

în acea vreme fiind văzută mai mereu hrănindu-se cu lumină, îmbrăcată în rochii scurte care îi dezveleau genunchii mai mereu jupuiţi pe care privirile oamenilor îi atingeau, dar pe care ea nu se gândea să îi ascundă, zdreliturile ei fiind de la colţurile muchiilor absenţelor unor lucruri pe care încerca să le sfărâme în timp ce îşi purta clipele lor în călcâie, clipe lăsând în urmă întâmplări, clipe pe care le rupea una câte una cu un gest mişcător al durerii, mergând mai departe, venind înspre cine ştie ce doar de ea,

şi fusese vremea când oamenii începuseră din ce în ce mai rar să o audă, o vedeau doar trecând, trecând şi lăsând în urmă nimeni şi nimic, o femeie de apus cu ochi mari şi rochie aspră din cânepă şi lână netoarsă, aşa începuse să se îmbrace, rochia atârnându-i greu pe trupu’i gol şi firav, la fel de greu ca zilele şi ca nopţile trăie în cruce, atunci începând să se preschimbe pe nesfârşite în femeia asfinţindă cu tălpile paşilor sufletului tocite pe care niciun cuvânt din cele în care crezuse cândva nu o mai ajungea din

urmă.