Când îţi urli furtunile mâniei, mânia dispare

Motto: Pentru mânie nu ai niciodată pasul prea larg, pentru că şi ea poate merge repede, ajungându-te în urmă poate în fiecare zi, poate când şi când.

 

Era îmbrăcată într-o mânie gen tunică, genul furibund, o strângea al naibilui de gât, o purta pentru că nimeni nu era de faţă să o vadă în ea, dacă ar fi fosz cineva de faţă şi fără să i-o fi văzut vreodată i-ar recunoaşte-o şi i-ar zice să scape de ea că nu o prinde, nu îi vine bine, să o calce mai bine în picioare, e bine că nu e nimeni prin preajmă pentru că în clipele în care ea îmbracă rochia asta trebuie să se ferească întrucât cineva va avea de suferit, ori ea ori celălalt, aseară a cotrobăit printr-un armoar şi a dat peste ea, uitată, nu-şi mai aduce aminte cum a ajuns să cotrobăi pe acolo, e grav când începi să ai mai multe omisiuni şi mai puţine aduceri aminte,

ea ascundea printre lamele ierburilor pumnale, în buzunarele rochiei în zilele iadului lăuntric în care era mânioasă, de-acolo scotea împlântându-le în auz şi tăindu-le în cruce, sentinţe ale unei imense amărăciuni, cuvinte spintecătoare din paradisul ei alfabet, în urma lor rămânând dâre de tristeţe lucidă, puncte de suspensie care vorbeau mai mult decât cuvintele, în celelalte zile era cum este, pentru un ochi străin ce o privea cu gândul, fără ca ea să îşi întoarcă chipul, era din candori paradisiace şi din tăceri tulburate foarte puţin,

pentru cei care o priviseră, acum îndepărtaţi, necontinuaţi mai departe, era ca o melancolie a ceva demult petrecut, anotimpuri demult scuturate când mestecaseră fericiri, celor cu priviri întâmplătoare pentru un niciunde le părea asemeni oricărei fiinţe arămii pe care după ce ai aduna-o în ochi ai trece mai departe, pe drumuri de pământ, în zilele când era furioasă, ea şi celălaltul ei pe maluri despărţite de ape învolburate şi vinete, cu ochii uscaţi trecea pe poduri de gânduri în clipe care nu se mai sfârşeau, în fiecare clipă, desfigurată de întrebări, în ea ceva din el surpându-se înăuntru,

sub poduri cuvinte nespuse cădeau asemeni unei cascade negre ce venea din infinitul tăcerii, urlând, ca gura rotunjindă în ţipăt a strigătului lui Munch, scotea pumnalele şi sfâşia cu ochii aprinşi tăcerile care nu tăcuseră nici măcar o clipă şi dintr-odată toate acele făpturi neînfăptuite ale cuvintelor se prefăceau în leşuri, înfigea tăcerilor lama drept în piept, aşa că rând pe rând toate avuseseră parte de o moarte fulgerătoare după care ea scosese un suspin de uşurare, mânia ei îi era o povară atât de zdrobitoare încât abia putea să o îndure iar dacă nu i-ar fi ucis cuvintele ar fi rănit pe altcineva, l-ar fi avut ca ţintă a celui care ocheşte şi care ucide înăuntru pe celălaltul ei, cel care i-a iscat-o,

mânia răneşte, mânia şi minciuna, mâniile ei, dându-i o înfăţişare sălbatică, creşteau câteodată ca după ploaie, buruienile, mâniile ai aveau umbre de cuvinte care creşteau în tăcere, un singur cuvânt cuprinzându-le pe toate în întregime ca o agonie fără liman, ea îşi tăcuse mâniile, urmele cuvintelor începeau iar să se rotunjească, să se întregească toate deodată ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat sau poate tocmai de aceea cuvintele noastre sunt armături dar sunt şi arme cărora le dăm întrebuinţare până la

exces.