Gânduri din care ciopleşti fantome

Motto: Tot ce nu poţi atinge este sortit să fie zărit doar din depărtare.

 

Cu privirea strânsă ai început să sculptezi felinare din dovleci, dovlecii tăi au nişte culori şocante şi ascund o încăpăţânare, te gândeai că odată ce înfigi lama restul vine de la sine dar mai mult îi ciopârţeşti fiindcă nu ai timp pentru tăieturi precise, nu ştiu cum se face dar ori de câte ori înfigi lama, dovleacul începe să scrâşnească, e clar că nedibăcia ta nu te destină unor astfel de îndeletniciri, de cum sfârşeşti unul nu ştiu cum se face dar te cuprinde aşa, o linişte molatecă pentru că dovlecii ăştia te obosesc nesfârşit,

de fapt nu ştiu dacă mai degrabă nu te obosesc gândurile astea care îţi tot vin de pe te miri unde şi prin care înaintezi destul de repede ca să le sfârşeşti, pentru că sunt din vremea în care le implorai să te înveţe totul sau nimic despre a crede prea mult într-un vis şi într-un mult, mult imposibil, priveşti pe sub breton aruncând o privire posesivă unui gând care ameninţă să fie ceva cu putinţă, ceva adevărat dar ceva încă neamestecat cu realul şi atunci în ochii tăi nemişcaţi cine ştie să citească va vedea o aşteptare,

tot ce nu ai putut atinge a fost sortit să fie zărit doar din depărtare, multe aşteptări ai răstignit pe crucea timpului, murind pe rând, au fost aşteptări care au căzut rar şi descurajate de la ultima care stătuse în picioare pe marginea ta, tu, aplecată peste marginea gândurilor tale dintre care unele nestăpânite şi verbioase până când ţi-ai dat seama de absurditatea ei, spunându-ţi că orice aşteptare întâlneşte ceva la capătul ei,

aşa că ziua asta de halăuin care urmează să se întâmple ai face-o pe întinderea orelor ei de noapte despre luminat drumul nălucilor rătăcite în văluri tremurate, care sunt înduioşate de amintiri şi de-aia tot cutreieră şi care se întorc înspre tine cu un zâmbet obosit zicându-ţi că au venit deşi nu ştii la ce ar mai fi de folos nişte umbre străvezii pentru care tot ce ai mai putea face nu ar fi decât să le înşeli de-a pururi, aşa cum e orice relaţie trăită cu nimicul, şi pe care nu le-ai mai putea recunoaşte de la plecarea lor decât după semnele pe care le au între inimă şi piele,

e despre gândurile care ar vrea să urce la cerurile liniştii dar nu pot, pentru că încă nu au terminat de despicat, de tăiat sufletul dinspre miazăzi înspre dreapta înspre apus, despre tot ce a rămas la tine ca pe un ţărm fără întoarcere,  şi ţi se pare că toate gândurile astea, nălucile tale, au murit fără visuri, şi acum s-au întors să te bântuie, dar îţi cer să le dai voie, să le dai timp, deoarece  nu vor să dispară pentru totdeauna ca nişte visuri ce nu s-au împlinit, nu vor să se prefacă în spaimele tale pe care le întrebi dacă vor să le dai adevărul sau vor să le păcăleşti, pentru că în ele nu mai laşi nimic în urmă şi nimic nu ai mai iubi din ce’ar rămâne, trick or

treat.

Anunțuri

10 gânduri despre &8222;Gânduri din care ciopleşti fantome&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s