Poveste din nimic creată, adevăratul nume ce îl poartă

Motto: Poate că iluziile nu sunt imediat frânte.

 

A fost odată ca niciodată un zmeu mereu rătăcitor care se îndrăgostise de o fiinţă dintre anotimpuri, o dramă solidă, asta despre asperităţile şi colţurile pietrei necioplite din care era zmeul şi foarte multa umplutură din care erau visurile fără clipe ale fiinţei, şi despre faptul că ori de câte ori încercau să îşi vorbească, le era cu neputinţă parcă, întotdeauna cuvintele lor împiedicându-se, dar tot ce se întâmpla era mai real decât orice alt cuvânt,

zmeul locuia într-un loc cu ore târzii, fiinţa stătea undeva unde anotimpurile se ştergeau oricând dorea, lucru firesc pentru cei care le poartă, anotimpurile alea pe care le avem între piele şi inimă, plus sau minus câteva cicatrici, mă simt aşa de bătrân de-atâtea amintiri ale tuturor vremurilor de minciuni şi de adevăruri când clipele erau nişte santinele stând în post cu arme nevăzute în mână, prin faţa lor trecând drumuri de-ale mele crezând că duc într-o mare poveste, nu au fost altceva decât jocuri despletite, îi spuse într-o zi zmeul,

am trăit prezenţe şi absenţe cu o extraordinară intensitate, am împuşcat fantome cu privirea strânsă, fantomele mele, toate, sunt pline de gloanţe dulci şi amare, mi-era dor apoi de oricare dintre ele, cu memoria şovăitoare, mi-e milă de aburditatea vieţii unora dintre ele, acum lumile mele gândite le mânuiesc după bunul meu plac, ele sunt foarte ascultătoare iar eu foarte antiquijotescă, am trăit atâtea lucruri cu supestiţia sincerităţii, i-a răspuns fiinţa dintre anotimpuri, am fost în ele căderi, dar fără pierderi fatale, m-am încăpăţânat să dau unora sens, pe altele să le inventez atât de bine, nu atât să le trăiesc, realul nu simţea nevoia asta, pot oricând să recidivez sau să rup din ordinea firească a lucrurilor, ştiu să tac, dar niciodată inert, ştiu să corectez fatalităţi dar asta e o o iluzie, în mine nu au început niciodată adevărate aşteptări,

zmeul o privea în tot acest timp cu un aer aparent detaşat şi indiferent, părea că fiinţa dintre anotimpuri ar fi fatalitatea lui iremediabilă, ceva aştepta de mult în el, tu nu mă vei urma, vei trece,până să mă dezmeticesc vei dispărea iar eu voi reintra în mine, ştiu cum e cu poveştile astea din ce în ce mai dezlănţuite, până la apusurile lor,unele dispar de la sine, poveştile astea care aşteaptă să fie împlinite, poate că a fost o vreme în care am investit în ele atâtea iluzii, mi-au luat sufletul, acum în locul lui e un uscat gol al oaselor lucii, ştiu că neliniştile tale au un nume, ar fi vrut el să îi spună,

nu eşti curios să ştii cum mă cheamă pe cât de devreme, pe urmă îţi va fi mai greu, îl întrebă fiinţa într-o zi pe zmeu, nu, îi răspunse zmeul, pentru că toate numele anotimpurile care ajung să doarmă în jurul meu mor la pasul următor, dar o să merg încet, zise fiinţa, încă mai am nişte iluzii întregi, n’ai decât să te îndrăgosteşti de

mine.