Rochiile anotimpurilor trecute

Motto: Un detaliu poate exprima completul.

O rochie de’o culoare palid-visătoare mă aşteaptă întinsă pe pat, mărturia mea că exist, de fiecare dată când o îmbrăcam, prea puţină sălbăticiune încordată, mă dominau nişte simţuri şi mă aştepta o călătorie, mă întorceam într-o tăcere desăvârşită, o cunosc în detaliile ei cele cele mai intime, n’aş vrea să mă creadă naivă, ştiu de de e acolo, dar eu nu mai sunt femeia aia despre care spuneam odată, aia îmbrăcată în rochii scurte care îmi dezveleau genunchii mai mereu jupuiţi, zdrelituri de la colţurile muchiilor absenţelor unor lucruri pe care încercam să le sfărâm în timp ce îmi purtam clipele lor în călcâie, smulgându-mă dintre norduri,

clipe pe care le rupeam una câte una cu un gest mişcător al durerii, mergând mai departe, sunt rochii însă în care nu poţi ajunge atât de departe, rochiile mele dorm cu capul în jos, atârnate pe umeraşe, acelea ale căror clipe fuseseră ale unor inexistenţe rapid refuzate, încheindu-le fără să mai aştept vreun ascuns care s-ar fi putut întâmpla să ofere acel ceva căutat, tot ce ştiam nu se mai aseamănă cu nimic aşadar unele rochii sunt în zadar, e prea târziu să mă mai mişc în ele, niciodată nu le întorc pe dos, sunt mereu pe faţă, feţele tăcerii, când, odată sfârşit războiul cu tine însăţi, nu mai ştii care a fost învinsa şi care învingătoarea, cea care învinge în zadar,

alea care zac pe fundul şifonierelor sunt cele în care de mult nu mai tremur de încordare, în vremea când mă chinuiau aşteptările, nu le-aş putea uita niciodată, am o memorie ciudată, privind în amintire alte câteva rochii trăiesc acel sentiment atât de viu al pierderii, îmi amintesc fiecare detaliu al lor deşi nici nu mai ştiu de când nu am mai îmbrăcat vreuna, îmi aduc aminte de acelea în care, îmbrăcată fiind, mi-am spus rămân, dar nu poţi face să stea ce e făcut să plece, există însă întoarceri definitive, am câteva rochii în care, îmbrăcată fiind, am întâlnit din întâmplare ceva, şi am trăit o cumplită nostalgie după, cea mai mare voluptate a mea ar fi acum să le sfâşii, am trăit înveşmântată în ele predarea definitivă, dar asta am ştiut-o numai eu, de rochiile astea m-am dezbrăcat pe întuneric,

întunericul naşte frenezii şi terori, întunericul meu fusese nepătruns şi îmi trecuse de el,toate rochiile mi le-am îmbrăcat după legile fiinţei mele, în toate rochiile mele am fost şi am rămas aşa cum vreau

să fiu.