Poveşti analfabete, căutătoare de cuvinte potrivite greu de aflat

Motto: Pentru nişte gânduri poate sunt de vină întoarcerile noastre în nişte întrebări cu tot dinadinsul, atunci când încercăm să ne înşelăm duios şovăielile unor răspunsuri hotărâtoare, când ne simţim deschişi la armură cum nu am mai fi fost vreodată în nişte lucruri, cele în care ceea ce semnifică trebuie spus.

Suntem poveşti, poveşti care dacă nu s’ar spune n-ar fi, poveşti după sfârşitul cărora nu-ţi mai rămâne decât să tragi aer în piept şi să îţi spui că măcar pe ultima ai mai fi ţinut-o puţin, încă puţin, poveşti cu timpul îndurerat, poveşti ale unor repetabilităţi, poveşti ale închipuirilor în căutarea realităţii, poveşti la sfârşitul cărora dăm vina pe un trecut uitat, poveşti ale unor dorinţe înfipte adânc în carnea sufletului, poveşti în care închipuirile scot şi includ realităţi, poveşti în care ne îmbrăcăm într-un fel numai al nostru, poveşti pe care le deschidem la întâmplare, dar încolo totul e cum trebuie, poveşti nenumite care se petrec atât de repede încât nu ne rămâne mai nimic de regretat la urmă, când sfârşim de aranjat amintiri…

…iar ăsta e felul de poveste în care, de te-ai întrupa, ai vrea să fie mâine, pentru că azi încă mai eşti femeia anotimpurilor din trecut care se întreabă, privindu-l, dacă el, bărbatul înainte de care nu a fost cu adevărat nimic era cel cu adevărat aşteptat sau doar o înfăţişare plină de semnificaţii a celui care, înfăţişat, nu era altceva decât închipuire, la fel de bine cum putea fi şi o realitate care ar fi putut avea un sens, doar că ceva din ochii lui părea a i-l refuza cu încăpăţânare, de parcă lumea în care s-ar fi văzut ar fi fost una ameninţătoare căreia nu i-ar fi spus da, sau poate că îi spusese cândva şi nu mai fusese nimic după aceea, poate că bărbatul acela cu drumuri asfinţite iubise odată ca niciodată prea mult cu totul totului încât acum nimic nu îi mai rămăsese…

…şi de-atunci poate că bărbatul cu treceri asfinţite îi uitase iubirii limba sau poate că nu ştiuse vreodată să o vorbească decât în vânt încărunţit cu durerea de a fi în ea întâmplător şi vremelnic şi hainele ei pe el nu ţinuseră, iar o vreme după aceea poate se mai uitase lung după ea, atât de lung încât privirile începuseră să îi sângereze, să îşi asfinţească sub pleoape tot ce se rupsese în el, astfel că bărbatul acela cu degete flămânde de dragoste uitase pe drumuri amurginde să se mai ia cu sine, şi se întâmplase tocmai când o întâlnise pe ea, pe femeia tuturor răsăriturilor, altunde, el, nealtcum…

…pe femeia ce părea a fi dintr-o poveste asfinţită cu pleoapele închise, poveste în cuvinte inexpresive tosmai pentru că odată ca niciodată, demult, exprimaseră totul, iar acum ce mai rămăsese din ele era istovit şi delicat şi nu te puteai apropia decât cu o delicateţe egală, aşa cum câteodată de apropiem de spectrul lucrurilor în măcinare şi în insecuritate, iar pentru a nu te opri la mai puţin, şi pentru a nu trăi acea senzaţie de unde orice ar fi ireversibil, îţi construieşti un loc, un loc ce nu există pe nicio hartă, un loc în care uitarea se trăieşte cu nerăbdare…

…un loc în care oamenii, pentru că e necesar pentru poveşti să fie oameni, oameni care ascultă şi la urmă ridică din umeri a nedumerire, nu şi-ar mai aminti când ar fi întâlnit-o ultima oară pe femeia de la apus, nu ar şti despre ea decât ceea ce aveau să uite după aceea, dar în vremea când ar fi văzut-o întâia dată ar fi simţit, straniu, că aceasta ar putea dispărea oricând, ca orice încetare, într-o tăcere şi linişte cuprinsă de muţenie în care nu mai era nimic şi nimeni de aşteptat, pentru că în povestea căutătoare de cuvinte greu de aflat,

…şi atunci fusese pentru prima oară când începuse să poarte atât de tare strânsă pe talia sufletului acea rochie care o sugruma de-a dreptul, dar era singura care îi mai venea, deşi începea să îi plesnească pe firul cusăturii, iar ea se temea că la fiecare mişcare pe care ar mai face-o avea să se deşire şi mai mult, lăsând la vedere urmele suspinânde pe care le purta pe piele, cele care la fiecare strânsoare căpătau o nuanţă vineţie de la puţinul aer pe care îl mai puteau respira, căci femeia care îşi gândea dragostea avea grijă să le acopere atunci când simţea că ar grăbi-o în neîncrederi care pentru ea erau lungi şi grele, şi asta se întâmplase de la prima ruptură, şi deşi trecuse ceva timp de atunci, tot i se părea că dacă cineva ar fi privit mai îndeaproape ar fi putut zări în acel loc, pe coapsa ei stângă, o rană a începutului, început din care totul mai apoi izvorăşte…

…pe zi ce trece, rochia femeii tot subţiindu-se, poate de la lucrurile care dispăreau treptat din fiecare fir până când din ele nu ar mai fi rămas decât nişte dâre abia văzute care până în cele din urmă s-ar fi pierdut şi ele, fir oarecum nepotrivit cu care, naivă, însăilase semnificaţii cu înţelesul doar pentru ea, şi  începea să se teamă ca nu cumva să ajungă de subţirimea unui fum, şi se temea ca nu cumva să ajungă să nu mai creadă, şi urmele să capete adâncimi, şi-n adâncimi să înceapă să se adune nişte gânduri cărora le-ar fi devenit limpede pradă, lipsindu-i magica îndemânare de a le face să sune plin, gânduri cărora le mai trebuiau doar câţiva paşi până să pătrundă în ea…

…aşa că tot ce îi mai rămânea de făcut era să le întoarcă din drum, să se ducă să fie ce-au fost, să nu le rămână, oricât de cuprinsă de teamă ar fi fost de la unul la altul, neîndrăznind să se întrebe ce s-ar  întâmpla dacă ar sta nemişcată, doar strângându-şi umerii gândurilor pe care îşi rezema câteodată visările, acele visări cărora le refuza altfel de auz decât al ei, pentru că ele erau singurele care o învăţaseră numărătoarea unui timp în care de unele lucruri putea să se apropie dar de altele nu, pentru că celor din urmă încă le mai purta urma muşcăturilor până la osul sufletului, dar simţea că dacă ar alege asta, dacă ar alege să rămână nemişcată ar însemna să înţeleagă definitiv că acel loc în care ar sta ar fi unul din care ar pleca mereu zadarnic pentru a se întoarce din nou, locul unde, între ezitare şi metamorfoză, simţea  în ce s-ar fi putut preschimba la cea mai slabă mişcare…

…locul în care nu exista nici sus nici jos,  ci doar un înainte după care nu ar mai fi fost niciun înapoi şi tot ce ar mai fi putut veni din urmă nu ar mai fi ajuns-o niciodată…

…şi se gândea cum să facă în aşa fel încât să se desprindă de acolo înnodând în fum doar ce vroia să părăsească, simţind cum încă o durea în timp ce se mişca, nestând locului, ca uitarea, aşa că femeia care îşi gândea povestea îi dădu drumul acelui loc, smulgându-şi-l din tivul rochiei care începu să curgă, atât de violentă fu smucitura, clipă în care mâinile ei parcă fură mult mai lungi, degetele lungindu-i-se la nesfârşit, aşa simţea, pentru că trebuia să ajungă să desprindă din ea orice ar mai fi putut însemna împrăştiere care ar mai fi putut rezista fără ca ea să aibă habar şi care cândva s-ar fi putut răsuci, răsucind-o, dezvăluind pe pielea ei semnele unor paşi târzii de timpuriu în care nu ştiuse, înainte de a fi apucat, cum să-şi potrivească urma, spunându-şi că suntem poveşti, câteodată cea adevărată rămânând aceea spusă pentru mai…

…târziu.