Poveşti analfabete, căutătoare de cuvinte potrivite greu de aflat

Motto: Pentru nişte gânduri poate sunt de vină întoarcerile noastre în nişte întrebări cu tot dinadinsul, atunci când încercăm să ne înşelăm duios şovăielile unor răspunsuri hotărâtoare, când ne simţim deschişi la armură cum nu am mai fi fost vreodată în nişte lucruri, cele în care ceea ce semnifică trebuie spus.

Suntem poveşti, poveşti care dacă nu s’ar spune n-ar fi, poveşti după sfârşitul cărora nu-ţi mai rămâne decât să tragi aer în piept şi să îţi spui că măcar pe ultima ai mai fi ţinut-o puţin, încă puţin, poveşti cu timpul îndurerat, poveşti ale unor repetabilităţi, poveşti ale închipuirilor în căutarea realităţii, poveşti la sfârşitul cărora dăm vina pe un trecut uitat, poveşti ale unor dorinţe înfipte adânc în carnea sufletului, poveşti în care închipuirile scot şi includ realităţi, poveşti în care ne îmbrăcăm într-un fel numai al nostru, poveşti pe care le deschidem la întâmplare, dar încolo totul e cum trebuie, poveşti nenumite care se petrec atât de repede încât nu ne rămâne mai nimic de regretat la urmă, când sfârşim de aranjat amintiri…

…iar ăsta e felul de poveste în care, de te-ai întrupa, ai vrea să fie mâine, pentru că azi încă mai eşti femeia anotimpurilor din trecut care se întreabă, privindu-l, dacă el, bărbatul înainte de care nu a fost cu adevărat nimic era cel cu adevărat aşteptat sau doar o înfăţişare plină de semnificaţii a celui care, înfăţişat, nu era altceva decât închipuire, la fel de bine cum putea fi şi o realitate care ar fi putut avea un sens, doar că ceva din ochii lui părea a i-l refuza cu încăpăţânare, de parcă lumea în care s-ar fi văzut ar fi fost una ameninţătoare căreia nu i-ar fi spus da, sau poate că îi spusese cândva şi nu mai fusese nimic după aceea, poate că bărbatul acela cu drumuri asfinţite iubise odată ca niciodată prea mult cu totul totului încât acum nimic nu îi mai rămăsese…
…şi de-atunci poate că bărbatul cu treceri asfinţite îi uitase iubirii limba sau poate că nu ştiuse vreodată să o vorbească decât în vânt încărunţit cu durerea de a fi în ea întâmplător şi vremelnic şi hainele ei pe el nu ţinuseră, iar o vreme după aceea poate se mai uitase lung după ea, atât de lung încât privirile începuseră să îi sângereze, să îşi asfinţească sub pleoape tot ce se rupsese în el, astfel că bărbatul acela cu degete flămânde de dragoste uitase pe drumuri amurginde să se mai ia cu sine, şi se întâmplase tocmai când o întâlnise pe ea, pe femeia tuturor răsăriturilor, altunde, el, nealtcum…
…pe femeia ce părea a fi dintr-o poveste asfinţită cu pleoapele închise, poveste în cuvinte inexpresive tosmai pentru că odată ca niciodată, demult, exprimaseră totul, iar acum ce mai rămăsese din ele era istovit şi delicat şi nu te puteai apropia decât cu o delicateţe egală, aşa cum câteodată de apropiem de spectrul lucrurilor în măcinare şi în insecuritate, iar pentru a nu te opri la mai puţin, şi pentru a nu trăi acea senzaţie de unde orice ar fi ireversibil, îţi construieşti un loc, un loc ce nu există pe nicio hartă, un loc în care uitarea se trăieşte cu nerăbdare…
…un loc în care oamenii, pentru că e necesar pentru poveşti să fie oameni, oameni care ascultă şi la urmă ridică din umeri a nedumerire, nu şi-ar mai aminti când ar fi întâlnit-o ultima oară pe femeia de la apus, nu ar şti despre ea decât ceea ce aveau să uite după aceea, dar în vremea când ar fi văzut-o întâia dată ar fi simţit, straniu, că aceasta ar putea dispărea oricând, ca orice încetare, într-o tăcere şi linişte cuprinsă de muţenie în care nu mai era nimic şi nimeni de aşteptat, pentru că în povestea căutătoare de cuvinte greu de aflat,
…şi atunci fusese pentru prima oară când începuse să poarte atât de tare strânsă pe talia sufletului acea rochie care o sugruma de-a dreptul, dar era singura care îi mai venea, deşi începea să îi plesnească pe firul cusăturii, iar ea se temea că la fiecare mişcare pe care ar mai face-o avea să se deşire şi mai mult, lăsând la vedere urmele suspinânde pe care le purta pe piele, cele care la fiecare strânsoare căpătau o nuanţă vineţie de la puţinul aer pe care îl mai puteau respira, căci femeia care îşi gândea dragostea avea grijă să le acopere atunci când simţea că ar grăbi-o în neîncrederi care pentru ea erau lungi şi grele, şi asta se întâmplase de la prima ruptură, şi deşi trecuse ceva timp de atunci, tot i se părea că dacă cineva ar fi privit mai îndeaproape ar fi putut zări în acel loc, pe coapsa ei stângă, o rană a începutului, început din care totul mai apoi izvorăşte…
…pe zi ce trece, rochia femeii tot subţiindu-se, poate de la lucrurile care dispăreau treptat din fiecare fir până când din ele nu ar mai fi rămas decât nişte dâre abia văzute care până în cele din urmă s-ar fi pierdut şi ele, fir oarecum nepotrivit cu care, naivă, însăilase semnificaţii cu înţelesul doar pentru ea, şi  începea să se teamă ca nu cumva să ajungă de subţirimea unui fum, şi se temea ca nu cumva să ajungă să nu mai creadă, şi urmele să capete adâncimi, şi-n adâncimi să înceapă să se adune nişte gânduri cărora le-ar fi devenit limpede pradă, lipsindu-i magica îndemânare de a le face să sune plin, gânduri cărora le mai trebuiau doar câţiva paşi până să pătrundă în ea…
…aşa că tot ce îi mai rămânea de făcut era să le întoarcă din drum, să se ducă să fie ce-au fost, să nu le rămână, oricât de cuprinsă de teamă ar fi fost de la unul la altul, neîndrăznind să se întrebe ce s-ar  întâmpla dacă ar sta nemişcată, doar strângându-şi umerii gândurilor pe care îşi rezema câteodată visările, acele visări cărora le refuza altfel de auz decât al ei, pentru că ele erau singurele care o învăţaseră numărătoarea unui timp în care de unele lucruri putea să se apropie dar de altele nu, pentru că celor din urmă încă le mai purta urma muşcăturilor până la osul sufletului, dar simţea că dacă ar alege asta, dacă ar alege să rămână nemişcată ar însemna să înţeleagă definitiv că acel loc în care ar sta ar fi unul din care ar pleca mereu zadarnic pentru a se întoarce din nou, locul unde, între ezitare şi metamorfoză, simţea  în ce s-ar fi putut preschimba la cea mai slabă mişcare…
…locul în care nu exista nici sus nici jos,  ci doar un înainte după care nu ar mai fi fost niciun înapoi şi tot ce ar mai fi putut veni din urmă nu ar mai fi ajuns-o niciodată…
…şi se gândea cum să facă în aşa fel încât să se desprindă de acolo înnodând în fum doar ce vroia să părăsească, simţind cum încă o durea în timp ce se mişca, nestând locului, ca uitarea, aşa că femeia care îşi gândea povestea îi dădu drumul acelui loc, smulgându-şi-l din tivul rochiei care începu să curgă, atât de violentă fu smucitura, clipă în care mâinile ei parcă fură mult mai lungi, degetele lungindu-i-se la nesfârşit, aşa simţea, pentru că trebuia să ajungă să desprindă din ea orice ar mai fi putut însemna împrăştiere care ar mai fi putut rezista fără ca ea să aibă habar şi care cândva s-ar fi putut răsuci, răsucind-o, dezvăluind pe pielea ei semnele unor paşi târzii de timpuriu în care nu ştiuse, înainte de a fi apucat, cum să-şi potrivească urma, spunându-şi că suntem poveşti, câteodată cea adevărată rămânând aceea spusă pentru mai…
…târziu.
Anunțuri

42 de gânduri despre &8222;Poveşti analfabete, căutătoare de cuvinte potrivite greu de aflat&8221;

  1. Sa aduc iarasi rochita alba cu macii rosii sa teasa conspiratii de dragoste si bune sperante la poale? Matasica alba si bumbacel fin sa acopere si sa adune la un loc convingeri si ganduri de bine langa o deplin-meritata incredere in sine care de altfel la orice pas da semne si nu isi stavileste niste tendinte ingrozitoare de a pleca la plimbare. Imi place mult timpul apusului. Am vrut mereu sa urmaresc soarele si dupa ce nu s-ar mai fi vazut. Pentru ca stiu ca el continua sa lumineze si sa umple de lumina chiar si atunci cand pe noi ne cufunda in intuneric. Am fost candva atat de hoata si l-am urmarit. M-am urcat intr-un avion la vremea apusului si am tot mers spre el pana cand nu a mai putut sa mi se ascunda. E minunat apusul, mai fermecator decat orice alta parte din zi. Si casele cu orientare spre apus se spune ca sunt cele mai avantajoase psihologico-spiritual. Si femeia din apus, cred, de asemenea.

    • Adu, adu, oricare rochicioară în care odată îmbrăcat, trupul ia forma credinţei în unele lucruri deşirate pe la poale iar orice ameninţare a lor devine dantelată, şi mai adu orice ar putea fi fir ce ar putea lăsa în urmă fie şi o dâră firavă, semn slab înspre care să ne îndreptăm atunci când începem să simţim că nu mai avem convingeri ci doar învingeri şi să ţesem un „oarecum”, chiar dacă aspru la pipăit şi are cuvinte mai lungi decât gândul întors în albul zilei şi culori contradictorii şi’n niciunde.

      E minunat apusul, aşa e, la asfinţit unele lucruri se petrec miraculos, în amurg se rostesc tainele, după amurg incep nădejdile, până în amurg eşti rănit de încleştări, în amurg te îndepărtezi fără strânsori, şi toate cele de care te îndepărtezi devin mult mai clare.
      Şi le privim, pe unele cu o tandră mirare de parcă le-am vedea pentru întâia dată.

      Aşadar, te-ai insoţit cu apusul, l-ai întors cu faţa la tine, v-aţi uitat ochi în ochi; fermecătoriu timpul ăsta al umbletului tău, şi-atât de adevărat ceea ce spui, dar câteodată apusul e un loc atât de greu.

      Later edit
      De asfinţit gânduri…

  2. Poate din locul unde se duc poveştile atunci când asfinţesc cu tot ce aveau de visat, ca să se răsară iar după ce adorm şi-ncearcă să nu moară, dacă pot.
    Câteodată trecem pe dinaintea noastră ca pe dinaintea unei poveşti pe care nu avem cui să o spunem, asta o ziceam doar aşa.

    Mulţumesc pentru popas, diafană şi fermecătoarepovesteAmi.

  3. De rămas e denepovestitul; restul poate să fie altădată cum a mai fost sau ca niciodată.
    Câteodată facem din oameni ficţiuni convenabile, în de’a’npovestea, înainte de a fi foste poveşti. Glumesc.

      • George, ţi-aş răspunde în glumă că fictivul omenesc e plăsmuire din coasta noastră, şi doar întâia dată o facem mai mult, iar adesea fictivul omenesc are un sfârşit disforic, şi nu ştiu dacă se evaporă, dar ştiu că uneori începe ca şi cum s’ar sfârşi şi sfârşeşte ca şi cum ar începe.
        Trăim ficţiuni, deviem realităţi, estompăm ficţiuni, din făptura lor rămânând doar proiecţii ale unor reverii asfinţinde; dragostea se circumscrie câteodată unei ficţiuni pure.
        Fictivul neomenesc e un inepuizabil creator, un supraetajat.
        Din unele lucruri compensatoriu evadăm prin ficţiune.

      • Deci eşti de acord că fictivul neomenesc se stratifică, dar nu compensează lipsa celui omenesc. Abia atunci trăim fictivul, când nu ni-l facem singuri şi ne supunem hazardului. N-aş aduce vorba de dragoste aici, deşi şi ea poate fi un element al hazardului. Eu vorbesc despre pura serendipitate care ne înconjoară. Decizii, impulsuri, paralelism de conştiință. Nu este o filosofie a fictivului aici, este doar un reminder.

      • George, dacă se prinde careva e glumă, dacă nu, e serios. Glumesc cu lucrurile serioase, aşişderea cu cele sfinte.
        „Ne supunem hazardului” mă duce cu gândul la o ipoteză statică, una desăvârşită care parcă ar imobiliza, în care nu am avea locomoţie, dar eu cred că hazardul ne aude, aşa că merită să’l încercăm. Când trăim fictivul, adesea aşteptările sunt trucate, iar legat de decizii, trist e când ne loveşte duhul resemnării şi impulsurile se anemiază.
        Că am adus vorba de dragoste e pentru că şi ea se iniţiază unui hazard până la urmă, iar la urma urmei, iar cei de ea trăitori explorează proteismul realului cât şi al plăsmuirii, sau ca să zic altfel, irealitatea cea care mediază imaginaţia.
        Serendipitatea asta care vine de unde vrea ea ne înscrie în vârtejuri; trebuie să învăţ cum să o ademenesc câteodată.

      • Serendipitatea nu se ademeneşte, c-atunci n-ar mai fi serendipitate. Dar e în regulă, pentru că toți am vrea să facem ceva să ni se întâmple ceva hazard, să-l anticipam cumva, să fim pregătiți pentru ce nu ni se pregăteşte. Nu numai că ne aude, ne şi supune la tot felul de încercări ca şi cum toți am fi nişte harapi (nu albi) şi trebuie să-i trecem hopurile. Asta ar suna ca şi cum hazardul ar avea regulament. Neah, noi avem regulamente conform cărora reglementăm neaşteptatul. Până la urmă este vorba despre a lua fix cum ți se aşterne în față. Adică să ai curajul să faci asta, că-i nu lucru mic.

      • George, niciodată nu cred că aş avea retractilităţi sau pulsări de melc, asta despre curaj, nu cred că m-aş trage vreodată îndărăt din faţa neaşteptatului doar dacă aş atinge nişte zone ale unor amintiri.
        Suntem în noi câteodată ca într-un loc unde ar fi trebuit să ajungem şi de unde nu ar fi trebuit să plecăm, când e vorba de inutilitatea repetării unei noi încumetări, în timp ce în noi, fictiv, trăim existenţe nenăscute.
        Iar o să scriu glumesc, acum ştii când şi când nu.

    • Femeia e acel anotimp înspre care îţi întinzi mâinile să o prinzi în dragoste la vremea ei, altfel se duce, şi se duce cu tot ce-ar fi putut isca dar ai lăsat să treacă.

      Femeia e acel anotimp veşnic deschis dacă ştii cum să îi dormi pe florile primăverii, dacă ştii cum să i le răsari pe cele din zăpadă, dacă ştii cum să i le asfinţeşti pe cele plânse toamna, dacă ştii cum să i le înflutureşti în vară pe cele mistuite în arşiţă.

  4. Încă mai cauţi, dar o mai faci cu febră?
    Cât despre poveşti frumoase, şi se pare că ce frumos ai putut fi altădată (glumesc), ele vin cu adevărat atât de rar poate, poate că niciodată, dar eu tot mai cred în cele nenăscute, neatinse, neîntoarse, netrăite în ochi.
    Şi cred că dacă cineva ştie să privească în ochii tăi va citi poveşti nescrise. Întârziate.

  5. Vad ca ai un blog …
    Cuvantul pentru tine semnifica mult…doar la inceput a fost CUVANTUL…nu?!
    Descoperirea sursei gandurilor generate de mintea care actualizeaza memoria…este extrem de lamuritoare atunci cand ne hotaram sa ramanem in PREZENT, sa renuntam la trecut ca memorie si la viitor ca iluzie…
    Cum eu consider acest fapt …DECISIV…insist amintindu-l de fiecare data.

    • Am un blog, da, se fac cinci ani de când, acuşica în septembrie,început de; bun venit în locul unde îmi las să cadă cuvintele din gânduri, şi lasă-mă să îţi spun, jucându-mă cu şi în cuvinte că la începutul lor, al cuvintelor, a fost cuvântul.
      Fireşte, ştiu legat de ce înţeles tu ai spus-o, despre care Cuvânt.
      Cred că la început, totuşi, a fost Gândul şi’apoi Fapta.

      Acum, despre „trecut ca memorie”, tot ce trece rămâne, fiind păstrat într-o memorie fără amintiri, totul trăind atâta timp cât îţi aminteşti. Nu trăiesc în trecut, nu sunt a întoarcerilor, nu sunt rac.
      Sunt a prezentului pur, instanţa mea temporală, prezent pur către viitor, viitor care e al neîntâmplatei, necunoscutei mele încă, al netrăitei mele în care orice e latenţă fertilă a prezentului se poate transforma în utopie,în proiecţii himerice. Nevenit încă, poate să fie iluzie, dar nu una care să te înstrăineze de tine.

      • Pentru mine lucrurile s-au simplificat din momentul în care NU MAI ALEG. Nu mai am variante bune/rele, iar soluţia este acum şi aici cerându-se singură…Din clipa în care contrariile devin una, sunt faţetele unei aceleiaşi monede, viaţa nu se mai fragmentează, este dintr-o bucată, integrală, este un tot organic. Chiar mâine o să public un articol în care voi explica mai bine acest fapt.
        Oamenii te acceptă foarte greu când nu eşti de nici o parte…circumstanţial numită într-un anumit fel (spirit/materie, bun/rău, generos/lacom…). Religia ortodoxă interpretează astfel spusele lui Iisus …că nu poţi sluji la doi stăpâni…Dar de ce să SLUJEŞTI la stăpân când poţi fi propriul tău stăpân?! Este drept pentru asta va trebui să te ELIBEREZI…de trecut ca memorie, de timpul psihologic. Prezentul fiind atemporal, este însăşi veşnicia…
        Trecutul nu poate fi sters cu buretele, dar nu trebuie actualizat ori de câte ori interpretăm prezentul. Avem o grilă a condiţionărilor cu care filtrăm absolut totul. În plus, fiecare cu grila sa…este drept că nu sunt diferenţe prea mari atâta timp cât educaţia ne-a uniformizat (nu pe mine). Spuneam undeva că am avut “norocul” ca tatăl meu să fie închis de comunişti pe toată perioada celor 7 ani “de-acasă”…Am fost crescut de o sfânta, fără certificare religioasă…bunica mea, in deplina libertate.
        Despre viitor am şi uitat că mai există (nici nu există). Viitorul nu este decât prezentul continuu…
        Cum nimic nu-i întâmplător, rămâne doar iluzia imaginarului care crede fără să ştie, cunoaşte din cunoscutul trecutului mort şi speră într-un viitor inexistent construit din cunostiintele trecutului… şi cercul vicios se tot roteşte…. Cunoaşterea este ineditul, noul, PREZENTUL…Pentru toate acestea este nevoie de trezie…de vigilenţă fertilă cum îi spui, de creativitate, de CONŞTIENTIZARE.
        Am 5 luni de blog-ărit (groaznic cuvânt) şi văd că există un public aflat pe “acolo”, adică pe “aproape” de cum înţeleg eu lucrurile, chiar dacă încă mai bâjbâim. Într-o măsură mult mai mare sunt acei intransigenţi apărători ai credinţelor religioase, care continuă să confuzeze.
        Dar cum m-am cam lungit…cât mait multe cuvinte inspirate…într-un domeniu atât de interpretabil ca cel pe care l-ai asumat. Dar ce nu-i interpretabil in lumea noastra a aparentelor, in afara realitatii.

  6. Toţi avem darul alegerii, dar nu şi ştiinţa de a alege calea; acum,eu nu ştiu despre ce fel de alegeri vorbeşti precis şi unde ţi se opresc paşii,alegeri din care facem adesea exigenţe, constrângeri şi obsesii; aşadar, „nu mai aleg” ca o gară terminus, iar când soluţia se cere singură asta cred că se numeşte revelaţie, când „nu mai aleg” nu mai cauţi ipoteze cu rezultatele lor, primeşti soluţia necăutând-o.
    A alege instinctiv; mulţi o fac adesea.

    Te stăpâneşti pe tine însuţi, fiecare e stăpânul creaţiei de sine, aşa cum El este cel al creaţiunii, Făcătorul, conştienţi de fragilităţile noastre, rezemaţi pe celest şi terestru. Dinspre partea cu religia, cred în cea cu iubirea, cred că dacă e să slujească, scopul ei e să slujească realităţilor izvorâte din sacru şi stăpânite de el, prea multe alte lucruri nu ştiu.
    Despre oameni ştiu că sunt trepte, fiecare cu un fel de a fi care nu sfârşeşte toate felurile de a fi, asta despre „nu eşti de nicio parte”, nu cred în întâmplător şi nici în coincidenţe, asta pentru că ai pomenit despre cum că nimic nu’i întâmplător, cred despre cunoaştere că e de mai multe feluri, cele câteva pe care le ştiu fiind cea reală,mistică, mitică şi religioasă, iar despre prezent, clipa fiecărui acum, câteodată cred că se completează cu întoarceri asupra trecutului, întinse sau înguste, pentru a te înfăţişa schimbat în viitor,şi de întorci în el ca într-o clădire veche, tragi druguri de la uşi închise, străbaţi interioare tăcute ca să îţi fie clar de ce a trebuit să pleci pe de’ntregul de acolo, unii se întorc în el ca într-un trecut protector, dar mai cred că fiecare are o debara a trecutului pe care nu o deschise prea des.
    Nu cred în cercul vicios,cred doar în cel al închiderii în reflexie şi în cel al experienţelor, în în-cerc-uirile în care suntem prinşi cu voie sau fără de voie (despărţirea astfel în silabe e cu voia mea).

    Şi eu ţi-aşmai fi spus multe şi mulţumesc pentru cele lăsate aici, cuvinte, cuvinte care se desprind de pe fundalul tăcerii, acolo unde vorbesc limba liniştii.

  7. Așa mi se face pielea de găinușă, cu fiecare paragraf citit acilea… Ai un fel de a așterne cuvintele și de a mă face să-mi reamintesc povestioare și experiențe (mai plăcute sau nu…)

  8. Ştii ce-am băgat de seamă, Rox? Că ori de câte ori memoria cheamă,primele amintiri care se înghesuie să vină sunt alea „mai puţin plăcute”, alea care au fost martorele calamităţilor noastre sentimentele, dar la urma urmei toate poveştile pe care le-am trăit ne-au plămădit-o întreagă pe cea care suntem. Când noi suntem poveşti.
    Poveştile de amurg, destrămate, au amintiri care ne împing spusul de ele la graniţa tăcerii. Tie îţi doresc să le ţii strâns înfăşurate pe tine doar pe cele plăcute.

  9. M-am intors in gara mica si cu suflet mare. Obosit, prafuit si plin de ganduri ravasite am deschis fereastra vagonului. Am gasit pe peron o poveste de poveste despre inceputuri in ale povestilor parca inca neschimbate. ,,Povesti analfabete,, toate inceputurile de povesti au fost analfabete. Oamenii suflete intai s-au privit in ochi. Au privit povestea direct in fata si ca sa nu se opreasca din privit au inceput sa scrie. Multi scriu putini citesc povesti scrise sau nescrise. Am revazut orizonturile asfintite si iti multumesc pentru asta

    • Şi eu care îmi ziceam că poate ai memoria avariată de ceva vreme de nu-şi mai aminteşte domnia ta de mine,că prin alte locuri te mai zăream aşa, când şi când. Glumesc.

  10. Parfumul suav de camelie nu poate fi uitat usor si il disting din sute de parfumuri atunci cand ma zaresti,,cand si cand,, Amprenta lui isi revine si la o simpla adiere de vant.Ceva avariat este. Nu primesc informari despre postarile pe blogul tau. Asa ca trebuie sa il rasfoiesc daca doresc noutati. Fara gluma. Dorul de Camelia ma incearca uneori

      • Multumesc pentru reparatie. Acum primesc.
        Adavarat, suntem povesti. Sau suntem continuarea unei povesti inceputa in vremuri uitate sau neuitate de poveste. Fiecare continuare a lantului de povesti are ceva unic asemanator cu nuantele de culoare si parfum. Trebuie sa fii fericit sa gasesti cartea povestilor de camelii in culorile si miresmele potrivite povestii tale. Povesti cu trecut, a fost o data si o sa mai fie, care povestesc in prezent despre culori magice de poveste. In curand imi revad iubita, stiuta si nestiuta de tine. Am sa ii spun povestea ta la sarutul de seara. Am sa-i ascult povestile noi si poate are una si pentru tine. Ea are prins un lant de povesti, toate analfabete ce asteapta sa fie scrise soptit in nopti fara stele la lumina ochilor scanteietori

      • Nu ştiu ce primeşti, că de semne cum că scriu când scriu se pare căîncă nu ai parte, pentru că taman ce-am mai şeherăzit de încă o poveste,pentru că da,suntem poveşti, începând în viaţanoastră de atâtea ori, începând ca şi cum am sfârşi în fiecare, sfârşind ca şi cum am începe, şi-aşa ne reînviem lumile.
        Aşadar, îţi ei revedea iubita cu ochi adânci şi albaştri şi vei vorbi din nou pe malurile ei limba liniştii, i te vei înşira cuvinte ca pe mărgăritar rotund clipele prinse cu mâna, să rămână, să-ţi ţină de depărtare până la viitoarea întâlnire,până la următoarea îmbrăţişare a nopţilor locurilor plecărilor şi întoarcerilor tale.

        Drumuri cu ochi de fericire să ai!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s