Când se face preatârziu pe caldarâmul întârziatelor făgăduieli, dorinţele merg sub talpa a tot ce avuseseră de visat

Motto: E preatârziu, preatârziul ca o manta ce acoperă cu totul, atunci  când nimic nu îţi mai tulbură sensurile din vremea statorniciei când te întrebai despre realităţile închipuite şi ficţiunile echivoce, despre întrebările hotărâtoare jucate cu infinitul, despre intrările şi ieşirile din scenă, despre adevărul care uneori poate să nu fie neverosimil, despre explicaţiile de neînţeles pe care ar fi trebuit să le dai unor lucruri, iar asta ar fi însemnat că nu ar mai fi explicaţii, despre ceea ce trebuie să spui dând iluzia că a fost ceea ce ai fi putut să spui cu adevărat, precum a părut, doar că ce ai vrut să spui nu putea fi spus, despre lucrurile în care locuiai în acelaşi timp şi împreună şi separat…

…despre un undeva, dar mult mai departe decât acolo…

 

Ai simţi cum la picioarele tale ar începe să se rostogolească nişte sfere de mărime inegală, oărând fără înţeles şi fără direcţie, şi pe măsură ce le-ai privi, lunecându-ţi pe dinainte, ai începe să le recunoşti, ai începe să îţi aminteşti, dar te-ai întreba cum de putuseră scăpa de acolo de unde le închisese într-un spaţiu fără mărginiri, pustiu al tăcerii dintr-un undeva de unde dacă ar fi plecat, tot acolo s’ar fi întors, şi ele ar fi fost nordul, încercând să nu moară tot ce aveau de visat, iar tu sudul, şi nici măcar artificial nu v-aţi fi întâlnit, aşa că era trebuitor ca ele să rămână la locul lor pentru a supravieţui cu preţul înstrăinării, ademenindu-le înăuntru doar pentru că le înşelasei asupra necuprinsului în care se vor aşeza, în care aveai să le aşezi, făcând abstracţie de realitate,

doar că atunci nu ştiai că va fi preatârziu cândva pentru toate aceste dorinţe ale tale pe care cândva, într-un demult, le lăsasei undeva, şi nicio întâmplare nu decisese pentru ele, dorinţe care între timp crescuseră, unele dintre ele la nimereală,

şi în timp ce ai aştepta să se petreacă ceva cu o uimire ce urca în tine, ele ar începe să se mişte separat, dar împreună, tu simţind că mai atât de aproape de ele nu fusesei niciodată, şi ţi-ai spune că dacă acum, dacă acum le-ai închide ochii le-ai pierde, dar nu ai făce-o, pentru că dintr-o dată ai fi cuprinsă de o taină pătrunzătoare pe care cândva le-o refuzasei şi, aplecându-ţi-le adânc înspre tine ca un fel de făgăduinţă, ai face apoi un pas înainte, simţind însă că sfârşitul lor nu avea să fie aproape, simţindu-te cumva ofilită şi înafara timpului lor, deoarece pentru ele preatârziul ar fi singurul timp posibil, pentru că  prin el nu ai mai putea supune să fie ceea ce nu este, înaintând, asta făcând înţelesul să se micşoreze şi mai mult,

pentru că ştii că e  începutul preatârziului atunci când te întorci într-un loc al celorlaltoramintiri, cele pe care dacă nu le uiţi, rămâi întotdeauna îmbrăcat în răni, iar tu te întorci tocmai pentru a mai pune încă una lângă cele adunate, cele de care te-ai despărţit, niciuna nemairămânând în tine, tot ce pierise visând cicatrizându-şi rana, şi lumea ţi-e pe dos, lumea pe care o credeai a voastră, lumea care avea ochi şi urechi peste tot, doar că legat de tot ce aveai ca dorinţă, în celălalt era cu totul oarbă şi surdă şi te încăpăţânai să dai drept ce nu erau multe venind dinspre el, deşi oricât te sileai să vezi, zăreai nimic, simţeai doar refuzul împărtăşirii dragostei,

pentru că tot ce voia din tine era să-i fii departea, de aproape era ca şi cum nu te vedea, te uita, şi tu te preschimbai în deznădejde şi a doua zi o luai de la capăt, te chemai în cuvinte gândite şi răzgândite ca să nu îl desparţi oe el, celălaltul tău, de tine, încercai să închizi cercul în care se zbătea un joc al speranţei deşi era mai degrabă al deziluziei şi al zădărniciei simţind cum tot ce încercai să-i apropii alunga, în el fiind atât de gol, doar tu iluzionându-te că indiferenţa era, ştiindu-l, o intensitatea a vibraţiei, însă un gând te încolţise din prima clipă, că paşii tăi în el se vor opri sfârşind înainte de a începe, un sfârşit care a mai fost, unul preştiut, pentru că ştiai fără nicio îndoială că începe să fie prea târziu,

cu primul adunat în straturi al celui dintâi târziu, atunci când stai în frig şi când te preschimbi în fiinţă de veghe, când îi lepezi pielea celei onirice, şi-ţi spui că dacă vei mai sta aşa acolo, în frig, vei ajunge să ai halucinaţii, să ţi se pară că te îmbolnăveşti de el din nou, semn că te atacă din înăuntrul tău, dar vei da vina pe anotimp, pe meteorologie, pe ploaie mai ales, pe ploaia asta care a tot curs în ultima vreme peste nepăsarea lui, peste neliniştea sâcâitoare din tine, pentru că în asta te-ai preschimbat, întrebându-te despre el cum de mai poate cu şi mai multă nefericire, cu atâtea neîntâmplate finaluri dintre care nici măcar nu ştie cum să aleagă unul, pentru că fiecare e mai dramatic decât celălalt, cum se tot târăşte pe drumuri fără capete unde te tot începe,

cu amintirea ta ca o stafie mergând în spatele lui, cu spaima ei de a nu se risipi ca într-un joc, nu ca oricare ci multiplicat, unul de umbre stranii, cu spaima ei de a nu întoarce capul pentru că altfel ar pieri iluzia, inconsistenţă a realului, cea care suferă fără vină, aici stând şi ultimul înţeles al ei, ca o confesiune mută făcută eşecului, dar ştiind că o doreşti, însă temându-se că o va afla după ce va fi avut loc preatârziul,

e preatârziu atunci când nu se va mai întâmpla vreodată să te laşi în voia durerii, o vei îndigui dacă nu o vei putea seca, iar suferinţa nicidecum nu va fi un torent devastator, toate valurile le vei potoli în tine, le vei sfărâma, pentru că lumea disperării ţi se pare a fi una fără sens, atunci când totul a fost spus iar restul rămas din el nu este decât o gesticulaţie zadarnică pe care oricum nu o poţi nici auzi şi nici vedea, şi chiar de ar fi aşa, în ochii celuilalt acum limbajul iubirii tale ar fi unul de nemaiînţeles, asta dacă a avut vreodată vreunul, şi cel mult i s-ar putea părea ciudat, nici măcar nu ai gândi despre ea ca despre femeia cu pudoarea plânsului în care s-ar închide ca într-o raclă,

femeia care şi-ar converti cu un instinct precis oricare condiţie, fie ea chiar şi una lamentabilă, femeia asta care nu a ştiut să îşi prescrie însă rolul de protagonist în jocul de-a dragostea pe care el l-a făcut, femeia asta care poate da sau poate că nu, nu s-a putut identifica deloc cu masca pe care ar fi trebuit să o poarte, femeia asta care s-a dovedit la final a fi jucat într-o tragedie, sfârşind de una singură într-o tragedie mută când a rămas singură pe scenă, turnură neaşteptată, înveşmântată în faldurile durerii şi fără nicio mişcare de apărare reflexă când nimic din ce fusese dragoste nu mai era,

e începutul preatârziului atunci când nu mai desprinzi gânduri din rotaţia fanteziei pe care o vei înceta, gânduri pe care le simt pribege în tine, în ele fiindu-ţi atât de frig şi răciri premature, ameninţându-ţi verbul a fi al dragostei, e preatârziu atunci când nu mai eştis înfricoşată în închisul tău cu gratii ale timpului trecut în carnea căruia el şi-a săpat adânc amprenta, acolo unde nu îi mai spui visului de voi nimic, şi-aveai atâtea cuvinte care ar fi devenit vii, arzânde, şi regreţi că nu ai putut avea diplomaţia apei, tu, femeie a semnului de foc cu ale cărui flăcări îţi pare doar că s-a jucat, şi atât de aproape, el fiind la rându-i unul care doar a fumegat, din el acum urcând la cer fum de dragoste carbonizată, deşi atunci, cândva, ai fi putut jura că arde şi luceşti, iar azi, când parcă nici nu îţi mai aude chemarea îţi spui că are în urechi cărbune care îi blochează auzul de tine, trăieşti o spaimă crescândă în care te clatini ca dintre toate cuvintele limbii în care l-ai vorbit  să nu alegi unul, unul singur care te-ar prăbuşi din magia iluziei pe scara coborâtoare pe care stateai, femeie care căuta să nu-şi moară dragostea, cu nedumeririle tale pe care nu puteai să le spulberi,  din care simţeai cum începe să se veştejească  germenele oricărei iluzii, măsurând doar distanţa dintte tine şi el,

e începutul preatârziului atunci când simţi cum îţi sleiesc cuvintele şi începe să mocnească latent frigul în tine, când te mohoreşti, când îţi pălesc luminile, când ce era începi să simţi ca şi cum îţi pare,  când eşti tentată să îi spui lui nişte lucruri dar ştii că asta ar avea o urmare nefericită şi atunci tentaţiei îi urmează rezistenţa, încercând să fii de o magistrală stăpânire însă nu ştii până când, te simţi ca într-un surd asediu al unor gânduri cu înaintări şi retrageri pe care nu le poţi amputa, în durere cu conştiinţa de eclipsă, ajung să te culci fără să mă dezbrac de ele de câteva nopţi, îţi spui că o să îl taci, agonie, impusă autoamuţire, pentru că simţi cum nu mai ajungi până la el şi nu ştii cât de teafără mă voi întoarce din ea, din muţenia asta sau dacă nu voi fi incapabilă de a o mai părăsi,

simţi că nu te mai cheamă, se depărtează, nu te mai străjuieşte cu dorinţa dăruirii totale şi veşnice, auzi în el indiferenţa, contrast între ea şi intensitatea vibraţiilor tale, nu mai curgi înăuntrul lui neîntrerupt, se întorc în tine vechile tristeţi şi incertitudini, cele care nu pot începe sau termina oriunde şi te înspăimântă că ar putea evolua previzibil,

e începutul preatârziului atunci când începi să arunci peste el flăcări de otravă pentru că îţi fuge focul şi te lasă tristeţe cu lumină pală lângă făclii mohorâte, şi nu te mai întorci în singurul loc unde ţi te arătase, nu te mai întorci în urmă ,în înapoierea la puritatea izvorului de voi iscător, acolo unde te adăposteai amintirilor unor nopţi precum un pelerin erotic pe care apoi le spărgeai în fărâme pe care ţi le înfigeai în trup, astfel înfingându-l în tine cu accelerări de respiraţie şi hemoragii sufleteşti, neîndurându-te să nu o faci necontenit deşi te durea fiecare împlântare, zvârcolindu-te în ele, în toate, dar legându-le  între ele cu argumentele luminii şi ale visului care acum rătăcea singur şi din care el lipsea doar aparent, căruia doar părelnic i se pătaseră culorile care acum lăcrimau pe braţele tale neputincioase, el acum doar un frig pasional ce rămăsese din căldura pasională în care cu ochi ce voiau să ardă şi să te ardă te strigase focului, te strigase iubirii, te aruncase în lavă, şi cărora acum le rămăsese doar plânsul neîncheiat, nu numai al tău, ci şi al celui care devenise şi al lui însă travestit, dar gol şi singur,

e începutul preazârziului atunci când ieri nu te mai împiedică de mult să adormi,  nu îţi mai închide visările care îţi adăpostesteau dragostea, nu mai aruncă peste tine gânduri care acum trec dincolo aşa cum veniseră într-un ieri încoace, gânduri de paiaţă tandră şi lunatică pe care nu o asculta nimeni, nici măcar ea pe înseşi nu se mai ascultă, într-un teatru de umbre, în tine cântând o muzică himerică şi expiatoare,  el nemaidezbrăcându-ţi trupul niciunuia dintre cuvintele de dragoste în tine, din vremea când credeai că nu mai există drum de întoarcere,  şi nici dezlegare de vrajă,

e începutul preatârziului atunci când nu mai pluteşti între nopţile gândurilor nesfârşite, sfărâmându-le cerul, stând în faţa unui sfârşit probabil după ce parcă îl ademenisei, aşteptându-l de parcă l-aş fi chemat, auzindu-ţi umbrele cum în jocul lor râdeau între ele cu râsul lor secret după ce îşi rostiseră suspiciunile privindu-te ca pe un rest pe care timpul cheltuitor al dragostei uitase să îl ia îndărăt, tu însă repetând un nume necontenit ca într-un descântec atunci când  simţisei cum  întunericul începuse să digere tot ceea ce fusese contur de dragoste făcându-l să piară, începând agoniile, făcând din tine tortură vie ascultând pierderea ei continuă, cuvintele ei lui, celuilaltului, vorbindu-i tăcute, având atâta durere sfâşietoare şi atât adevăr,

e începutul preatârziului atunci când lumea ta în tăcere contaminase lumea lui şi amândouă lumile voastre proliferaseră singurătate şi dragostea gemea, şi cuvintele de ea începeau să se dezarticuleze, iar pe marginile podului aripilor de vis cu fruntea la pământ stăteau umbre mişcătoare care aproape că le topiseră pe o dimensiune care începea să semene din ce în ce mai mult cu acea a nimicului, un imens spaţiu pe care îl umpluse în tine suferinţa când cercul de frig al primului anotimp fără clipe  se strânsese în jurul tău făcându-ţi cu neputinţă mişcarea de apărare reflexă a femeii îndrăgostite ce erai când începusem să simt în el că tot ceea ce fusese iubire nu mai era şi cuvinte nu mai înălţai la cer, iar anotimpul care ar fi trebuit să fie al tău şi numai al tău devenise al unui timp stihinic şi de-ai fi putut ai fi spulberat toate ascultările gândurilor care redeşteptau amărăciuni, îndreptându-te spre uitare în lumea podurilor fără de relief care acum începuseră să turtească orice tresărire cărând zgomote lichefiate din care neîndoielnic visul că fugise, urmând înecul în sfârşitul în care se auzea, pe care îl auzea,

e timpul preatârziului atunci când începi să transcenzi singurătatea, când numai eşti între despărţire şi reîmpăcare, între ruptură şi reînnnodare, şi toate gândurile tale sunt sângerii şi totul în tine e geamăt de durere pentru că îţi pare că în dragostea în care te credeai ţintuită nu vei rămâne şi plângi necontenit şi plânsul ţi-l simţi ca a avea ceva de implacabil şi destin, şi eşti împietrită şi nemişcările tale sunt convulsii adânci, şi toate nopţile de piatră au acoperişuri de tăcere schilodită, o tăcere din care până şi tu lipseşti după ce ai ars de rugul propriu de cuvinte, femeie în haine întunecate de suflet cu năruirea veşniciei ei şi-a lui, cu iubirea de trecut şi invocare de viitor, eşuând orice cădere în uitare dar rupându-se ca o ramură uscată în iluzii frânte, visuri goale, acolo unde îţi eşti aşteptare, şi aşteptarea un delir asemănată cu o umbră în treptată cădere a îndrăgostitei, a singuraticei îndrăgostite, aşteptări în care unele dorinţe ţi le aşezai, pentru că era preatârziu şi niciun răsărit invizibil din întâmplări, în îndepărtări incoruptibile pentru care nu exista orizont, orizontul fiind altundeva şi mereu de o cealaltă

parte.

Anunțuri

33 de gânduri despre &8222;Când se face preatârziu pe caldarâmul întârziatelor făgăduieli, dorinţele merg sub talpa a tot ce avuseseră de visat&8221;

  1. vei ajunge să ai halucinaţii ekbom sau capgras, măcar ăsta să fie semnul începutului de preatârziu și sfârșitului de preadevreme și a unui continuum exacerbat între varianta de a parcurge vectorul împăcare-despărțire-împăcare-despărțire la infinit până când te oprești, cum spui tu, la una dintre ele la nimereală.

  2. Nu ştiu cum şi nu ştiu dacă; rămâne de văzut, dacă merg îndeajuns, dacă nimeresc să-mi însemn unghiurile ca să nu mă îndepărtez de nişte lucruri definitiv, pe traiectoria asta unde cândva mă traversau radial vectori ai imensităţii. Nimereli nebănuite, astea la care m-aş opri brusc; glumesc, aşaşiaşa.

  3. Stai, mai Camelia, stai putin, asteapta o clipa doua, hai sa nu ne ambalam atat de profund. Ce cuvinte de prea tarziu si prea devreme sunt iarasi astea? Mereu e timpul potrivit pentru altceva. Eu una sunt imunizata, am dobandit o nesimtire care nu contine farama de intelepciune ca si pana acum, dar macar nu ma mai usuc de pe picioare. Chiar crezi ca merita? Oarecum, s-ar putea sa il compatimesc pe cauzatorul de suferinte din povestea de mai sus. Moale nu ii poate fi. Pe urmele lui merge o stafie, amintirea ta de el. Nu intoarce capul sa se asigure de prezenta ei pentru ca ar avea o revelatie luminoasa. Dar sa-l lasam in lasitatea lui.
    Pe tine nu te bate gandul sa incepi sa traiesti de-adevaratelea? Ai facut din traitul acesta intr-o perpetua drama interioara cheia existentei tale? Nu te supara pe mine, stii ca te iubesc. As vrea sa te vad scriind pe acest blog, in felul tau, elaborat, ca ai epuizat toate fatetele acestui tip de suferinta, asa sofisticata cum e ea. Sa nu imi spui ca mai e pana atunci. De tine depinde. Vreau sa te vad ca nu mai ai chef sa suferi. Vreau sa te vad ca nu desconsideri bucuria. Tu poate ca nu o desconsideri, dar as dori sa te vad si eu. Esti o fiinta prea complexa ca sa nu dai dovada de o evolutie. Nu pe scara suferintei. Nu nu si iar nu! Da-l in ma-sa de barbat vis destramat!

    Modereaza-mi commentul, eventual.

    • Suflete drag, povestea asta nu mă cuprinde pe mine întrutotul şi nici pe de-a’ntregul, dar de deschis am deschis ceva din mine, da, asta şi nişte gânduri de care vroiam să mă lepăd cu totul, dovadă că le-am aruncat dacă nu pe toate, atunci măcar o mare parte din ele, şi destul de departe încât să nu mai fie aproape.
      Cumva, radiografia unor convulsii, prin mine spunând dacă nu multe, măcar ceva despre alţii.
      Mi-eşti aşa de dragă atât de năvalnică, şi te simt ca şi cum te-aş avea de Grijă, zeiţa cea veghetoare, ceea ce eşti şi vei rămâne până la sfârşit cu fiinţele pe care le iubeşti, de niciuna legându-te cu imposibilitatea de a le înţelege, fiecare fiinţă ce-şi face loc în tine însemnând un alt sentiment. Şi cum de te-ai fi gândit oare că aş suferi dacă n-aş suferi? Că ăsta e de-a dreptul masochism, şi până acolo e cale lungă de mi-ar fi să ajung. Glumesc.
      Şi mi-a plăcut nespus finalul, felul în care, cu obidă, ai încheiat, suduind, şi fără stavilă.
      Cât despre vis, e construit după realitate; câteodată pare un construct ciudat şi iregular, câteodată mai văd în el (şi) ceea ce nu se întâmplă. Câteodată e jocul de-a iluzia şi de-a realitatea.Glumeam, iar.
      Later edit
      Organismul meu metabolizează şi suferinţele lumii altora cu care intru în rezonanţă, ce fac parte din spaţiul meu sentimental, dar asta ştiu sigur că ai înţeles de ceva timp despre mine.

      Uite ceva potrivit unora dintre cuvintele tale…Întoarcerea privirii duce la pulverizare; când ai credinţă într-un ceva nu ai nevoie să te convingi de existenţa acestuia.

      • Doar nu degeaba vin ca și cum m-aș căuta într-un Oracol? Numai că de data asta, oricât m-am căutat pe mine, am găsit o frântură dintr-un alt suflet de curând stins, din senin(aparent), fără să știe că s-ar putea duce așa de repede. Nu detaliez acum, Camelie, să-mi mai revină duhul vorbirii și mai zic.

      • Aha, deci iarasi ai scris despre mine! :))) Crezi ca nu exista prefacatorie si in uitare? Pentru ca citind aseara intreaga marturisire din articolul tau, ma vizitau asa, niste amintiri leganate dar inofensive de acum, insa destul de convingatoare incat sa imi reconfirme ca sufletele sunt facute dupa aceleasi tipare. O idee nu stiu cat de adevarata, in fond. Nu incetez sa cred ca structura sufleteasca a omului e un produs al conjuncturilor. Ma fericesc ca am ajuns chiar si acum, atat de intarziat, sa privesc cu dezinteres trecutul apropiat.

        Nu, nicidecum masochista. Doar ca metabolizezi durerea, lasi sa se contureze atat intrebarile cat si raspunsurile care dor si taie prin claritatea si permanenta lor de diamant. Si ai tu darul acesta de a naste perle veritabile, scoica rara din adancul marii! Imi amintesc cum ai raspuns candva unui nenumit:”nu sunt o patrie a suferintei,…”. Si te cred prin fiecare cuvant pe care il scrii sau il rostesti. Am putut sa admir si sa ma bucur si de alte aspecte ale personalitatii tale, de o fata ironica care trata cu o revolta explicita atat suferinta cat si malentendu-urile care apar tot traind – ce sa-i faci – printre oameni de tot felul (crescuti de-a valma si iesiti in fata, tot asa, prin binevoirea conjuncturilor). De o alta fata care nu are de ce sa caute departe de ea impacare si consolare pentru ca ar putea-o gasi vorbind in sine si cu nimeni in mod special, dar si vorbind cu un om pe care intamplator l-ar intalni.

        Am dorit sa aflu imediat ce ai raspuns comentariului meu anterior. Dupa ce l-am scris mi s-a parut atat de neobisnuit ca ti-am putut scrie tie asa ceva! E o capodopera scrisoarea ta. In aceeasi maniera cu cele dinainte si poate ca pe undeva imi doream sa te vad schimband registrul si stralucindu-ti stralucirea ta, nu reflectand-o direct sau indirect pe a altora sau pe a ta.

    • Iată casa fiinţei mele pe care ştiind neştiind ai metonimizat-o, scoica, poate nu una rară, ci doar atât, scoică în cea mai mare parte a timpului, aşa cum nici toate fiinţele ci doar unele, aşa ca tine, pot fi pescuitoare de perle, astea care de fapt sunt protecţiile ei de a se apăra învelitor pe dinăuntru de tot ce ar putea-o zgâria, răni, atunci când ceva astfel îşi face loc pe nevrutelea în sufletul ei. Şi aşa dă naştere perlei,asta fiindu-i vital în sensul cel mai larg şi adânc, pentru că altfel nu se ştie ce-ar putea face din ea, pentru că nu asta e de teamă, ce este şi ce nu este, deşi teama e cel mai firesc lucru, ci ce ar putea să se întâmple să facă din noi nişte iviri, fie ele şi cele ale gândurilor, darămite vreo întrupare.

      Despre trecut, de fapt despre felul unor trecuturi, că zic eu că tot ce trece rămâne, cred că înţelegerea unora e şi a înţelegerii imposibilităţii unor viitoruri, şi-atunci se cheamă că nu ne vom mai afla nicicând în vreo confruntare cu iluzia şi cu utopia, aşadar doar astfel privesc spre trecut, fie el apropiat sau îndepărtat, ca să nu fac din lumea viitorului una a prefăcătoriei în loc de una a prefacerilor.
      Şi e aşa cum spui despre structura sufletească a omului, pentru că sufletul nostru e o arcă, una care poartă în pântecele ei tot ceea purtăm, totul ăsta al tuturor geologiilor noastre sufleteşti cu toate naşterile şi morţile lor, cu toate conjuncturile din totdeauna dar în prezent totul. Pentru că ăsta de fapt e unicul timp posibil şi singurul care există cu adevărat; ieriul nu mai este, mâinele e neînceput, ne apropiem de el cum te-ai apropia de o ficţiune.

      Cu tine simt că aş putea vorbi despre atâtea şi la nesfârşit, şi îţi mulţumesc cum îmi creşti gânduri, pentru că îmi eşti, şi îţi mai mulţumesc pentru că se pare că nu ai uitat nişte lucruri, poate multe, pe care le-am mai spus unora, altora, mai cu seamă unora.
      Iar despre feluritele mele, sunt nuanţate, da, şi încerc să o ascund pe cea a feminităţii emoţionale. Glumesc.

      Iar un later edit…
      Ştii unde aş vrea câteodată uitarea, asta legat de trecut? În ipostazele noastre vechi, în unele, nu în toate.

      • Stiu, stiu, asemenea si eu – legat de ”un later edit”. Dar ma pot resemna in fata valului de reprosuri pe care mi le administrez din cand in cand. Trecutul nu se poate schimba, dar optica noastra fata de el da. In ciuda tuturor tendintelor de a ramane constanti in practicare anumitor greseli, cred ca putem face schimbari in atitudinea nostra. Si mai apoi si in caracter. Le doresc tuturor un caracter mai ferm, putina emancipare, putin respect, putina disciplina, mai putin grotesc in manifestari si infinit mai putina minciuna si disimulare. Pentru ca mirajul demnitatii sa devina cat mai real si cu cat mai multe aplicatii in viata de zi cu zi.

      • Din greşelile trecutului învăţăm ca să ne putem înfăţişa schimbaţi în viitor; înăţăm să ne reparăm slăbiciunile,aşa că vom greşi de-atâtea ori de cât va fi nevoie. Glumesc,aşaşiaşa.
        Celor despre care spui le doresc să nu aibă prea multe avarieri esenţiale din partea atâtor carenţe pe care le au;ei nu vor fi vreodată ai valorilor morale adevărate pentru că astea nu pot fi aflate în regimul farsei, iar farsa asta e pentru unii nesfârşită, aşa pare. Mincinoşii nu-şi vor face niciodată din sinceritate un crez. Şi nici vreo patimă nu vor avea pentru ea.

  4. Stins aşa ca într-un suflet care a închis ochii, ducându-se ” să moară puţin”? Doamne, cât de largă s-a făcut intrarea asta cu ferestre din ce în ce mai lungi, în care alte suflete îi aşteaptă pe cei care vin, dacă despre asta îmi spui.
    La străbunică-mea în sat lumea nu întreabă ” care a mai murit, maică?”, ci „care mai vine?”. Târziu am înţeles eu asta, că doar nu mergeau nicăieri, credeam când eram mică.
    Olimpia, fie-i ţărâna uşoară acelui trup;sufletul nu moare.

  5. senzatia ca ai (si) scris despre mine, cumva. repet, senzatia. si spaima relevarii unor trairi doar de mine stiute.
    o sa revin, tacuta.

    p.s. melodia… tare frumos curge. nestiutul stiut.

    • Senzaţia câteodată de parcă am fi trăit o viaţă care nu a fost a noastră. Ai trăit-o vreodată, Aladina? Aceeaşi viaţă despre care te întrebi dacă te va lăsa cândva să-ţi iei revanşa.
      Senzaţia, citind, ca la vederea unor resturi dintr-un timp al amintirilor. Sunt nişte lucruri de care ca să mă apăr mi le-am închis în cuvinte; scrisul ca distanţare.
      Cu pasi neauziţi la călcare, vino ori de câte ori vei simţi.

      • …pentru ca uneori mă regăsesc atât de mult în scrierile tale, incât le citesc şi le recitesc, descoperind de fiecare dată câte un nou înţeles;… o altă mireasmă parfumată care se adaugă celor dezvelite anterior.
        Îmi doresc să mă (re)compun din poveşti…

      • Să ştii că asta simt eu, recitindu-mi poveştile, asta la ceva depărtare după ce le-am scris, pentru că, într-un fel straniu, nu o pot face decât la nişte vreme, după ce am aşezat nişte distanţe, abia atunci, iar atunci mi se pare că mereu povestea mi-ar spune altceva, parcă i-ar creşte înţelesul, un altul mă mână să-l caut cu febrilitate, mi se pare că nu am spus tot, tot,că mereu va fi ceva neterminat la care va trebui să mă întorc, să îl încep.
        Şi-aşa şi cu noi, suntem o poveste compusă din mai multe poveşti şi începem, ca orice poveste, de mai multe ori, de fiecare dată de la început, mai cu seamă în anii noştri tineri.

        La mine, citind, te poţi simţi aşa, ca într-un vis, al unor reîntoarceri, al unor retrăiri.

  6. Nu există preatârziu în neînceput, nu există preatârziu nici când începutul are deja în el sfârşitul, ceea ce poate face o poveste să pară nesfârşită. Din păcate, sau din fericire, în felul ăsta niciun timp nu e deschis, le putem exploata pe toate pe fantezist. Neverosimil utopic.

    Foarte (re)vino, Inter! Nu va fi niciodată prea târziu.

    • Cuvinte potrivite, ale prietenului tău, cu ce aveam în gânduri când aceeaşi melodie am vrut să ţi-o las lângă ce îţi scrisesem mai sus.
      Aceeaşi melodie, nu vreo alta.
      După bătăile astea ale inimii ne măsurăm duratele anotimpurilor sufleteşti; în astea se măsoară timpul trecerii.

  7. nu plec niciodata…sunt destul de departe ca sa-mi fie dor si destul de aproape ca sa nu…te uit !
    P.S. sper sa nu iti sperii prietenii tai virtuali. ar trebui sa stie ca sunt la fel de virtual…ca si ei. sau nu? cine stie? sa-mi intreb prietenul de mai sus?

    • Să nu pleci niciodată din departeaproapele ce-mi eşti, drag, drag prieten, şi să îţi aminteşti să nu uiţi ce ţi-am spus cândva despre dorul necontenit, cel pe care ţi-l voi purta mereu.

      Cât despre sufletele care mă umblă aici şi-mi lasă urme, despre speriat au scăpare, nu cred că se vor hrăni din asta.
      Aşa că nu’i nevoie să-ţi întrebi vreun prieten.

      Chiar, ce mai fac cei de altădată? Cei pe care i-am cunoscut, virtual, într-o azilcafenea, în urmă cu patru ani.

    • Zice el, că-i ştiu toate melodiile, tu purtând vina pentru asta, că nicio certitudine şi cine ştie de ce şi pentru ce totuşi continuăm. Nimic adevărat, nicio necesară şi veche certitudine, şi cu toate astea repetăm o nouă încumetare, odată cu ea putându-ni-se întâmpla iar un eşec, drumul părând a fi mereu acelaşi şi acelaşi, fiind în acelaşi timp, sau părând a fi şi un altul.
      Nu-i totul neadevărat sau subţirime de fum. Şi de-asta nu ne contenim.

    • Metafizică şi magie, nu alta; ia zi, Inter, cum e cu asta, să începi să uiţi cu tine şi să sfârşeşti cu sieţi.
      Şi când uiţi să exişti eşti fiinţă vidă într-o existenţă vidă?

  8. Nu ştiu cum e să (te) uiţi până acolo, Inter, că poate nu mai găseşti drumul înapoi, eu doar câteodată (mai) uit unde mă pun.
    Dar ştiu în ce clipe sunt totuna cu veşnicia.
    Ţie îţi doresc strălucirea eternă a minţii transparente. Şi mie. Şi altora.

    Aşadar, ai fost în enclava Cuba, fericitule, într-o altfel de lume în care alţii poate nu vor ajunge niciodată.
    Mai vino, mai spune-mi-te, la orele astea din pântecul nopţii, cele în care apari.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s