Tăcerea sub semnul gândurilor-ferestre de miazăzi şi miazănoapte, clătinate după cuvinte, dar nerupte

Motto: Tot ceea ce ea va vrea mai mult să îţi ascundă decât să îţi dezvăluie îţi va rămâne o încercare a denecunoscutului şi ţi se va întâmpla ca şi cum ai privi prin nişte ferestre zidite deşi ţi-ar părea neferstruiri, ţie, cel cu necunoscutul cunoscut al gândurilor ei.

 

Ştia ce însemna preatârziul pentru a încerca să-l facă să fie şi nici măcar pe drumul albastru nu ar fi avut cum, ar fi fost doar rătăcitoare în nemărginire, doar închipuire, nu putea să îl deseneze în linii verosimile, ştia că ceea ce şi-ar fi imaginat nu ar fi avut putinţa de a deveni realitate, aşa că îşi spusese că albastrul ar putea rămâne culoarea unor lumi complementare pentru că doar acolo i s-ar fi potrivit şi cu uşurătate sau ar fi putut desena cu albastru conturul umbrelor cuvintelor pe care le amurgise după căderea lor din gânduri în apele tăcerii, în lumină sângerie, dar pentru asta îşi spuse că avea la îndemână culori întunecatroşietice, aşadar asta fiind nuanţa potrivită pentru cuvinte ale rostirii celei de taină pe care nimeni altcineva nu i-o auzise, era a ei pentru totdeauna…

…şi fireşte că aveau umbre, şi fireşte că uneori acestor cuvinte li  se întâmplă mai mult să întunece şi-atunci umbresc ceea ce vor să spună, şi fireşte că tot uneori, câteodată, îşi ascundea gândurilepriviri rătăcite în spatele unor alte cuvinte de acum, pe cele care purtau un atunci asfinţindu-le când le simţise lumina în colţ de ochi de negru iar acelea sfârşite în ea în umbra lor, în ascunziş, niciodată nemaiîntrupându-se, niciodată nemaidesprinzându-şi-le din tăceri le dusese nălucitor trupul şi gândul cărărilor umbrelor, cele cu reverii la sfârşituri, doar că nemaiavând cui să li se mai  întoarcă şi dealtminteri nici de ce…

…şi era una dintre gândurileferestre zăbrelite cărora le închisese genele pentru că privirea se prinsese de nişte clipe cărora le era dat să rămână neclare, rupte de înţelesuri, rezemându-se doar pe ochii ei de şoapte, cei întredeschişi, cei ai nopţilor nemişcătoare cu picioare de aramă, necuvântate, cu stele întârziate, fereastră a umbrelor de cuvinte care trebuiau desfăcute şi limpezite, iar o culoare îi tot scăpa din mâini de fiecare dată când încerca să o prindă la jumătatea drumului dintre roşu şi galben, culoarea pe care ar fi folosit-o să îşi deseneze sprâncenele pe chipul neastâmpărat, sprâncene care se luau forma arcadelor când aştepta răspunsuri ale celuilalt, răspunsuri care întârziau să vină dar pe care nu le bănuia niciodată a fi trucate, jucându-şi sensurile pentru că nu ar fi ştiut ce să facă mai întâi…

…ştiind despre ele, despre întrebările ei, că sunt ispitiri, ademenire, ca orice întrebare, şi niciuna nu avea să alunece pe lângă el, pe lângă ea, niciuna dintre acelea cardinale neavând să rămână decisiv la ea, şi atunci îşi spune că mai bine ar fi să scrie în loc să picteze, pentru că la urma urmei tot ce i-ar fi ieşit nu ar fi fost decât nişte linii frânte şi donquijoteşti, doar povestea pe care ar fi spus-o însemnând temporalitate…

…şi apoi, în cuvinte i-ar fi fost mai lesne, doar acelea care s-ar fi simţit înşelate fiindu-i cele care i-ar fi venit cel mai greu, pe celelalte trebuia numai să le trăiască, să se lase purtată de ele neştiind vreodată unde putea să ajungă, şi dificil pentru ea a fost să se înfrâneze să scrie despre lucrurile între care nu a aşezat distanţe dar care au împărţit-o în două părţi inegale, pe care le-a  transformat, şi izotopic unul mai ales, al unui enunţ cu două cuvinte şi cu care, asemenea unui combustibil, şi-a hrănit intensităţile, dar fără să ardă cu ele ca o flacără omenească cu dragoste pentru foc, pentru că era născută sub semnul lui, al focului, însă doar apa însemnând pentru ea profunzime, numai apa dându-i infinit, numai înspre apă ducându-se ca înspre orizont, numai în apele gândurilor pierzându-se, iar clipirile din gene ale amintirilor când era pudrată cu nisipul trecuţilor ei paşi erau doar ecourile lăuntrice după topica vibraţiei şi atunci ştia că ar putea parea ireală, intangibilă şi seducătoare…

…şi ai simţi-o  ca pe fior ca şi când ai trăi-o iar de la început cu necunoscutul ca şi cum necunoscutul ăsta niciodată nu s-ar termina, ar fi continuu, când ai atinge-o înăuntru cu degete de compozitor şi ai împarţi-o pe linii cardinale după distanţele între care ai fi fragmentat-o, şi între ele avea creşteri şi descreşteri oscilatorii ale variantelor ei sensibil apropiate dar cu egală intensitate, făcând cu fineţe şi amploare din ea un maxim efect, ştiind că nu e vedenie, pentru că asta ţi-ar fi strâns inima, şi atunci ai fi întrebat-o, dorindu-ţi să nu tacă, deşi orice tăcere ai fi ştiut-o să o dezlegi în  orizontala rombului ochilor ei…

…iar în tăcerea ei era atât de mult loc, şi te-ai fi întins în ea pentru că îi cunoşteai geometria aşa încât să îi poţi asculta gândurile, pentru că niciodată nu tăcea fără gânduri, şi-aşa se face că a strâns multe muţenii cărora nu le-a dat glas, pe care nu avea cui să i le spună, singura fiinţă care le-ar fi ascultat fără să aibă încotro fiind ea, prea nedezmeticită ieşind dintr-un gând până când altul îi lua locul, primul devenind trecut, aşa că îl punea deoparte iar din clipa aceea, după o anumită distanţă, îl uita, deşi îl mai simţea cum încerca să o mai pătrundă câteodată cu privirea, mustrător că făcuse din el un deşert, doar că nu avusesem ce lume să aşeze în el…

…nicio lume nu se hotărâse să spună da aşa încât să devină o posibilă lume trăită, şi-aşa acel gând lua forma unei prisme prin care aceasta s-ar fi întrevăzut şi prin care ea ar fi putut privi, şi astfel acolo, în lăuntrul ei a adunat cu timpul atâtea şi atâtea prisme, mărturiile unor neputinţe suspendate deasupra cuvintelor în care nu s-au prăbuşit pentru că nu le-ar fi răspuns nimeni, deasemenea nimic, dar mai bine aşa decât să fi devenit multe dintre ele devoratoare, slăbiciuni şi patimi, drept urmare îşi alesese şi o formă în care să îmi aşez prismele şi niciuna nu i s-a părut mai potrivită decât cercul, aşa că şi-a luat una câte una prismele şi le-a aşezat de jur împrejurul ei…

…şi a tresărit când a auzit glasul uneia care i-a şoptit, spunându-i că îi va fi greu să trăiască în cerc, iar apoi cea de-a doua dintre ele a înclinat capul încuviinţând, a treia la fel, şi asta începuse să o tulbure pentru că se aştepta ca şi celelalte să facă acelaşi lucru, să îi vorbească despre cum, fiind în cerc, dacă ar fi fost să îl scoată de-acolo pe vreunul dintre ele, dintre gândurile prismă, ar fi avut un drum pe altundeva şi pe-acolo poate ar fi întâlnit nimic în cale sau mai rău, cum niciodată nu ar fi putut şti dacă le va lăsa acolo, pe loc, cu ea înăuntrul lor, încercuind-o, sau dacă le-ar fi răsturnat cândva pe fiecare dintre ele, unul câte unul, pe fiecare gând prismă, încât să îndrăznească să pot privi prin ele cândva acea lume pentru care amintiri nu existau decât acolo, închise în ele, în muţeniile lor, doar că ştia că din vreme ce le ţintuise acolo, pe loc, niciunul dintre ele nu i-ar mai fi putut da târcoale…

…aşa că acea lume pe care nu şi-ar fi îngăduit-o din cauza fragilităţii ei, lume pentru care ar fi construit totuşi o sală de aşteptare , înainte de orice alte circumstanţe, o sală de aşteptare cu scaunele lipite de pereţii melancoliei în ale cărei geamuri să se poată recunoaşte, înainte de orice altceva, era o lume care mai putea fi amânată, şi asta din frică, frica, loc protector, presupus infailibil, însă gândulfereastră al acelei lumi ar fi fost cel de care nu s-ar fi apropiat pentru că ar fi fost al tuturor drumurilor-întoarceri…

…iar fereastra în dreptul căreia începea să-şi îmbrace rochia de teamă din mătase grea, era singura fereastră fără durată şi a statorniciei, era fereastra aşteptării, fereastră din care îşi făcea brăţări, coliere şi inele pe care le purta ca semne ale dăruirii voite, era locul ei legat de el  înainte de orice altceva, el cel care nu îi inversa niciodată sensurile în care o înfăşurase, aşteptare pe care la rândul lui nu o împărţea singur, ci împreună cu ea, iar fereastra asta a ei era între zi şi noapte, între sus şi jos, între stânga şi dreapta, între doi, între punctele lor cardinale uneori de nedefinit, singurul loc în care cuvintele ei îşi pierdeau puterile magice care rămăseseră în formă prelungă ferecate în gândurile păsări, cele pe care le lăsa slobode, ducând pasărea din ea cu o privire expansivă în apropierea lui toată deodată cu o forţă enigmatică şi corupătoare, capabilă să tenteze, să atragă, să absoarbă absenţe, să deschidă semne, să îşi cresteze în palme literele care au fost, care sunt, ale ultimului gând ca să nu se răzgândească, să nu se mai înstrăineze…

…şi îi părea asta un dar divin, că e femeie, că nu se rupea niciodată de ea însăşi, că se deschidea mereu sieşi printr-o interogaţie, că părea stăpână pe răspunsuri, că oricât de necuvântătoare se simţea câteodată tot putea să spună ce nu este, că nu lăsa nimic închis în ea oricât ar fi ispitit-o, că tot ce era contur care îi dădea ameţeli de parcă ar fi fost în preajma abisurilor făcea parte din dedesubturile ei sufleteşti, că pe unele clipe le-ar fi întins la nesfârşit, doar că pe suprafeţe orizontale ar fi părut doar nişte pustietăţi, pentru că erau făcute din închipuiri pe care însă şi le îngăduia chiar dacă aveau mâini de vânt cele cu care îşi ţinea fiinţa înfiorată, că din unele locuri pleca pe neauzite ca să nu se smulgă greu, că i se părea câteodată că străluceşte orbitor când atingea noaptea unor amintiri…

…că îşi aparţinea în întregime şi niciodată deodată, că nu pierdea nimic, niciodată, pentru totdeauna, că era făcută să stea, doar că atunci devenea cameleonică numai atât cât să nu fie arsă de o singură culoare cu degete vii din prea multă sete de foc, că îşi era ei înseşi o enigmă aparţinătoare fiecărei zile, că pentru ea nu avea importanţă de unde veneau şi încotro înspre nicăieri se duceau nişte gânduri ale căror înţelesuri câteodată se încăierau ca într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, ea ştiind că doar unora dintre ele le va fi dat să rămână, asta neputându-se fără chin, ele fiind acelea care cu adevărat urmând să ajungă să nu fie uitate, între ele şi altele rămânând o distanţă considerabilă pe care nu şi-ar fi apropiat-o în niciun fel…

…pentru că doar unora şi numai lor le-ar fi vorbit îndeajuns încât să le lase să cadă în cuvinte, ea ştiind, devenind înfrigurată, ce urma să însemne asta, că urma să simplifice nişte aşezări de visuri, făcându-le…

…infinite.