Tăcerea sub semnul gândurilor-ferestre de miazăzi şi miazănoapte, clătinate după cuvinte, dar nerupte

Motto: Tot ceea ce ea va vrea mai mult să îţi ascundă decât să îţi dezvăluie îţi va rămâne o încercare a denecunoscutului şi ţi se va întâmpla ca şi cum ai privi prin nişte ferestre zidite deşi ţi-ar părea neferstruiri, ţie, cel cu necunoscutul cunoscut al gândurilor ei.

 

Ştia ce însemna preatârziul pentru a încerca să-l facă să fie şi nici măcar pe drumul albastru nu ar fi avut cum, ar fi fost doar rătăcitoare în nemărginire, doar închipuire, nu putea să îl deseneze în linii verosimile, ştia că ceea ce şi-ar fi imaginat nu ar fi avut putinţa de a deveni realitate, aşa că îşi spusese că albastrul ar putea rămâne culoarea unor lumi complementare pentru că doar acolo i s-ar fi potrivit şi cu uşurătate sau ar fi putut desena cu albastru conturul umbrelor cuvintelor pe care le amurgise după căderea lor din gânduri în apele tăcerii, în lumină sângerie, dar pentru asta îşi spuse că avea la îndemână culori întunecatroşietice, aşadar asta fiind nuanţa potrivită pentru cuvinte ale rostirii celei de taină pe care nimeni altcineva nu i-o auzise, era a ei pentru totdeauna…

…şi fireşte că aveau umbre, şi fireşte că uneori acestor cuvinte li  se întâmplă mai mult să întunece şi-atunci umbresc ceea ce vor să spună, şi fireşte că tot uneori, câteodată, îşi ascundea gândurilepriviri rătăcite în spatele unor alte cuvinte de acum, pe cele care purtau un atunci asfinţindu-le când le simţise lumina în colţ de ochi de negru iar acelea sfârşite în ea în umbra lor, în ascunziş, niciodată nemaiîntrupându-se, niciodată nemaidesprinzându-şi-le din tăceri le dusese nălucitor trupul şi gândul cărărilor umbrelor, cele cu reverii la sfârşituri, doar că nemaiavând cui să li se mai  întoarcă şi dealtminteri nici de ce…

…şi era una dintre gândurileferestre zăbrelite cărora le închisese genele pentru că privirea se prinsese de nişte clipe cărora le era dat să rămână neclare, rupte de înţelesuri, rezemându-se doar pe ochii ei de şoapte, cei întredeschişi, cei ai nopţilor nemişcătoare cu picioare de aramă, necuvântate, cu stele întârziate, fereastră a umbrelor de cuvinte care trebuiau desfăcute şi limpezite, iar o culoare îi tot scăpa din mâini de fiecare dată când încerca să o prindă la jumătatea drumului dintre roşu şi galben, culoarea pe care ar fi folosit-o să îşi deseneze sprâncenele pe chipul neastâmpărat, sprâncene care se luau forma arcadelor când aştepta răspunsuri ale celuilalt, răspunsuri care întârziau să vină dar pe care nu le bănuia niciodată a fi trucate, jucându-şi sensurile pentru că nu ar fi ştiut ce să facă mai întâi…

…ştiind despre ele, despre întrebările ei, că sunt ispitiri, ademenire, ca orice întrebare, şi niciuna nu avea să alunece pe lângă el, pe lângă ea, niciuna dintre acelea cardinale neavând să rămână decisiv la ea, şi atunci îşi spune că mai bine ar fi să scrie în loc să picteze, pentru că la urma urmei tot ce i-ar fi ieşit nu ar fi fost decât nişte linii frânte şi donquijoteşti, doar povestea pe care ar fi spus-o însemnând temporalitate…

…şi apoi, în cuvinte i-ar fi fost mai lesne, doar acelea care s-ar fi simţit înşelate fiindu-i cele care i-ar fi venit cel mai greu, pe celelalte trebuia numai să le trăiască, să se lase purtată de ele neştiind vreodată unde putea să ajungă, şi dificil pentru ea a fost să se înfrâneze să scrie despre lucrurile între care nu a aşezat distanţe dar care au împărţit-o în două părţi inegale, pe care le-a  transformat, şi izotopic unul mai ales, al unui enunţ cu două cuvinte şi cu care, asemenea unui combustibil, şi-a hrănit intensităţile, dar fără să ardă cu ele ca o flacără omenească cu dragoste pentru foc, pentru că era născută sub semnul lui, al focului, însă doar apa însemnând pentru ea profunzime, numai apa dându-i infinit, numai înspre apă ducându-se ca înspre orizont, numai în apele gândurilor pierzându-se, iar clipirile din gene ale amintirilor când era pudrată cu nisipul trecuţilor ei paşi erau doar ecourile lăuntrice după topica vibraţiei şi atunci ştia că ar putea parea ireală, intangibilă şi seducătoare…

…şi ai simţi-o  ca pe fior ca şi când ai trăi-o iar de la început cu necunoscutul ca şi cum necunoscutul ăsta niciodată nu s-ar termina, ar fi continuu, când ai atinge-o înăuntru cu degete de compozitor şi ai împarţi-o pe linii cardinale după distanţele între care ai fi fragmentat-o, şi între ele avea creşteri şi descreşteri oscilatorii ale variantelor ei sensibil apropiate dar cu egală intensitate, făcând cu fineţe şi amploare din ea un maxim efect, ştiind că nu e vedenie, pentru că asta ţi-ar fi strâns inima, şi atunci ai fi întrebat-o, dorindu-ţi să nu tacă, deşi orice tăcere ai fi ştiut-o să o dezlegi în  orizontala rombului ochilor ei…

…iar în tăcerea ei era atât de mult loc, şi te-ai fi întins în ea pentru că îi cunoşteai geometria aşa încât să îi poţi asculta gândurile, pentru că niciodată nu tăcea fără gânduri, şi-aşa se face că a strâns multe muţenii cărora nu le-a dat glas, pe care nu avea cui să i le spună, singura fiinţă care le-ar fi ascultat fără să aibă încotro fiind ea, prea nedezmeticită ieşind dintr-un gând până când altul îi lua locul, primul devenind trecut, aşa că îl punea deoparte iar din clipa aceea, după o anumită distanţă, îl uita, deşi îl mai simţea cum încerca să o mai pătrundă câteodată cu privirea, mustrător că făcuse din el un deşert, doar că nu avusesem ce lume să aşeze în el…

…nicio lume nu se hotărâse să spună da aşa încât să devină o posibilă lume trăită, şi-aşa acel gând lua forma unei prisme prin care aceasta s-ar fi întrevăzut şi prin care ea ar fi putut privi, şi astfel acolo, în lăuntrul ei a adunat cu timpul atâtea şi atâtea prisme, mărturiile unor neputinţe suspendate deasupra cuvintelor în care nu s-au prăbuşit pentru că nu le-ar fi răspuns nimeni, deasemenea nimic, dar mai bine aşa decât să fi devenit multe dintre ele devoratoare, slăbiciuni şi patimi, drept urmare îşi alesese şi o formă în care să îmi aşez prismele şi niciuna nu i s-a părut mai potrivită decât cercul, aşa că şi-a luat una câte una prismele şi le-a aşezat de jur împrejurul ei…

…şi a tresărit când a auzit glasul uneia care i-a şoptit, spunându-i că îi va fi greu să trăiască în cerc, iar apoi cea de-a doua dintre ele a înclinat capul încuviinţând, a treia la fel, şi asta începuse să o tulbure pentru că se aştepta ca şi celelalte să facă acelaşi lucru, să îi vorbească despre cum, fiind în cerc, dacă ar fi fost să îl scoată de-acolo pe vreunul dintre ele, dintre gândurile prismă, ar fi avut un drum pe altundeva şi pe-acolo poate ar fi întâlnit nimic în cale sau mai rău, cum niciodată nu ar fi putut şti dacă le va lăsa acolo, pe loc, cu ea înăuntrul lor, încercuind-o, sau dacă le-ar fi răsturnat cândva pe fiecare dintre ele, unul câte unul, pe fiecare gând prismă, încât să îndrăznească să pot privi prin ele cândva acea lume pentru care amintiri nu existau decât acolo, închise în ele, în muţeniile lor, doar că ştia că din vreme ce le ţintuise acolo, pe loc, niciunul dintre ele nu i-ar mai fi putut da târcoale…

…aşa că acea lume pe care nu şi-ar fi îngăduit-o din cauza fragilităţii ei, lume pentru care ar fi construit totuşi o sală de aşteptare , înainte de orice alte circumstanţe, o sală de aşteptare cu scaunele lipite de pereţii melancoliei în ale cărei geamuri să se poată recunoaşte, înainte de orice altceva, era o lume care mai putea fi amânată, şi asta din frică, frica, loc protector, presupus infailibil, însă gândulfereastră al acelei lumi ar fi fost cel de care nu s-ar fi apropiat pentru că ar fi fost al tuturor drumurilor-întoarceri…

…iar fereastra în dreptul căreia începea să-şi îmbrace rochia de teamă din mătase grea, era singura fereastră fără durată şi a statorniciei, era fereastra aşteptării, fereastră din care îşi făcea brăţări, coliere şi inele pe care le purta ca semne ale dăruirii voite, era locul ei legat de el  înainte de orice altceva, el cel care nu îi inversa niciodată sensurile în care o înfăşurase, aşteptare pe care la rândul lui nu o împărţea singur, ci împreună cu ea, iar fereastra asta a ei era între zi şi noapte, între sus şi jos, între stânga şi dreapta, între doi, între punctele lor cardinale uneori de nedefinit, singurul loc în care cuvintele ei îşi pierdeau puterile magice care rămăseseră în formă prelungă ferecate în gândurile păsări, cele pe care le lăsa slobode, ducând pasărea din ea cu o privire expansivă în apropierea lui toată deodată cu o forţă enigmatică şi corupătoare, capabilă să tenteze, să atragă, să absoarbă absenţe, să deschidă semne, să îşi cresteze în palme literele care au fost, care sunt, ale ultimului gând ca să nu se răzgândească, să nu se mai înstrăineze…

…şi îi părea asta un dar divin, că e femeie, că nu se rupea niciodată de ea însăşi, că se deschidea mereu sieşi printr-o interogaţie, că părea stăpână pe răspunsuri, că oricât de necuvântătoare se simţea câteodată tot putea să spună ce nu este, că nu lăsa nimic închis în ea oricât ar fi ispitit-o, că tot ce era contur care îi dădea ameţeli de parcă ar fi fost în preajma abisurilor făcea parte din dedesubturile ei sufleteşti, că pe unele clipe le-ar fi întins la nesfârşit, doar că pe suprafeţe orizontale ar fi părut doar nişte pustietăţi, pentru că erau făcute din închipuiri pe care însă şi le îngăduia chiar dacă aveau mâini de vânt cele cu care îşi ţinea fiinţa înfiorată, că din unele locuri pleca pe neauzite ca să nu se smulgă greu, că i se părea câteodată că străluceşte orbitor când atingea noaptea unor amintiri…

…că îşi aparţinea în întregime şi niciodată deodată, că nu pierdea nimic, niciodată, pentru totdeauna, că era făcută să stea, doar că atunci devenea cameleonică numai atât cât să nu fie arsă de o singură culoare cu degete vii din prea multă sete de foc, că îşi era ei înseşi o enigmă aparţinătoare fiecărei zile, că pentru ea nu avea importanţă de unde veneau şi încotro înspre nicăieri se duceau nişte gânduri ale căror înţelesuri câteodată se încăierau ca într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, ea ştiind că doar unora dintre ele le va fi dat să rămână, asta neputându-se fără chin, ele fiind acelea care cu adevărat urmând să ajungă să nu fie uitate, între ele şi altele rămânând o distanţă considerabilă pe care nu şi-ar fi apropiat-o în niciun fel…

…pentru că doar unora şi numai lor le-ar fi vorbit îndeajuns încât să le lase să cadă în cuvinte, ea ştiind, devenind înfrigurată, ce urma să însemne asta, că urma să simplifice nişte aşezări de visuri, făcându-le…

…infinite.

Anunțuri

46 de gânduri despre &8222;Tăcerea sub semnul gândurilor-ferestre de miazăzi şi miazănoapte, clătinate după cuvinte, dar nerupte&8221;

  1. E frumoasa fereastra ta numita Asteptare si mai frumoasa esti tu privind prin ea. Si privelistea e atat de pitoreasca! Vreau numai sa privesc, nu vreau sa vorbesc deloc, voi admira mereu.

    • Toată povestea am scris-o cu gândul la ea, şi asta ştiu că ai simţit, aşa cum totdeauna ai făcut-o; ai ştiut precis, precis, unde să te aşezi, de unde să iei cuvinte, de unde şi cum să mă priveşti, în încet, în maiîncet, din departeaproape.
      Mulţumesc, suflet miedrag.

    • Sunt cele a căror culoare, aidoma ca şi în alte întâmplări, mi-ar scăpa din mâini, pentru că mi-ar încorseta respiraţiile. Dar cuvântul „odios” nu i s-ar potrivi niciuneia, dacă ar fi acum să-mi stârnesc aducerile aminte. Alor tale da? Dacă da, atunci e trebuitor şi nevoitor să le închei timpul.

      • S-au sfârşit de curând şi tăcerile odioase pe care eu încercam să le umplu cu ceva, orice… doar să nu mai fie acolo… ele… tăcerile. Nu mi-am dat seama că erau saturate de cuvinte nespuse, căpătând semnificaţia unor minciuni… prin omitere, desigur. Astăzi, în locul lor răsar sincerităţi. Îmi vine o zicală în minte care zice cam aşa: ceea ce nu ştii, nu-ţi poate face rău. Şi totuşi, ce se întâmplă când intuieşti, înainte de a ştii?…

      • Când intuieşti, în început e răspunsul, fluturaşo; e în fiecare din noi un fel de a şti neştiind, şi asta ar însemna că nu ţi-ai pierde „profeţiile”. Glumesc.
        E bine să-ţi spui că răul nu te poate atinge şi asta să fie îndeajuns pentru a nu-l cunoaşte, altfel, de (ţi) se întâmplă, trebuie lăsat să treacă.
        Cât despre nespusuri şi tăceri, ăsta le e chipul, să ascundă, nu să exhibe, şi nici cuvintele de multe ori nu’s nude, deschipuite, asta neînsemnând că sunt minciuni prin omisiune de adevăr, şi nici impure, adică doar să figureze, nefiind.
        Iar despre sinceritate, şi aici ar fi nişte chestii de zis, că nu mereu asta produce semnificanţă.

        Mereu cu drag, sufleţico; mă bucur că mi te-ai făcut cuvinte, şi spune-mi-te ori de câte ori vei simţi, goleşte-te de tăcere.

  2. nos silences profonds deviennent des mots assourdissants et des phrases intimes loin du chaos général… chaque fois qu’ils prennent vie, ils se déplacent sur la pointe des pieds, discrètement, pour laisser la place à l’amour…(Mélanie NB)
    * * *
    Tes pas… – Paul Valéry

    Tes pas, enfants de mon silence,
    Saintement, lentement placés,
    Vers le lit de ma vigilance
    Procèdent muets et glacés…
    Personne pure, ombre divine,
    Qu’ils sont doux, tes pas retenus!
    Dieux!… tous les dons que je devine
    Viennent à moi sur ces pieds nus!

    Si, de tes lèvres avancées,
    Tu prépares pour l’apaiser
    A l’habitant de mes pensées
    La nourriture d’un baiser…
    Ne hâte pas cet acte tendre,
    douceur d’être et de n’être pas,
    Car j’ai vécu de vous attendre
    et mon cour n’était que vos pas.
    * * *
    amicales pensées… ❤

    • Frumoase cuvinte au căzut din gândurile tale deztăcute, Melanie, şi legat de ele, singurele tăceri pe care nu le vreau pentru nimeni vreodată sunt acelea când de la nişte locuriîntâmplări îţi întorci spatele, tăcerea înstrăinându-te de ele, de tine din ele.
      Despre alte eclipse ale tăcerii, cred că doar cuvintele pot îmblânzi nişte himere, însă doar atunci când sunt pregătite să o asculte.
      Mulţumesc pentru Paul Valery; uneori e nevoie de tăcere pentru a ne auzi.

      Gândurile mele ţie, cu drag, şi ceva potrivit ultimelor tale cuvinte, cele cu dragostea…

      • merci bcp, Camille… message reçu et compris… tu peux être tranquille, je ne t’agacerai plus. Sanatate deplina, bucurii si seninatate – azi si mereu… MNB

      • Melanie, ţi-am scris ceva într-un mail, pentru că acum nu am la îndemână decât neînţelegerea a ceea ce tu mi-ai lăsat aici, despre un anume lucru.
        Cu drag, ţi-o spun iarăşi.

  3. Cunosc partea întunecată a vieţii şi răul, în toată complexitatea sa. Cândva, l-am privit chiar în ochi. Şi, totuşi… încă mă mai surprinde. L-am intuit şi, cumva, asta m-a pregătit, mi-a dat forţă. Una pe care nu ştiam că o pot avea,… una pe care încă nu o înţeleg pe de-a-ntregul, cu tot mecanismul său.
    Ştiu că sunt unele enigme care sunt menite să rămână aşa… enigme. Iertarea este una dintre acestea..
    Cu drag, mereu, Camelia. Pentru că a fost vorba de tăceri…

    • Fluturaşo, mai întâi şi mai întâi, un gând cu dragoste copilului din lăuntru-ţi, păstrătorul candoarei şi al naivităţii noastre, cel a cărui privire ar trebui să o punem mai des peste ochii noştri.

      Apoi, ţi-aş zice ceva despre cum că mi-aş dori să îţi deschizi odată blogul ăla al tău şi să îţi scrii, să te scrii, pentru că simt de parcă în înăuntrul tău practici un fel de scriitură închisă, te scrii lăuntric, te scrii tăcut, autist, şi cred că atâtea şi atâtea îţi spui, şi ar trebui să dai necuvintelor trup, să le laşi să aibă fiinţă, scrisul ţi-ar fi eliberator.

      Despre rău şi partea întunecată a vieţii, nu ştiu cum s-a întâmplat răul ăsta pentru tine şi apoi cum a crescut, dar sper ca multe să îi fi scăpat, dacă nu chiar totul, dacă spui că l-ai anticipat, aşadar nu a fost înşelător, căci răul are multe măşti, iar dacă l-ai intuit, l-ai învins, l-ai alungat.
      Protectia ta e credinţa în propria-ţi forţă, asta să nu o uiţi vreodată.

      Despre iertare, iertăm, dar nu uităm. Iar dacă nu uităm, riscăm să rămânem îmbrăcaţi în răni, vulnerabili ca o rană deschisă.

      Ceva pentru tine…

  4. Camelia, nu ştiu dacă şi când voi mai scrie. Blogul a rămas îngheţat acolo, într-un timp fericit… Pentru ce i-aş desfereca uşile, dacă realitatea nu e mai frumoasă decât acel atunci în care a rămas el? Pentru ce…
    M-a lovit răul exact în moalele inimii, iar urma lăsată mă doare ca şi cum aş avea cărbuni încinşi în ea. Şi doare, şi speră… căci urma loviturii n-a atins decât una din aripile speranţei. Cealaltă încă e acolo. La fel şi iubirea. Ea a rămas neatinsă. Căci nu era pe pământul inimii, ci în centrul cerului ei.
    Au ars decât visurile. Ca pe rugi, unul câte unul…
    Intuiţia nu mi-a folosit la nimic. Tot doare.

    • Păi atunci deschide măcar o fereastră prin care să o laşi să se audă întreagă pe cea de început, iubire, speranţă, tu. Atâtea pe care mi-aş dori să fie pentru tine aceleaşi.
      Am înţeles, lumea ta de cândva, cea posedată, a unui timp fericit, poate pare acum străină.
      Cât despre visuri, eu cred că şi cu o singură aripă vei putea zbura către visuri ce vor fi cândva, dacă vor fi, şi vor fi, n’ai îndoială.
      Au ars nişte visuri, fluturaşo, nu visurile, şi poate văzduhul sufletului tău a fost carbonizat, dar finalitate va mai fi, deşi poate şi durere va mai fi până acolo.

  5. Mi-am deschis fereastra spre cer… Acolo mi-am adăpostit speranţa. Sunt o fiinţa regenerabilă; aripa frântă se va reface. Ca de atâtea alte ori…
    Visurile se vor metamorfoza în altele sub atingerea magică a speranţei, la fel ca şi mine, fără îndoieli care să mă învăluie şi să mă împiedice să cresc frumos.
    Iar inima, mi-aş dori să-şi piardă memoria acestui timp. Ca şi când nu ar fi fost…

    • Aşa ca în a fost odată cum niciodată să nu fi fost, ar fi prea simplu, Lavinia, dar cândva, cum totul, într-un sfârşit, se uită, şi timpul ăsta de zici de el va aparţine unei memorii fără amintiri, doar că tot ce trece rămâne, şi rămâne de multe ori sub formă de cicatrici, semn că a trecut pe-acolo dragostea.

      Cât despre crescut frumos, eu cred că tu nici nu te-ai putea creşte altfel decât aşa, iar în timpul ăsta cât se reface aripa, pe unele simţuri aţipeşte-ţi-le, e mai bine să fie somnolente. Apoi fie să îţi cuprindă sub ea cât mai mult orizont iar cer să crească în jurul ferestrei tale!

  6. …şi niciodată nu ajungem la „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” fără să trecem prin încercări.

    • Aoleu, până acolo vrei? Până la bătrâneţi adânci?
      Ajungi şi până acolo, dacă mergi îndeajuns, tu şi cu acel, dar mai întâi şi mai întâi să ţi se întâmple cel alături de care să simţi că vrei să îmbătrâneşti.
      Iar asta pentru tine nu cred să fie o întâmplare preacurândă, abia ai nişte ani, şi cruzi. Ani pe care mă bucur că nu îi mai am demult. Glumesc, aşaşiaşa.

      • Abia reuşesc să-mi anesteziez simţurile, căci eu sunt un om care simte profund şi se exprimă conform trăirilor interioare. Fericirea şi liniştea mi se par departe acum;… nişte concepte abstracte pe o frunză în vânt. Visuri care înmuguresc din cenuşă.
        Mi-ar plăcea să mă trăiască din nou, dinlăuntru înspre înafară, cum o făcuse cândva. Atunci când nu-mi era teamă…
        Până la adânci bătrâneţi vreau să merg, Camelia. Dar nu oricum… şi nu cu oricine.

  7. Despre nuoricinele ăsta spuneam şi eu, sufleţico; cel pe care o viaţă întreagă l-ai aştepta, până atunci încercând potriviri.
    Cât despre a simţi, fireşte că e din adâncuri, acolo unde nici noi poate nu ne ajungem întotdeauna, aşa cum nu oricine ne poate atinge acolo, unde e materiala primordială a alcătuirilor noastre, unde ne sunt închegările, dar nu şi desfacerile, acolo unde ne stârnim geneze, nu oricine putându-le fi iscător. Iar acest nuoricine e cel înapoia căruia, după ce îi eşti şi dacă te-ai întoarce, nu ar mai rămâne nimic.
    Fericirii eu ştiu că tu nu îi vei rătăci drumul, nu cred că eşti dintre acei care au căi iluzorii înspre ea.

  8. Ma gandeam daca chiar albastrul ar putea rămâne culoarea unor lumi complementare cum spui tu. Eu nu vad culori in lumile complementare…nici macar culori complementare in lumile complementare. Iar de ceva timp am reusit gratie tie sa mai adaug doua feluri de gand in camara: gândurileferestre zăbrelite si ganduri fara de care sa nu taci. Sunt bucuros! Multumesc!

    • Deschid ferestre către lumile care mă cuprind, mai am şi gândurile ferestre enclave, închise unele într’altele, despre asta cred că voi scrie cândva, şi sunt bucuroasă de urma ta, George, zgomotos de bucuroasă.
      De ce albastru? Pentru că albastrul este, poate părea că nu’i, şi e potrivit unei lumi unde totul e cu putinţă, deci posibil, doar că e a unor margini de peste zări, şi doar albastrul poate ondula contrariile, atunci când suprapun lumea asta de care zic alteia, o lume care există în creatoarea ei, una pe care nu o cunoşti şi nu o trăieşti prin voinţă, ci doar printr-o anumită vocaţie, imaginativă.
      „…ştia că ceea ce şi-ar fi imaginat nu ar fi avut putinţa de a deveni realitate”, doar că nimic din ce este realitate nu poate ocoli trecerea prin închipuire.De’asta albastrul.
      Mulţumesc, George.

    • Nu ţi-ar sta bine în ceva dat drept ce nu este, ţi-ar fi haine în care te-ai simţi în strâmtoarea şi strânsoarea lor, şi nu în largul, şi dacă ai face-o, şi-apoi nu ai avea ţinere de minte şi ai începe continuu?
      Ţie îţi stă bine aşa cum eşti înveşmântat, în inteligenţă şi ironie, seducţie şi prospeţime, cu amintirile astea care trăiesc atâta timp cât nu le uiţi.

      • Când pui ceva pe, asta m-a făcut să zâmbesc; sexul, devenit ax al fiinţei, asta era de înţeles din întrebare?
        „Când pun ceva pe”, am citit în extenso. Sau nu aşa ar fi trebuit?
        Glumesc.

    • Mai precis, legat de ce anume, desăgeţifăcătorule? Văzutul, legat de un lăuntricunghi. Că mie câteodată ceea ce ascult îmi dezvăluie pe tot atât pe cât îmi (şi) învăluie. Apoi încep să sparg şi să sfărâm „ochi”.Glumesc, aşaşiaşa.

      Surprinsă de ivirea ta, bucuroasă de ea.

    • Nush’ de ce, intrasei în spam, tu, cel ce vorbeşti în limba fărădecuvintelor. În tăcere. Bine, acum ai lăsat o altfel de urmă.

      Later edit
      Se pare că pe blogul domniei tale ai restricţionat accesul.Aşadar, cum trebuie să procedăm în consecinţă? (Stare de derută).
      Glumesc.

    • DulceS, prima oară mintea mea a citit: „Camelia, e sfârşitul lumii”…şi m-a luat aşa, cu înfiorare. În „apărarea” mea, denunţ absenţa cuvintelor, cele chemătoare la ele. Glumesc. Dar ceva trebuie să fie, pentru ca ele să vină.

      Chiar m-am gândit la tine zilele astea, să ştii; mă gândeam că vei întreba.

    • Aşa, Inter, fă-mă să plâng, cu gândul la unele lucruri în care mă simt ca în miezul unui mister, al unui nonsens, rătăcită şi înspăimântată. Aş fi vrut să închei aşa, cu „glumesc”, doar că nu.
      Melodia e atingătoare, şi nici că se putea un moment mai nimerit să apari.
      Cum ştii când să o faci?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s