La finele unui sezon romantic, după un joc în lumina unei rampe imaginare, nu întotdeauna, însă nici numai uneori

Motto: Cu cât ajungi să cunoşti mai mult despre nişte lucruri, cu atât afli că ştii mai puţin despre ele, înţelegând că adevărat şi credibil este de atâtea şi de-atâtea ori doar relativul pentru că e mai puţin susceptibil ruginii, ruginirii, şi că absolutul pare, nu este, aşa cum îndoielile şi aproximaţiile sunt, nu doar par, şi asta pentru că sunt relative.

 

Ai nespusuri închise în tăceri când stai la fereastra unei adânci melancolii, tresărind la gemetele nopţii mărgăritarului rămas neînşirat între prima literă din trecut şi cea mai fragilă şi ultima care le-ar fi adunat pe toate la un loc, alcătuind un cuvânt mai lung decât veşnicia, unul care ar fi spus tot, într-o limbă cu un singur cuvânt, tăceri care au cele mai multe necuvinte, perechi de tăceri cu înlănţuiri  şi despărţiri alternative pe care le cuprinzi cu învăluiri tandre pe unele, tandru dureroase pe altele, nespusuri ce închid în ele tot ceea ce altele până acum au deschipuit, unele dintre ele uitându-se în oglindă cu grija să nu scape oglinda, prevenitoare…

…dar pe niciunul dintre ele nu l-ai coborât din gânduri travestit, spunând altceva decât ce l-a purtat, ferindu-te să faci jocul apropierii şi depărtării, devenind abilă în ambiguităţi între real şi imaginar, toate cuvintele ţi-au fost nude, nemachiate, pentru că altfel, oricât ai fi încercat să le ştergi fardul tot ar mai fi rămas urme, iar îmbrăcată, frumoasă cu ochii mieriu fierbinţi, ai fost mereu aşa, în rochia lor de stradă, în rochia de stradă a cuvintelor…

…acele străzi pe care cutreieri acum liniştită, şi, oricum, haine de teatru nu ai, nu ai avut niciodată, poate din când în când câte o poză patetică, atunci când îţi era de câte o punere în scenă, acea scenă despre care ai scris cândva, dar ai o valiză în care îţi ţii nişte lucruri pentru care încă plăteşti, şi s-ar putea să şi rămâi chiar debitoare iar preţul să urce, însă face să, aşa crezi, aşa încă mai crezi, deşi undeva în tine ceva îţi şopteşte că e dinspre partea cu timpul pe care l-ai înghesuit în opacităţi şi în niscavai orizonturi mărunte, dacă chiar orizonturi or fi sau ai uitat, pentru că ştii, că nu tot ce taie linie face orizont…

…doar că atunci când eşti aşa, total inocentă şi fundamental candidă, pentru că ai naivitatea acelora care trăiesc viaţa cu castitatea înţelesurilor precum şi cu candoarea percepţiilor, cu acea lumină a inocenţei pe care nimic nu le-a putut-o stinge, oricâte cenuşi ale acestui foc care e dragostea ar fi trăit, ale acestei arderi pe pământul şi în cerul sufletului, între cer şi pământ, infinită în ei geneză a acestei purităţi, a transparenţei prin care merg cu limpezimea fiinţei lor prin toate care au fost, prin toate care sunt, prin tot ce au cunoscut şi prin toate decunoscuturile ce au rămas neştiuturi, îţi spui că încă mai crezi în târziu…

…şi în mai târziu, şi în preatârziu ai ajuns să crezi, şi nu ai spus vreodată decât mai târziu, mai bine niciodată, deşi pe unele lucruri le-ai confundat în repetate dăţi…

…dar ai zâmbit şi ţi-ai spus cu ironie că multe au ţinut de disponibilităţile de eroare, atunci când cauţi fără ochi, asta despre un altfel de ştiut, unul care câteodată merge din înşelare în înşelare, însă slavă cerului că există erori trezitoare, deşi tot ni se mai întâmplă moira neîndurătoare câteodată…

…iar tristă ai fost doar atunci când ai înţeles că înşelător e să nu ştii cum să asculţi ci doar să ţi se pară că o faci, ce aleargă în tine ascuns, intim şi substanţial, şi aşa ajungi să îţi închizi lumile pe care le puteai face la nesfârşit, să îţi baţi paşii în cuie, să ţi se pară că nu te întregeşti dacă te pierzi, şi ştii, da, că asta sună a contradicţie, însă doar aşa se nasc metamorfozele, iar asta se cheamă viaţă, sau ce facem noi din ea ca joc secund, dacă totul e cu un deznodământ prestabilit…

…şi niciodată nu ai făcut altceva, şi mereu ai ştiut că a fi într-un anume fel înseamnă a nu fi într-un fel anume, pentru că asta ar fi semnificat suspendarea unei continuităţi, aşa că, dacă ai mai dramatizat legat de nişte lucruri a fost atunci când te-ai oprit, reflexivă dar niciodată ezitantă, în dreptul unor instantanee care îţi păreau relevante, şi-atunci, pe locul în care stăteai, simţeai cum se ridică din tine schele, cum începi să zideşti, să pui pietre pe care te opinteai să le ridici, pentru că aveai o suspiciune, parcă una anticipată, că nu vor rămâne acolo şi vor cădea, dar tu te căzneai, pentru că zideai din dragoste…

…spunându-ţi că vei învăţa cu vremea să veghezi mai bine provizoratele ei, deoarece ştiai ce s-ar putea întâmpla, şi atunci încercai să pari suverană atât peste supoziţii cât şi peste aparenţe, dorindu-ţi să nu ajungi la hotarul autismului care ar fi fost cel al tăcerii, să taci, căzând de-acolo de pe acele schele pe care stătusei cu gând de boltă ca o catedrală, gând de clădire pe care o simţeai ca pe un altar la care ai fi ajuns în final, doar că până acolo mai era, ochiul tău vedea, altceva din tine îşi imagina, deşi nu aveai vocaţia asta, a imaginaţiei, aşa cum nici pe cea a ficţiunii nu o aveai, imaginaţia, ficţiune suverană…

…nu ţi se potrivea nici una nici cealaltă, iar în acele clipe te întrebai cine vede cu adevărat din tine şi cine se joacă de-a dorinţa fără oprire, pentru că statutul tău de personaj într-o poveste era atât de restrâns, erai doar o subţirime de fum, erai doar un murmur de lună, aşa că în închipuire lărgeai decorul în timp ce în minte te aşezai în întâmplări în mijlocul scenei goale, de fapt un spaţiu alcătuit numai din gândurile tale…

…toată fiinţa gândirii tale simţindu-se asemeni unei garnizoane de la hotare, limită şi început între două lumi, cea gândită şi cea trăită, lumea şi nelumea, şi îţi spuneai că poveştile dragostei, dragostea ca un joc  al contrastelor în clipele poate iluzorii, poate reale ale suveranităţii ei, sunt pe măsură ce li te spui, pentru că dacă nu s’ar spune, n’ar fi…

…nu ţi-ar desface braţele să-ţi poţi cuprinde cerul până atunci tăcut, nu ţi-ai încorda auzul să asculţi cum vine înspre tine din cuvinte adormite visul trezit care fericea realitatea, vis în care locuiai doar cu o jumătate de trup pentru că cealaltă jumătate era răsucită înspre vedenii…

…nu te-ar face să simţi cum începe să ţi se împlinească o cerinţa de taină ca un necontenind continuu, nu te-ar face să începi să crezi că există un tărâm unde trăieşte dragostea viaţă fără de moarte, tărâm edenic pe care începi să îl simţi la marginea lumii tale, dincolo, fiindu-ţi deopotrivă şi real şi fantasmatic, nu utopic, nu imposibil de împlinit şi totodată de abandonat…

…dacă nu s’ar spune, n’ar fi, nu ar da voinţă fantasmelor, nu ai începe să te trăieşti aidoma unei lumi înstelate a cărei lumină nu va fi vreodată trădată, una care nu se va ofili şi nu va muri vreodată, sau dacă îi va fi acestei clipe să vină, atunci să îşi amâne cât mai mult sosirea pentru că între timp, pentru că începuse să fie trăiai  ceva ce îţi semăna până nu demult cu o utopie dar acum, în casa visului, păşeai pragul ca sacră pereche şi credeai că acel cuvânt în care locuiai nu va înceta, că starea lui va continua să se înalţe la cer, că nu se va pustii…

…nu va muri începând din unul şi împreună din doi…

…nu se va despărţi niciodată în silabe cărora să fie trebuitor să le pui măşti dintr-acelea ocrotitoare, încercând  să le protejezi de ceea ce le-ar debilita fragila fiinţă, vulnerabilitatea lor…

…şi atunci, din cuvintele acelui scenariu diegetic, magic, al poveştii care e dragostea, poveste în care de fiecare dată când iubim e singura dată când am iubit vreodată, ca să fii departe de moartea lor, începi să ştergi…

…ştiind că atunci când ştergi, trebuie să pui ceva în loc, atunci când le-ai desfăcut din tine şi le-ai pus în litere, în cuvinte, proiecţie a sufltului tău în ele, forme de tremur şi vibraţie, şi-atât de multe verbe din care ai stors până la ultima picătură de sânge, şi ai spus, dezlegându-le de tăcere, despre nişte lucruri care la vremea lor au avut semnificaţia lor, asumarea şi mai cu seamă depăşirea atunci când ţi-a fost să scrii despre ele, despre acele trăituri, despre succesiuni, toate având calea unei deveniri, a ceva ce nu era, urmând să devină, atunci când fusese, întemeind ceva, iar ştergând ştii că nu mai poţi să revii, fiind o alegere radicală…

…şi simţi cum pierderea, pentru că ai vrut-o, începe să pună ipotecă pe tine, şi atunci simţi că trebuie să pui altceva în loc, pentru fiecare acest altceva având semnificaţia proprie, iar dacă tot ştergi şi tot ştergi, sfârşeşti prin a deveni pierdere neîntreruptă, ştergând devenind un gol, doar că golului fiindu-i trebuitor să îi dai urmare

…iar dacă ai şters, ai crezut că odată cu asta ai putea face să dispară durerea din carnea trupul sufletului tău, cea pe care o trăisei în singurătatea ei a, durerii, a nimănui altcuiva decât a ta, şi atunci a fost ca şi cum un sunet minim a chemat la el acea tăcere maximă ca să îţi dea de ştire că s-a surpat un tot, acel tot de la acea vreme din acel timp ce părea infinit şi atât de vremelnic, şi atunci când a fost ai simţit că suferi o durere fără nume, cea întrupată, ai simţit că eşti între durere şi maidurere de fiecare dată când îţi aminteai, iar totul cădea atunci în tine cu o suferinţă nouă, şi când a fost să o deghizezi, când ai vrut să îi pui o mască, te-ai ascuns într-o cavernă ca într-un refugiu unde ai simţit că poţi trăi, doar că tu aveai nevoie de deschidere, de protecţie, nu şi de închidere ca într-un chit, pentru că asta se întâmpla şi nu voiai să fii închisă iar tu asta făceai…

…şi erai departe, şi te alungai şi alungai din tine tot ce însemnase cândva chemare,  şi gândurile se făceau tot mai amare până când ai înţeles, iar atunci când s-a întâmplat pentru unele lucruri ai avut resemnarea iar pe altele, cele consumate cu febră, le-ai adormit neştiind pentru câtă vreme, şi le auzeai câteodată somnolenţa cutreierată de coşmare şi îţi era teamă să le trezeşti ca să nu greşeşti, ca să nu le încurci, deşi acum ştiai…

…acum ştiai, nu mai erai atât de naivă încât să dai vina pe stângăcii…

…acum chiar începeai să priveşti înspre ele cu o cunoaştere blazată, ieşeai în întâmpinarea unor gânduri cu un surâs de o ironie amară, pentru că nu îţi mai doreai acea tandreţe jalnică pe care o avusesei pe vremea în care încă mai credeai, şi fără pendulări între credinţă şi tăgadă, că până acolo unde ai fi vrut să ajungi nu o să te doară, dar te-a durut, aşa că ai început să ştergi…

…doar că aveai sentimentul unei vinovăţii, nu a uneia limpezi însă, pe când credeai că astfel vei desemnifica tot ceea ce a avut semnificaţie, toate acele neclintiri în care ai crezut, pe care le-ai fi vrut pentru întotdeauna acolo, statornice, şi nu te-ai gândit nici o clipă să joci ceva ce ţinea de fiinţa ta ca să depăşeşti insolubilul, tu priveai doar înainte înspre celălalt, în timp de dublura ta îţi şoptea despre nişte lucruri, despre capriciile unor anotimpuri când clipele lor nu te vor asculta cu voluptate, nu-ţi vor fi făgăduinţe oricâte cuvinte le-ai spune…

…îţi vor flutura doar nişte contururi ale unor dorinţe absorbitoare pe care măcar în gând nu le lăsai în urmă pentru că altfel totul rămânea de văzut, fie că era ceva ce avea fiinţă, fie că era înfiripare a închipuirii cu ochi mari privind neîntâmplări pe care le creşteai în tine cu fiecare pas făcut între ceea ce era şi ceea ce nu era…

…astfel nu deveneai nestăpânire părându-ţi că spui în cuvinte asemenătoare lucruri care nu aveau acelaşi sens părându-ţi la fel de răspunzătoare şi semnificative pentru că în gândurile tale, depăşindu-le contrariile, erau deja împlinite, înţelese, cumva asta făcând din tine o îndemânatică a irealităţii, amânându-le pe acelea care te cereau cu o frenezie a imaginării, doar că înţelesul nu fusese niciodată la fel pentru celălalt, nerecunoscându-ţi-l…

…gurile literelor nescrise care nu vroiau să fie despicate în două stând lipite de tine…

…în locul unde trăise ultimul vis de dragoste, aşteptând cuvintele de şeherezadă, pentru că omieşiunadecuvinte ar fi putut alunga sfârşitul fără a termina vreodată totul de spus…

…doar că te oprisei în tăcere, şi tăcerea începuse să se depună pe marginile cuvintelor stătute, acelea în care simţeai că nimerisei fără rost, cuvinte care făcuseră un joc secund în timpul naşterii lor, devenind apoi nemişcate, rămânându-te pe loc deşi tu îţi doreai să mergi mai departe făcând din lumea ta gândită una trăită, simplă şi clară în care sufletul tău trecuse prin toate stările, acelea care îl ajungeau din urmă adesea fiind cele în care mângâiau absenţele care începuseră să se întindă peste timpul care nu avea să mai fie, dincolo de care totul devenea neputincios în absenţa sensului pe care câteodată îl mai simţeai ca având iluzii intermitente atunci când refuzai să crezi în existenţele unor lucruri încheiate, spunându-ţi că poate ar mai trebui aşteptat, doar că părea una dintre acele aşteptări care nu avea să mai găsească pe nimeni şi nimic la capătul ei…

…şi în tăcerea asta sufletul tău era ca o undă stătătoare cu semne încrustate în el, litere ce ar fi putut părea mutilatoare, doar că nu erau, litere împreunate ca să poată exista…

..litere în care crezusei cu o naivitate îngerească fără să ştii că împreunându-le le îngreunasei…

…litere neisprăvite despre a căror închegare nu ştiai dacă întâmplându-ţi-se iar cândva de ai fi reluat repetiţia nu ar fi însemnat din nou încetânduri, litere ca nişte răni de-acum înainte dar nu pentru totdeauna…

…aşa că tot ce îţi mai rămăsese de făcut era să iei lucrurile aşa cum sunt, cu înţelesuri definitive, pentru că în acest timp, din clipa care se spărsese, de unde începuse să înnopteze destrămarea, apropierea şi depărtarea ştiuseră ce au de…

…făcut.

Anunțuri

49 de gânduri despre &8222;La finele unui sezon romantic, după un joc în lumina unei rampe imaginare, nu întotdeauna, însă nici numai uneori&8221;

  1. Iar ati stat voi doua de vorba, tu si suflet a ta si v-ati spus de toate pentru o mai apropiata cunoastere? Sau poate pentru o memorare a unor evenimente. Si noi de aici, cititori si traitori si calatori ai acestor incursiuni in peisajele tale sufletesti, noi… noi martorii cei tacuti si vizuali, de la comozi la incomozi. Ce am putea spune? Cand stim ca fiecare ne nastem cate un vis si apoi ni-l sustinem singuri singurei si cu ajutor de la nimeni. Unde te pregateai sa ajungi cu visul? Departe departe sau tot pe aici pe aproape? In vis, parca tot trupul e cel care triumfa. Triumfa cu totul sau numai niste substante mici si chimice si aproape invizibile pe care nu prea vrem sa le luam in calcul, cine stie… Cert e ca trupul in cazul tau, adaposteste o fetita care traseaza linii si puncte si apoi face balet, un balet solitar, cu spectatori tacuti, observatori introvertiti si incapabili sa exprime si sa atinga undele prin care sufletele lor freamata, la fel cu al tau.

      • E de-o inefabilă frumuseţe, Katia, mulţumesc. Şi mă gândesc că pentru unii lumea visului e viaţa, asta mi-a venit în minte privind.
        Aşa cum viaţa e vis.
        Aşa cum şi dragostea începe, ca într-un vis; dragostea, libertatea de a trăi în propriul vis. Când devine o lume aievea şi nu mai e utopie, utopia sfârşind în realitate.

    • Cuvintele tale au ajuns în adâncimile mele sufleteşti, Katia, aşa cum mereu au făcut-o, tu, netăcuta mea, şi ca tine fiinţe cu disponibilităţi şi complexităţi mentale şi sentimentale mi-aş dori să se aşeze lângă mine poveste în cercuri mărturisitoare, între mine şi cea care îmi aprinde iluziile de candoare şi de eternizare a dragostei, cea a trecutului meu catifelat, eu, balestistă albă cu spectatori tăcuţi, cum spui, spectatori ai unui loc de amintiri şi fantezie.
      Am avut un vis, da, l-am cucerit, l-am îmblânzit, stăpânit, credeam că este gata, că putea supravieţui, avea amintirile mele şi ale celuilalt care le avea pe ale mele, eu pe ale lui, părea a fi al posesiunii şi al iubirii, părea că sporeşte, între mine şi lumea lui nu vedeam să existe despărţire, unde trebuia să ajungă era acolo unde îi pusesem pe drum întrebarea, dacă se afla în legătură cu ceva infinit.
      Acum, dacă moarte este, nimic nu mai este, asta despre trupul care nu îşi mai poate îmbrăţişa visul. Pentru că nu mai e viu şi nici adevărat nu mai e.
      Pe măsură ce scăzuse visul, scăzuse şi trupul, trupul care trasa linii şi puncte, geometria lui intimă.

  2. Am avut tot timpul o problemă cu orizontul. Ca mai târziu să trag concluzia că tot ceea ce este vertical devine orizontal, și posibil și invers, dar n-apuc eu vremea aceea.
    Așa m-am împăcat eu cu orizontul, că și el moare, dar sigur eu înaintea lui și că… l-am văzut născându-se; din vertizont.
    🙂

    • Verticalul nu’i altceva decât un orizontal avântat, Scorchfield, sau aşa, orizontale puse unele peste altele, stratificări, iar o problemă cu orizontul am avut şi eu când a fost să întretai verticalul cu orizontalul, mi se părea că începutul unuia e sfârşitul altuia, unde nu mai pun şi pierderile halucinatorii ale vederii, şi am mai avut o problemă şi cu puterea închipuirii de-al depăşi şi cu cea a ochilor de a-l stăpâni.
      Vertizont sună bine, sună cuprinzător; eu ocolesc definitivul, eu sunt a căutărilor şi a căutătorilor.
      Iar tu, Scorchfield, ştiu eu că ai un orizont magic.

    • A, şi să nu uit să-ţi mai spun ceva, Scorchfield; undeva, în lumea asta virtuală, mai precis aşa ca în precis precis pe blogspot, există o hoaţă de cuvinte care vine adesea la furat, aici şi aiurea, luând şi dând drept ale ei rostiri ale altora.
      De data asta s-a întâmplat cu ale tale, cele pe care mi le-ai lăsat aici ca urmă.
      A venit hoţeşte şi a luat după pofta inimii. Fireşte, poate aşa îşi va spori numărul adoratorilor.

      • Nu ne supărăm…
        Este adevărat că este bine să dai sursa izvorului, asta pentru ca și alții să poftească 🙂

      • Fiinţa asta nu dă nicio sursă, la mine s-a adăpat din plin, am fost izvorul ei o vreme, mai sunt şi-acum, şi uimire mi-am fost să văd că, însetată cum e, a băut de data asta din tine.
        Aş fi fost mai degrabă bucurie dacă ar fi făcut-o de fiecare dată precum zici, dar nici pomeneală.
        Cuvintele tale sunt fascinante, asta drept e, aşa că nu s-a putut stăpâni don’şoara Cutare.

    • DulceS, cuvintele râvneau să fie dătătoare şi mi-am dorit, şi îmi doresc, ca unele să nu iasă din uzul amintirii; prin unele am pustiit, niciunele nu au fost neputincioase.
      Întrebarea ta e una tare ademenitoare, face să facă din mine interogaţie. Glumesc, aşaşiaşa.
      Mulţumesc pentru departele aproape, pentru dorinţa de a-mi fi.

    • Mi-aţi adus flori, domnule Alioşa, un câmp întreg, frumuseţe ameţitoare, şi toate se spun în neasemuite cuvinte ale culorilor pe care le simţi de parcă ar fermenta pe dinăuntru, dar mai presus pe toate, v-aţi adus din gânduri, iar pentru toate astea vă mulţumesc.
      Un Timp al adâncului înălţător să vă fie cel al acestor zile!

      • Acum la ceas de dimineata,
        Cand lumea inca doarme
        Pe batrana mea fata
        Curg lacrimi mari de bucurie .
        Caci cele postate de domnia ta pe
        http://aliosapopovici.wordpress.com/2014/04/19/
        Mi-au ravasit intreaga fiinta
        Si ma fac sa simt mandrie
        Ca inca e cu putinta
        Sa mai primesc din cand in cand
        Inca un sac de SPERANTA ! 🙂
        Speranta de-a simti in gand
        Crescand NEPOTII asa cum minunat
        Le-ai dorit intr-o fraza sau un rand
        In comentariul de PASTE, asteptat !! 🙂 🙂
        Cuvinte de multumire ,nu mai pot adresa
        Caci ochii-s plini cu lacrimi, recunosc,
        Dar aici eu pot posta
        Din inima ” Iti multumesc ”

        Cu cea mai inalta consideratiune,
        Aliosa.

      • Ce frumos v’aţi aşezat cuvintele din gânduri cu sensibilitate în stihuri, domnule Alioşa; vă prinde, poeziţi cu sufletul, se simte. Vă mulţumesc şi eu pentru acest chip în care v-aţi adus aici.
        Mereu cu deferenţă, bunule domn.

  3. La finele unui sezon romantic neaparat se deschid portile altuia.
    De fapt este un pretext sa-ti urez „La multi ani!” alaturi de ganduri bune si urari de bine, o camelie 🙂 si-o simfonie de parfum si culoare.

    (nu stiu cum sa atasez camelia 😦 )

    • Da, oricărui lucru îi trebuie rezervată o şansă, aşa cum unui ceva ce e menit să apară nu îi hărăzit să dispară niciodată definitiv.
      Aş vrea legat de porţile astea un viitor încins cu făgăduieli; glumesc.
      Îţi mulţumesc mult pentru cuvintele în care mi te-ai ivit, pentru dorinţe; o primăvară în suntete de harfe şi violine să ai!

      Camelia îmi închipui că o am în faţa ochilor şi că mi-am agăţat privirea de ea, aşa că nu te intrista că nu ai putut-o face.
      Aşa că ţi-o voi aduce eu…

  4. Şi nu una ci…un braţ 🙂 deşi mai preţioasă decât toate este Camelia. Drept mulţumire îţi aduc în dar o legendă.
    „O altă legendă spune că trăia o dată o fiică de împărat deosebit de frumoasă, dar deosebit de singură, pe nume Camelia. Pentru a-și umple timpul, aceasta își petrecea majoritatea timpului vorbind cu florile și învățase limbajul acestora. În împărăția peste care domnea tatăl fetei trăia un balaur care obișnuia să mănânce toate fetele în vârstă de 14 ani. Cu cât se apropia mai mult fata de vârsta de 14 ani, cu atât era mai bine păzită și cu atât erau părinții ei mai îngrijorați. Cu toate că o păzeau cei mai iscusiți ostași, la ora 12 noaptea când fata împlinea 14 ani, balaurul reușește să intre în castel, în turnul unde fusese închisă și să o răpească, urmând să o ducă departe și să o mănânce. În drum spre locul unde locuia balaurul, Camelia implora florile de pe pajiștile înflorite peste care trecea să o transforme într-o floare și să o salveze. Florile îi ascultă voia și o transformă într-o floare roz deosebit de fină, pe care balaurul o scapă din gheare și care cum atinge solul prinde rădăcini, dând naștere la noi flori de cele mai variate culori și forme. Această floare urma să se numească Camelia.”
    Ţine-ţi aşadar privirea bine agăţată de Camelia ca nici un balaur să n-o poată răpi. 🙂

    • Dacă.
      Dacă n’ar fi fost nişte întâmplări de cuvinte ale celui care, întâmplări despre care vreau să tac; linkul l-am şters, acum ştiu locul în care, unde, şi îmi doresc să nu-ţi fie cu supărare că am făcut-o.
      Am aflat cu vremea că unii oameni se înţeleg în anumite situaţii fie şi atunci când îşi fac rău unii altora, mai mult unii, dar e un lucru în care nu cred, şi de-asta vreau să păstrez doar nişte amintiri frumoase din acele vremuri, iar cele mai multe, dacă nu toate, sunt legate de tine.

    • Adevărat a înviat!
      Cât despre o altă poveste, mai întâi ei trebuie să i se întâmple mijlocirea, ademenitoare şi secretă. Glumesc; nu ştiu.
      Tie îţi doresc să primeşti tot ce aştepţi.

  5. Filosofie, psihologie,și mai ales, multă simțire ! Asta rămâne la finele unei povești… Și desigur, o strădanie dureroasă de a înțelege de ce și cum, de ce nu, de ce nu ar fi, de ce nu ar fi fost…
    În fond, după multă vreme, înțelegem că… nu e nimic de înțeles ! Cel puțin, nu cu mintea… Poveștile au logica lor, și evoluează după cum vrea sufletul… al tău, sau al celuilalt. Iar sufletul nu e deloc logic… 🙂 Chiar dacă suntem dezamăgiți uneori, trebuie să acceptăm că… dacă am intrat într-o poveste, trebuie să ne lăsăm duși de logica ei ! Și să acceptăm finalul, chiar dacă este nedefinit. Asta ține de imperfecțiunea noastră !
    Cu cât îl acceptăm mai repede,cu atât ne eliberăm, și ne putem crea o nouă poveste.

    Foarte frumos blog, analizele tale psihologice sunt, de fapt, poeme în proză ! E bine când la finalul unei povești rămâne poezia… indiferent de final !

    • Suntem propriii autori ai dezamăgirilor, amăgind aşteptările, şi o facem adesea cu o aşa sinceră ardoare de parcă avem pentru asta o nestăpânită impulsiune. Glumesc, dar cam aşa se petrece. Şi cu cât ni se pare că înţelegem şi avem mai mult adevăr despre nişte lucruri, cu atât avem mai puţină certitudine.

      Uneori, într-o poveste, răspunsul e în început, uneori, o poveste ce pare sfârşită, cu nopţi şi cu zile şterse, o poate lua de la început, dacă e dintr-aceea menită să fie, cea care nu încetează, cea pe care o putem replămădi.
      Când creăm o nouă poveste, cum spui, parcă am înstăpâni efemerul, eu aşa simt.

      Mulţumesc mult pentru cuvintele pe care le ai pentru mine, e o bucurie să aflu fiinţe care citesc cu lăuntrul, care scriu cu duh.

  6. Bonjour Camille! ma bucur ca Florina(„copila mea”!) te-a gasit… sper ca esti în forma, gata pentru o noua saptamâna pozitiva, optimista, senina – presarata cu bucurii si satisfactii! ah, am tot omis(uitat!) sa-ti spun ca privirea ta la „Status Camelia” îmi reaminteste de legenda vie – Barbara(RIP)… am ezitat între „la plus belle histoire d’amour” si:

    * * *
    amicales pensées, Mélanie NB

    • De fapt, Melanie, m-a găsit ea pe mine, și mă bucur că s-a întâmplat așa ! Acum, îmi dau seama și cum m-a găsit: blogul tău este un ”loc de joacă” pentru multă lume ! Și, nu orice lume, ci oameni care seamănă cu tine,
      Bisous et une bonne semaine !

      • Locul în care îţi lasă Melanie gândurile să cadă în cuvinte e unul magnetic; atrage, da.
        Zile în splendoare amândurora, şi ţie şi Melaniei, şi să nu mă uit nici pe mine, rugându-vă să îmi doriţi să nu plouă acolo unde mă voi găsi la sfârşit de săptămână, la munte, aşa de aproape de cer.

    • Melanie, eu am fost cea mânată să-i văd chipul cuvintelor, dar nu mai ştiu dacă de la tine am ajuns la ea sau dintr-un alt loc, am o fisură a memoriei, chiar acum încercam târguieli cu amintirea, dar fără folos; oricum, odată ajunsă la ea, am ştiut de ce am simţit să vreau să o aflu. E o fiinţă stăpânitoare de frumos, o fiinţă de sensibilitate, o fiinţă cu profunzimi.
      Mulţumesc multe pentru dorinţe, sunt aşa cum m-ai vrea, şi încă un mulţumesc la cel de dinainte pentru fiinţa angelică a cărei muzică nu o cunoşteam, ai cărei ochi chiar seamănă cu ai mei.

  7. Iubesc cuvantul tau ! Invat cu el ! Si fiecare cuvant aici pus de tine este o calatorie , care dizolva sfarsitul si inceputul, trecutul si prezentul . cu har pus si daruit ,. Multumesc pentru incantare !

  8. Clipe din viaţa mea care au devenit cuvânt, şi nu cuvinte ca nălucile cele ispitinde, c’aşa mai poate fi chipul lor; ale mele sunt nude, şi mă spun pe mine mai cu seamă atunci când mă apucă spaima, atunci îmi pare că aşa le-aş putea face ale unui prezent doar, timpul meu subiectiv, ca şi cum în altul nu am fost vreodată, sau dacă da, vremelnicul se face infinit.
    Ce nu vreau să uit, scriu, că dacă nu, îmi devin neputincioase amintirile. Unele.
    Mulţumesc, Liviu, pentru cum mă citeşti, aşezând fiecare cuvânt în tine.

  9. Viata e simpla pana incepem noi sa o complicam. Cand suntem copii viata e joc, iubirea la fel. Copilaria este situatia clara de joc/castig.
    Ajunsi la maturitate incepem sa intelegem ca viata e loterie, ca iubirea inseamna pierdere pentru ca o concepem ca posesiune, asa ca incercam sa invatam sa pierdem. Atat ca perioada flexibila s-a sfarsit si nu mai putem invata cu adevarat nimic, daramite sa pierdem la infinit. Blocati in inchistare nu ne mai ramane altceva decat asteptarea extraordinarului, pe care il sesizam abia cand s-a sfarsit.

  10. Acum, ca să leg în joacă două cuvinte, viaţă şi aşteptare, aş zice că pentru unii viaţa este o aşteptare dezarmant de lungă, viaţă în şi din care învăţăm, pentru nişte lucruri având înţelegerea, pentru unele resemnarea; cât pe ce, pentru mine asta, despre ceva, până într-o zi când s-a întâmplat acel extraordinar despre care spui, aflat, ca orice extraordinar, sub zodia miracolului, putându-ţi-se întâmpla, sau nu.
    Cât despre dragoste, da, e o posesiune iluzorie, iar la loteria sentimentelor unii sunt câştigători mereu, alţii pierzători.
    Şi tot despre un alt fel de extraordinar, îţi poate apărea atunci când nu mai crezi ca o revenită dragostea ca o strigoaică, atunci când crezi că totul s-a sfârşit, că oricum avea sfârşitul în început, că începutul dădea răspunsul.
    Aşteptăm cât va fi nevoie, aşteptăm la nesfârşit, aşteptarea de-a dreptul mesianică, pentru că unor lucruri le este hărăzit să se întâmple. Crezi în asta?

    Adăugat ceva mai târziu
    Mulţumesc pentru videoclip, e magnific; imagine şi cuvinte, ale atât de multor adevăruri.

  11. minunat stop-cadru la acele ”perechi de taceri” acordate’n stand-by, pe preludiul implinirii.
    toti suntem niste asteptari, pe inaltimi (profunzimi) diferite ..
    practic suntem un vacuum de stari

  12. Toţi suntem sufleteaşteptări cu acoperişuri şi pereţi de pândă, aşteptări în noi mai înghesuite sau mai rare, aşteptări câteodată cu conturul pe jumătate realist, aşadar primejduitor de a deveni iluzorii sau false.
    Toţi suntem uneori acel fel al aşteptării în care paşii se opresc dar privirea tot mai dă târcoale furişe în jur. Glumesc, aşaşiaşa.

    • Mulţumesc pentru trecerea în cuvinte şi pentru urări, domnule Alioşa, mereu cu o vorbă din suflet pentru fiecare dintre cei pe care îi ştiţi în lumea asta virtuală.
      Să aveţi o săptămână de azur!

  13. Cat de frumos…!

    „…acum ştiai, nu mai erai atât de naivă încât să dai vina pe stângăcii…”… oh, da! 🙂

    PS: Sunt curioasa cine e persoana de care spuneai ca „fura”.. sigur nu e doar inspiratie? 🙂

    • Ei, da, atunci când ţi se întâmplă, nu mai amâni „verdicte” cumpănite, cele cărora poate chiar ajunsesei să le falsifici înţelesurile; glumesc, Roxanacuochiaurii, aşa cred că îi ai.

      Cât despre curiozitatea ta, nu pot să-ţi spun despre cea care, nu merită să fie cunoscută pretutindeni. Cei cărora le era „trebuitor” să o ştie au aflat-o de la mine. Şi sigur atunci când fraze întregi, ba chiar jumătăţi de poveşti ajungi să le găseşti printr-o întâmplare departe de casa cuvintelor tale, clar nu e doar inspiraţie.

      Scrisul, scriitura, e ca amprenta, Roxana B. Individuală.

      • Hai ca mi-ai inseninat ziua si m-ai facut sa ma simt speciala cu acest comentariu (eh, nu ca n-as fi, fiecare e deosebit prin felul in care a fost creat de Dumnezeu) :). Merci, o zi minunata, am sa mai trec pe-aici!

  14. Oricând vei simţi să o faci, Roxanacuochiaurii. Şi da, eşti specială, eşti unică, aşa cum e fiecare, o expresie a unei individualităţi.
    Şi îmi pare şi că eşti o Roxană romantică.
    O zi în splendoare să ai!

  15. Roxanacuochiaurii, ai prefăcut somnul în veghe? Oricum, noaptea era încă tânără la ora la care mi-ai lăsat urma, aşa că nimic mai potrivit decât să asculţi muzică.

    Ceva pentru tine…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s