Povestind rătăciri, spunânde labirinturi golite în neadormit de cuvinte; joc ratat al himerelor în care visurile nu au amurguri nici surdine

Motto: Când începi un înspre, sfârşeşti cu însuţi, în lumi îndeschizânde  în care te visezi, despre acelea în care te imaginezi, având condiţiile de adevăr suspendate, cunoscând forţa închipuirii cea cu infinite braţe prinzătoare, mergând cu clipele timpului tău,  trăind într-un vis mărturisitor, miraculoasă protecţie legătoare, dar şi al durerii în braţelegânduri care nu pot să cuprindă decât dorul, amintindu-ţi  să nu îţi spui că pentru unele lucruri vei avea cândva timp, un cândva suspendat, pentru că atunci când îţi vei da seama că nu e astfel, va fi  prea târziu.

Aşa se întâmplă adesea; prea târziu şi ireversibil.

 

Timpul unor gânduri la nadir, timp fără găvane unde ai fi putut ciopli fantome, un timp cu coridoare dedalice, purtat chinuitor şi dureros în nespus,  sfâşiind în carnea sufletului când începusei să  simţi că te tac nişte lucruri ascultându-ţi glasul, nemaiauzindu-ţi însă cuvintele, tăcerea refuzându-ţi nişte iluzii pentru a nu te mai antrena în altele, nepierzându-ţi necuvintele, ci înmulţindu-ţi-le, ştiind că tot ce pierzi te va pierde…

…timp purtat  în rupturi lăuntrice ca nişte surpări, de drum al cărui gând de capăt, mişcătoare înfrângere, nu fusese vrut, nu fusese gândit, pentru că astfel poate s-ar fi retras învins ori uitat…

…pentru că uitarea este atât de puternică şi de sigură…

…timp când ceva în tine te închidea ca într-un chit cu speranţe trucate, fără găuri de scurgere, fără de vreo fantă, în pasul în care realitatea ta nu voia să ştie de vis, însă într-o existenţă particulară, într-un unde în care tăcerea nu era un torţionar al elocuţiei, închipuirile cuvintelor tale cele de toate zilele erau spunânduri limpezi, conectând nuanţe şi resorturi, dezrobitoare magic potrivite, într-un pur firesc şi împerecheate în sinceritate, fără disonanţă, fără prisos şi mai cu seamă fără de fard…

…care in intimitatea cu arterele tale veneau să poarte, să te poarte iscând din ele emoţii, rezolvând cu atâta simplitate tot amalgamul de năluci, de precauţii, de ezitări, de gând de renunţare, acea renunţare care este preţul clarificării, atunci când simplificarea nu reuşeşte să o facă, de reverii ale unor sedimentări ale depărtărilor în tine…

…acele ascunsuri cărora rar le făceai să le apară chipul, absconzităţi cumva forţate şi în atât de repetate rânduri caduce pe care acum le lăsai în înfăţişarea lor cea mai liberă, acelea care se zvârcoleau în tine căutând tremurând răspunsuri…

…iar când nu ştii unde să îţi cauţi răspunsurile, când întrebările îţi sunt făr’ de conţinut, ori conţinutul lor îţi pare unul atât de ridicol, densificând ratarea înţelesurilor,  aşezând în ele agonie şi himeră, fereşte-te să îţi imaginezi, să îţi născoceşti desluşiri…

…deoarece chiar şi gratuitatea acestei închipuiri îţi va fi una neîndurătoare, simţind că învârţi în gol mori oarbe…

…şi asta te poate proiecta sau arunca într-una din cele mai absurde lumi posibile, în tropotitoare galopuri ale nugândului, confundând ceea ce este cu ceea ce poate înfăptui, făcând din tine o fiinţă credulă…

…în timp ce peroraţiile vântului pe care îl vei vâna, pe care l-ai simţi cum ar anihila totul, deşi încrederea pe care o ai în cofrajele care nu s-ar lăsa la mâna capriciilor unei furtuni ar dura peste oricare nimicire, de toate felurile, cu taina în care şi-a îngăduit în secret tentaţia, ar spulbera în tine toate înrâuririle pe care le avusese un cineştiecând pe care îl credeai şters  din oricare atom al memoriei tale…

…şi asta până când ţi se întâmplase să dibuieşti în fiinţa ta căutări care năşteau dezechilibre crispante dezarticulând soliditatea acelui teritoriu pe care îl simţeai în tine ca pe un refugiu neîncetat…

…acolo unde te ascundeai când ceva din tine începea să cadă şi tu găseai în asta ironia zonelor de contact, singura pe care ţi-o propuneai ca unitate de măsură care te-ar fi salvat de la a consimţi deformările ravagiilor…

…blocând în tine funcţiunea care i s-ar cuvenit unui spaţiu aparte, de luminat labirinturi, de teamă că ţi s-ar surpa echilibrul…

…şi-atunci forţai absconzităţi într-o teribilă decizie de aparentă respingere a oricărui artificiu, pentru că în ele simţeai cum te zvârcoleşti de fapt, şi transmiţi alarmă, însă erai doar tu de jur-împrejurului tău…

…aşa că în tine era enigma adevăratei rezistenţe când te temeai de sineţi fără să ştii cu adevărat motivul sau era unul anapoda vânturat…

…şi în tine nu te aştepta nimeni cu ghicitori…

…nimic nu anticipa ceva ce ar fi putut avea chipul unui hărăzit, şi găseai că e îndeajuns de întristător să îţi pară că poţi să lămureşti un inexistent oricât ţi-ar fi fost de inventivă natura în simbiozele tale de contrarii împlinind un joc viclean având capriciul împlinirii unui mister care nu se supunea defel logicii, nefiind limpede şi deci tăgăduindu-i profunzimea, sensul cât şi surprizele…

…o întreagă visterie a tainelor dar de la care pierdusei cheia şansei, pilduind stări de semnificare egale cu nimicul…

…şi îţi făceai precizarea aceasta deşi ştiai că nu şi-ar avea nicio urmă de rost, simţind în tine cum începeai să venerezi nuul secondându-ţi fiecare simţ, fiecare zvâcnire de restaurare a unui fragil echilibru între contrarii…

nuul căruia îi forţai opţiunile până la liziera unde orice părea întrebător şi incert şi unde mai nimic nu scăpa negării şi totul se întâmpla din teamă, şi nici măcar nu mai conta că era absurdă, că era absurd de fiecare dată când îţi spuneai despre orice că nu

…şi o făceai tuturor tăgadelor tale, apărându-te şi nu simţeai cum pe nevăzutelea şi pe neauzitelea, frigul pătrundea sub calotele cerului din tine şi de ce tresăreai continuu ţi te întrebai, venind dintr-un timp din tine unde cândva  nu se produsese întinarea unor cuvinte pe care le potrivisei cu tot ce ştiai despre părţile incompletitudinii din zona ta de minus care îţi lăsa senzaţia de impalpabil…

…intoxicaţia ta voluntară cu terori ale friabilei şi fragilei tale structuri făcând să îţi ulcereze stratificările pretutindeni în tine acolo unde nu puteai rămâne în tine unui loc din care plecai cu zgomotele, cu tegumentele spaimei, cu tentaculele, cu tendoanele ei fără măcar a şti de ce îi eşti ţintă propriului tău ochitor pe dinăuntru cu muţenia spaimelor tale nedivulgate neştiind vreodată cu anticipaţie când şi unde şi cum se vor sfârşi…

… însă amintindu-ţi mereu cum ţi le-ai început atunci, năpădindu-te un trecut de gânduri, când te-au înspăimântat unele chemări din tine în adâncuri, dar zbătându-se din ce în ce mai neauzite şi mai surpate, ca un fel de expansiune a tăcerii şi poate şi a muţeniei, şi te simţeai, deşi alungai dintre ele, ca şi cum le vei fi mai mult nicăieri şi oriunde, ducându-te din mine în toate, de parcă ai fi devenit o fiinţă ubicuă, dar fără propria ta voie, acum asemenea unor cataclisme pe care le trăiai în secret, dar de parcă era pândită o anume mecanică a trupului sufletului tău…

… iar asta îţi dezarticula toate solidităţile şi simţeai că oricât ai încerca să îţi clădeşti un refugiu, ceva mereu se va clătina, va aluneca, se va prăbuşi, va sfârşi în încleştările de-a curmezişul, în încleştările cu poticnirea, făcând din tine metafora căderii sub greutatea sensului, sugrumând orice intenţie de trepidaţie a posibilelor desluşiri care ar fi dus la nişte intime consecinţe, cu neputinţă a fi crezute, care odată ivite nu putea să se înfăptuiască la întâmplare…

…pentru că simţeai că asta te va împrăştia prea tare şi nu va face decât să îţi piară puterea de pătrundere, iar tu ştiai că orice pieri, te piere…

…aşa că încercai să te fereşti în a-ţi asedia imensitatea…

…pentru că vei fi îngrozit de  ce simţiri puteai muri cu simţuri atrofiate, iar apoi nu va mai fi timp…

…acea clipă pe care mereu ai trăi-o ca şi cum veşnic şi-ar amâna sosirea, nicicând nu va mai veni, niciodată paşii ei în cale nu te vor mai întâlni pe tine, deşi s-ar fi putut, pentru că tu vei fi închisă în împieterirea unor foste gânduri în care nu mai mişcai nimic…

…fiinţa ta din filigranele chinurilor semănând atât de bine cu tine…

…fiind tu deşi poate asta nu îţi convenea, pentru că nu voiai să ţi-o recunoşti, îţi spuneai că te cunoşti atât de bine prin instinctul de orientare în sieţi, şi adesea te rătăcisei fără a te fi rătăcit cu adevărat doar că nu îţi ştiai ungherele din planeta pierdută pe care o uitasei ori pe care o ascunsesei, şi o ascunsesei asiduu în goana ta după ocrotire, pentru că ea era mărturisitoarea unei decepţii în atât de puţine cuvinte spusă, în locul cărora acum nu mai vorbeau decât oasele împietrite ale gândurilor din cuvintelevisuri…

…cele de a căror evanescenţă făptura ta nu ştiuse, crezând în nesfârşit, dacă să se piardă or’să se treacă…

…dar nici să le atingă în altfel de contururi şi de aceea şi le dăduse suspinului, în tresărind, în aşteptând de auzit întoarceri în semne cândva refuzate simbolic, părând mesianic, al nerostitului tânjind, tragic dar nu tânguitor, deja simţit astfel ca şi când i-ar fi dată nerostirea undevaului, acel preaîndelung, preanicicând părând, prea atâtdetârziu gândindu-i uneori nevenirea, prea cu multe ocoale în samsari de nespus, şi ale căror cuvinte ar fi putut atunci când le fusese timpul când  să şi le petreacă înspreului de-a dreptul, dezlegându-le de tăcut ascuns, doar că asta nu se întâmplase…

…însă îţi dovedise că eşti neîntrecută în ştiinţa cititului înlăuntru, ceea ce, inevitabil, dusese la agresiunea unui flux continuu al unor semne de întrebare, care ar fi putut face din tine o interogaţie nesfârşită…

…crescând în trupul de umbră al tăcerilor tale grele care îţi consacrau prizonieratul, purtând stigmate…

…tăceri în care îţi locuia nicăieriul şi înstrăinarea era tot ce se consola în lăuntrurile tale, depărtându-te de sineţi, alienându-te, deşi atunci când simţeai teama trecută ca pe apele styxului îţi spuneai că nu e nimic mai natural decât ea…

…doar că nu ştiai de ce o spaimă inexplicabilă te înfiora din orice şi nu înţelegeai foarte limpede motivul, pentru că frica ta era mai mult umbră…

…însă una care zdrenţuia speranţa…

…resturile ei care încă mai stăteau agăţate de restul fiinţei tale, în patria ta de visări, acolo unde încă acel cândva era suspendat, acel cândva care ştia cât visezi, acel cândva în care credeai…

…spunându-ţi că numai acel vis care nu va înceta, acela este vis

…şi simţeai atunci cum tot ceea ce lăsasei să plece din tine în gânduri fidele ori infidele era şi va fi, trecând, mereu rămânere, şi nu toat atât, ci ca o paradoxală venire şi le lăsai să te cutremure în voie…

…aceleaşi braţe ostenite de umbre având…

…umbre de zi şi de noapte, acel timpnetimp căruia îi auzi întunericul şi care întuneric te aude pe tine, acel timpnetimp ce are în el necunoscutul, ascunsul, neaflatul, nepătrunsul, aşa precum un ascuns pe care greu l-ai putea pătrunde, al cărui înţeles ar putea părea ascuns…

…dar tot mai încercând să zămisleşti din închipuire, doar că nu ştiai dacă acel nimerit era şi cel adevărat după chipul a ceea ce ştiai şi a ceea ce nu ai fi putut şti vreodată…

…pentru că nu voiai să calci linia, acea limită extremă a unui imaginar care te-ar fi hrănit cu sângele lui viclean…

…ştiind că iluzia frecvent şi compensatoriu se realizează prin ficţiune…

…iar acea ficţiune cuprindea dorinţa ta care te vorbea pe tine, mută, în muţeniile tale rostitoare, care căptuşau şi te acopereau, ambalate în estuarele gândurilor tale, şi nu că nu mai credeai în ea te tortura, ci faptul că nu mai credeai în tine…

…pentru că ea erai tu…

…şi astfel înţelegeai că poate fugeai de tine însăţi din frica de a nu te rătăci fără a te fi pierdut, deşi ştiai că uneori nu te poţi regăsi fără a te pierde…

…iar tu nu făceai altceva decât să te întorci în labirint atunci când simţisei că erai pe cale să părăseşti în tine ceva sigur, lăsându-l pentru ceva nesigur, deşi ştiai că nimeni, dar nimeni nu face asta, mai cu seamă că ar fi însemnat minarea visului ale cărui decoruri erau atât de fragede, nuclee ale supliciului tău atunci când îi visai ipostazele prin toate încăputurile ficţiunilor tale, cele în care credeai…

…din trebuinţa ta de puritate şi iluzie…

…spunându-ţi că orice inexistenţă, în clipa în  care începi să o gândeşti devine existenţă…

…iar tu o făceai inversând imagini în care spusurile ţi se dezarticulau însă, privirea căutând un punct dincolo de care ştia că rămânea ceva inform, ceva în care liniile se topeau în contururi mişcătoare, margini topindu-se în tine pe o pânză cu umbre mişcătoare iar singura lor dimensiune era lărgimea nimicului…

…nimic făcându-te să tremuri de frig, acela care te interoga uneori retrăgându-ţi orice respiraţie, îngheţându-te ca ceva hărăzit să nu dispară vreodată când îţi simţeai în ochii privirea cu gratii înfipte în ziduri groase ascunzând vederii imaginile labirintului celuilalt care ţinea de o imaginaţie atât de neliniştitoare, părând a avea deschidere dar numai dacă vei păşi peste pragul tainei, acea mângâietoare taină a adăpostitului cu puterea iluziei că înăuntru erai departe într-o tăcere care îţi îneca orice suprindere pentru că îţi aranjase amăgirile, oprindu-ţi spaima şi vorbind himerelor gândurilor tale ca într-un labirint…

…şi nicidecum ca într-un sfârşit neîncetat acumatunci, asfixiind înstrăinarea, lăsând-o să dispară pe drumuri culcate în clepsidre cu timpul în care îi rămânea cicatricea dar avea vindecarea vremii în care îşi retrăsese nişte cuvinte şi odată cu ele şi semnificaţia lor, vreme când îşi simţea sufletul mut, nemaivrând să vorbească şi răbdând, aşa făcând-o şi acum, ca şi atunci, nemaiputând însă să rabde spaima lipsei de relief tăiată cu paşi şovăielnici pe care îi simţea că se duc dar nu se mai întorc de unde plecaseră ci cât mai înainte, cât mai departe, aşezând distanţe între acel început şi locul în care ajunsese acum…

…ea  înţelegând abia acum că fusese din totdeauna acolo de unde niciodată nu ar fi trebuit să plece, însă nu o ştia, având sentimentul că trăieşte nu un vis, ca şi cum acesta nu este, nu va fi şi nici nu a fost, ci o dramă care mereu porneşte mai departe pe un drum în labirint care pare mai mereu acelaşi cel puţin până într-un punct când devine echivoc…

…purtându-se într-una şi într-una singură de parcă acesta i-ar fi fost destinul; neperechea

…durând-o până la singurătate veghea provizoratelor ale căror enigme aparţineau fiecărei zile în care se simţea departe de uitarea a ceva ce nefusese, neputând fi, desperecheat, a unui gol din adâncul prezenţei pe care ştia că îl va umple cândva,când irealul nu va mai fi prezent şi realul va exista, acea absenţă pe care o trăia în prezenţa a ceea ce ştia că va regăsi şi căruia acum îi încerca un nou veşmânt, spunându-şi că viaţa visului ei nu se învaţă, mergând continuu în ea, renunţând pe jumătate la pendularea stearpă între a fi şi a nu fi şi rămânând să îndeplinească restul…

…ştiind că  atunci când ţi se întâmplă să te înfrângă rătăcirea, înainte de a te regăsi, îţi rămâne doar înţelegerea a ceea ce a alcătuit-o…

…dar înspăimântător e sentimentul pe care îl ai de a nu mai fi niciunde, un fel de spaimă ca o dezancorare, una absolută părându-ţi drumul fără întoarcere, cel pe care te-ai rătăcit şi nu îţi mai găseşti îndărătul, ştiind că stabilităţile au securităţi, imensitate şi intimitate, rătăcirile dispun de tine ca nişte agresori, împrăştiindu-te în cele patru vânturi, înfingându-te în vertrebrele tăioase ale morilor de vânt, aruncându-te în măruntaiele pustiului fără de margine ale labirintului unor gânduri în care totul în tine îl simţi ca pe un drum pierdut…

… drum îndelung, ajungere…

…improbabilă.

Anunțuri

27 de gânduri despre &8222;Povestind rătăciri, spunânde labirinturi golite în neadormit de cuvinte; joc ratat al himerelor în care visurile nu au amurguri nici surdine&8221;

  1. Şi cum ieşi din prezentul ăsta care pare etern?
    Un etern plin de haos… Cum scapi din capcana hăului ce îţi atinge cu buza-i călcâiul, nu contează cât de alert ţi-e pasul.. mereu o va face..
    Cum scapi din închipuirile ce-ţi dau senzaţia de stabilitate… de singurul loc în care poţi să te înalţi şi să iei o gură de aer, când înauntru e haos, iar afară mai rău. Când nu mai înţelegi sensurile, când n-ai direcţie ori vis or ţel… cum razbaţi spre sfarşit.. cum să nu-l laşi să fie acum?

  2. Prezentul în care te simţi închis ca într-in chit, prezent care s-ar fi vrut al unui timp pur, singurul posibil.
    Ştiind cine eşti, pentru că ştiu neştiuturi, cândva ţi-am spus că răspunsurile nu le poţi căuta decât în tine, când eşti interogaţie speriată, hăituită, incertitudine, sigur doar pe nesiguranţele tale.
    Ceea ce ştii, deja cunoşti.

    Ştii de unde şi cum începi, nu ştii şi cum şi dacă vei ajunge acolo unde tinzi, înspre o finalitate, simţind că în tine drumul este unul pierdut, acelaşi drum peste care ai dat după atâtea cărări, cărări care poate te-au aruncat în diformitate, rătăcitor şi orbecăind prin tine, deşi lucid, în confuziile amestecurilor fără rost, aşa, la voia întâmplării.

    Revărsările, cele pe care poate ţi le-ai reprimat, şi păcat a fost dacă ai făcut-o atunci când le-a fost vremea, riscă, mai târziu, să te împrăştie, asta să nu uiţi, şi rătăcit aşa, nu te vei mai putea pătrunde, vei fi doar poartă pentru existenţe inchipuite, iar taina deschiderii va fi dincolo de aparenţe.

    Alege acumul întrebător şi nu pe cel incert. Acolo vei şti să nu ipostaziezi niciun lucru în opusul său, şi nu vei deveni contrariul tău,acolo îţi vei alia toate antonimiile.
    Fireşte, trebuie să ştii să pui întrebarea potrivită, cea care astfel este, nu pare. Şi-aşa vei fi trecut haos…şi styx…şi altele.

    Cu drag, suflete.

    • De n-ar fi fost cu atât de multă acurateţe descrisă durerea pe care uneori o simt, n-aş fi scos un sunet, pentru că cine ar putea înţelege o astfel de durere…
      Mereu vorbele-ţi mi-au dat refugiu în faţa haosului, m-au făcut să pun întrebarea ce nu permitea haosului să intre decât tors într-un fir subţire de cunoaştere, descoperire. Îţi mulţumesc pentru că ai avut timpul şi dragul de a pune din cunoştinţa-ţi in graiul ce ştie exact cum să ajungă şi unde.. Pentru gramul de voinţă în a merge înainte, cu toate întoarcerile şi înapoiurile acestui înainte.
      Fericirea celui regăsit!

      • Lasă-mă să îţi doresc să fii acea serenitate a fiinţei care a traversat acele dureri, şi despre mulţumiri, fă-le un adăpost în gânduri.

        Iar tu aşteaptă acea clipă, una sau mai multe, oriunde or fi ele, la nadir sau la zenit, de unde ţi s’o părea că îşi amână sosirile, în acel labirint, dacă te afli, unde o rătăcire, una sau mai multe, nu va fi de-a pururi, vei vedea…totul, oricum, rămâne de văzut…ştiind că pentru a ne regăsi poate trebuie câteodată mai întâi să ne pierdem, cu durerea drumului de până acolo, ştiind când să nu te opreşti întinedintine într-un preadevreme şi un preatârziu, pentru că suntem drumuri, câutânduri între ezitări şi metamorfoze, învăţând în călătoria asta a noastră înspre înşine, aliindu-ne împrejurările, să recunoaştem distanţele dintre utopie şi realitate, şi să nu uiţi că uneori, doar uneori, pentru un mai departe este prea târziu şi doar puterea iluziei îl mai face posibil.
        Niciodată să nu ajungi până acolo, să îl amâni, fiind ca şi cum te-ai amâna pe tine.

      • Multumesc si eu pentru raspuns si vizitele facute pe blogul meu ! Cum azi crestinii ortodocsi sarbatoresc pe Sfantul ILIE, da-mi voie sa le urez cititorilor tai ce poarta numele de ILIE,
        un sincer LA MULTI ANI !
        @
        ZI CANICULARA !
        Desi adie vantul
        Aerul te frige !
        E tare cald pamantul
        Si verdele se-ncinge .
        Temperatura s-a ridicat
        La peste 38 de grade
        Pamantul negru s-a crapat
        Iar iarba verde arde .
        Apa-n fantana s-a-ncalzit
        Si-i galbena, calaie,
        Vietatile-au murit
        Desi vantul inca adie.
        E o ZI CANICULARA
        Ce parjoleste totu-njur
        Cardiacii pot sa moara
        De n-au pe cineva-mprejur .
        Si astfel, stai in casa
        Caci afara-i foarte cald
        Te uzi mereu pe fata
        Caci fata-i de smarald .
        Aliosa.

      • Domnule Alioşa, foarte potrivite stihuri; sunteţi un născocitor, mulţumesc pentru ele. E vremea pe care o iubesc, pentru că atâta frig am strâns în oase încât m-aş lăsa arşiţei cu ardoare, i-aş deschide toate ferestrele din mine căldurii ăsteia pe care am tot invocat-o în tot felul de incantaţii magice.

        Soare şi senin în cerul din suflet să aveţi, bunule domn!

      • @ Buna ziua !

        ” “ Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
        şi nu ucid
        cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
        în calea mea
        în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
        Lumina altora
        sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
        în adâncimi de întuneric,
        dar eu,
        eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
        şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
        nu micşorează, ci tremurătoare
        măreşte şi mai tare taina nopţii,
        aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
        cu largi fiori de sfânt mister
        şi tot ce-i neînţeles
        se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
        sub ochii mei-
        căci eu iubesc
        şi flori şi ochi şi buze şi morminte”

        Lucian Blaga

        Weekend placut !
        Cu stima si prietenie,
        Aliosa.

  3. Jumătateopal, dacă ţi-aş da un răspuns ocolitor nu te-ai supăra, aşa’i? Asta legat de aşteptarea despre care mă întrebi, şi tot ce îţi pot spune e că undeva e un peron, iar între mine şi acel peron este o chestiune de dragoste şi ură.

    Despre acel tag, şi lasă-mă să zâmbesc pentru că nu îmi închipuiam că le citeşte cineva, te întreb eu la rându-mi dacă te-ai simţit vreodată ca o gară din care vin şi din care tot pleacă trenuri spre destinaţii de niciunde, nicăieri ajungând.

    • „Imagine where you will be, and it will be so. Hold the line. Stay with me”.

      „The line” e a unui hotar pe care câteodată îl pierdem, câteodată îl regăsim.
      Mai apari tu câteodată ca un spectru, da’ mi-era dor să-mi vii la hotare; mereu ai simţit când să o faci.
      Mulţumesc pentru că mi-ai fost rămâietor de-atâta vreme.

    • Ai putea fi un răspuns între sentimentalism şi luciditate.
      E un fel de joc în care avem nevoie de un negociator, tranzacţii neprivilegiate însă ale lui cu acea care ţine în mână jocul, cu himera, când atât de crepusculară ne e fiinţa visătoriei în unele locuri strâmte, coborâtoare, ale moirelor neîndurătoare. Mereu va fi un vis din pereche care va rămânea singur, rătăcind sensurile într-o ireversibilă destrămare.

    • Sunt cele mai frumoase flori, suflet drag; le-am privit cu halucinaţie de-a dreptul, de parcă le-aş fi auzit pentru întâia oară lumina la ceasul înserării, dintr-o parte învelindu-le, cu alte semnificaţii.
      Acolo ai rămas, sub acel castan de acum o vreme; sunt amintiri pe care nu le-am dat uitării.

      Pe unde îţi aprinzi copacii din tine, în ce paşi de drumuri îi mai aşterni tălpii culcuş, Alex?

    • Rostitor ai ales să te numeşti, kuvinte. Cred că în puterea Cuvântului, şi ştiu că nu toate cuvintele sunt Cuvântul.
      Le doresc celor ale tale mereu sensuri adânci.

      Mulţumesc pentru trecere şi urmă; revino oricând vei vrea să vrei.

  4. sunt armonii de sunte uneori ce nu mai vor sa fie cuvinte rostite .. doar sunete ce zboara in suflet ce maingaie timpul purtand sufletul spre acasa .. sa asculti si sa privesti cu atentie de la minutul sapte 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s