Tăcând cuvinte de văzduh carbonizat cu braţe obosite; încremeniri încercănate închise în oglinzi moi unde fluturii nu mor niciodată, orice ai numi prin acest cuvânt în diferite chipuri

Motto: Totul se păstrează în tine şi nu se uită, priviri în urmele de paşi ai acelora în care ţi-ai lăsat gândurile, de acum cu o resemnare sintactică însă nu aceea ce ar fi adus şi împăcarea, când nu le-ai mai fost nimic de vrut ori de povestit altădată în absenţa cuvântului nemairostind, murind în tăcere, când altceva nu mai avea să spună, deşi, cârpindu-ţi cerurile din tine în care dragostea mai fumega, tu ai fi născocit nespusuri, vorbe nemauzite pe care nu ai fi încetat să le rosteşti nevrând să li se întâmple sfârşitul.


Când te prinzi de spaimă cu privirea, fără a avea văzul rătăcit sau la întâmplare, ascultând  tăcerea sufletului tău care îşi vorbea în limbajul glandelor lacrimare nişte cuvinte cărora le retrăsese semnificaţia pentru că altfel le-ar fi trăit tortura sub soarele negru al tristeţii devoratoare, întorcându-te acolo de unde ai plecat…

…şi numai singurătatea îţi spune că va fi precum altădată iar zilele vor trece la fel sau mai amar decât celelalte, părându-ţi  din nou a fi fără anotimpuri, prăbuşind, nemaiavând, geneza lumii lui a fi

…când nepăsarea despre care ai vrea să minţi te doare, însă doar pe tine, şi-ai vrea să fugi în tine, însă simţi că ai face-o în gol, ai fi acolo oriunde şi nicăieri după ce te vei fi alungat din toate, luându-ţi locul cea care te-ar sili să îi dai ascultare pentru că altfel te-ai fi zbătut în tine din ce în ce mai neauzit şi mai surpat, ai fi trăit zvârcoliri clipă de clipă fără întrebări cardinale trăind expansiunea tăcerii iar apoi a muţeniilor şi iar ai fi început, cu degete ochilor tânguitori plângând amintiri, să gemi în somnul de tine ca în intestinele unui coşmar captivă…

…când trăieşti în convulsii şi încă te laşi furată zbaterilor vineţii ale unor nepierdute gânduri neplecate ca şi cum ar exista la infinit,  ca într-o întrebare fără sfârşit; iluzie retorică…precum într-un labirint povestind rătăciri ca într-un joc, unul ratat, al himerelor, un joc vinovat, între refuz şi motivare în pedinăuntrul tău…

…cel pe care îl ţii în palmă ca şi cum ai ţine timpul unui vis înspre care ai vrea să te duci dar simţi că nu poţi privi maideparte

…labirint al unor gânduri unde te închizi înăuntrul cercurilor în reflexie iar ieşirea îţi este una înşelătoare într-un dincolo pe care te amăgeşti că l-ai putea atinge…

…în expresive semne răscolitoare ale nepătrunsului de nuanţe ispititoare care păreau că se deplasează înspre ceva enigmatic, semne despre care crezusei că sfârşiseră prin a fi obliterate, când în nespus nu mai existau, nemaiputând vorbi fără voia ta, neputincioasă să mai exprime într-o lume oarbă care mergea ca şi cum ar fi deviat mai mereu de la real, mimând răsfrângeri anamorfice, unele în celelalte fără ca propriu zis să se întâlnească, căutând cum să mai dai de tine…

…în confesiuni mai mult sau mai puţin deghizate, neştiind niciodată unde vei ajunge când simţeai că trebuie să le spui tot, acolo, lui, în înăuntrul tău, în locul cu tăcerea…

…ştiind că atunci când cuvintele aleg să tacă sau să se ascundă trebuie să legi ceea ce auzi şi vezi de ceea ce nu poţi nici auzi nici vedea…

…acolo, în tăcerile gândurilor tale, unde eşti cu cu toate acelea care ţi-au fost şi de care te-ai făcut vinovată, prin ele, spre tine, încercuindu-le acum în aduceri aminte din vremea în care îţi fuseseră încercare, ştiind fără să ştii de unde le vine ştiutul, înţelegându-le facerea şi despicăturile, ale metamorfozelor lor, ale recurenţelor unora pe care le simţi ca şi cum continuu te-ai despărţi de ele…

…acele gânduri pe care nu le-ai vrea întunecate la lumina zilei, pentru că astfel ar însemna să fie scăldate într-un anume fel de o obscuritate dintr-aceea orbitoare, un spus despre ele a cărui nuanţă nu schimbă esenţialul, deşi într-o închipuire a altfelpetrecerii în care li te-ai mai întreba cum ar fi fost dacă…

…dacă nu ai povesti despre ele, ci le-ai crea ca şi cum într-adevăr ar fi fost cu putinţă, ca şi cum ar exista ca într-un vis; demiurg oniric, sintaxă onirică…

…doar că nu astfel le vrei întruparea placată pe un închipuind, pe un imaginar, ar însemna să îţi ridici construcţii himerice, amăgindu-te că zideşti…

…gândurile au deplina stăpânire a acelor înţelesuri proprii, iar niciunuia nu îi refuzi vreunul, şi ţi se mai poate întâmpla să negociezi cu însăţi o înţelegere a unor sensuri uneori, însă niciodată nu ţi le vei putea salva pe cele amăgitoare iluzoriu, în mistificaţie; acestea sunt, oricum, încheiate cu sfârşitul şi le poţi spune, da, cu glas de tăcere, însă nu le vei putea face, lipsindu-le verbul făuritor

…acolo, în locul cu tăcerea unde cu glas fără cuvinte le-ai spune nimic, acel nimic proteic…

…acel spus în chipuri privite de la distanţă, depărtânduri în care nu ai îndepărtat, rezemări din unghiuri diferite, căutând cu disperare ceva ce să nu îi fi rostit, în tot acest timp probând potriviri, potriviri de acum iar nu de atunci, cele pe care ţi le atingeai cu înţelesul în încercări de a ţi le apropia, dar neapropriindu-ţi-le cu adevărat, însă, neputându-te stăpâni, prefăcându-te ca şi cum, pentru că vremea lor trecuse, iar ele merseseră atunci când le fusese vremea în sensul contrar celui întrezărit de tine…

…acum întrebându-te poate cu ridicolul marionetei ce nu ştiuse dezlegatul, ce nu ştiuse cum să depăşească insolubilul, recunoscându-se învinsă, cum ar fi fost dacă…

…gând pe care îl simţi ca şi cum te-ar sorbi întreagă, gând care îţi mai vorbeşte fără să îţi grăiască, tu ştiind că trebuie să îţi fi spus multe lucruri atunci…gând care acum se desfăcea ca şi cum ar fi fost întocmit dintr-atâtea dând unele într-altele, gânduri, prea multe, copleşitoare vreme îndelungată, bântuindu-se unele pe altele câteva şi apoi dezvelite în cuvinte descojite, care altfel de nu ar fi fost, ci rămase în crustă ar fi ascuns, nedeschipuind lucrurile…

…gânduri încă agăţate de lacrimi care mai povesteau dar nu era nimeni căruia să şi le spună…

…aflate oricum într-o primejduire a enunţării, rămânând astfel nespus, instanţe solitare de acum fără purtând de legătură, aprinzături de dedesubturi de cuvinte, dintre cele văzânde cu ochiul închis, multe văzuturi dar mai cu seamă nevăzuturi în suflet, oglindiri în ape de o limpezime vie; multe chipuri de poveste, răsărituri deloc lesnicioase, multe semne obliterate, multe fărâmate, multe pulbere, în tine o oareşice învoială cu cele reprimate, cu cele răzgândite, cu cele întârziinde şi toate atât de expresive neexprimând totul, mai şovăind, mai istovind, pe toate, atât cât au fost să fie vorbindu-le în cuvinte deschipuite; cuvintele, doar pretexte pentru ele, pentru gânduri…

…spunându-ţi că viaţa unor gânduri rostinde, cele a căror expresie ar fi irepresibilă, ar trebui să aibă petreceri asemeni unor predicţii, cărora nu le-ai fi curmezişuri, pentru că stăpânirea de ea ar sfârşi în acel fapt pe care ţi l-ai dori, ai simţi că s-ar petrece, ceva din tine ţi-ar spune pe nume, înţeles urmând a-ţi fi întâmplat, şi nu ar fi defel un înfrânt în cuvânt…

…viaţa unora însă devine inaccesibilă, şi atunci le sfârşeşti, simţindu-le neputinţa trăirii şi încetezi să mai crezi că tot ceea ce îţi închipui poate fi şi cu putinţă, ci doar posibil, şi faci în aşa fel încât să te sustragi unor înţelesuri de suprafaţă, dintr-acelea superficiale, iar unor gânduri nu le mai primejduieşti vreodată înţelesurile, smulgându-te semnelor în derivă, pentru că astfel ţi se poate întâmpla să eşuezi în cumplite himere…

…tot ceea ce îţi poţi închipui îţi poate fi neputinţă, dar aparent posibil, ca oricare neîntâmplat nefăcut încă, rămânând legat de acele gânduri tânjinde, pentru că deja când astfel le simţi le recunoşti şi chipul neîmplinindului, trăindu-le pe unele obsesiv, cu spaima de a le sfârşi, ajungând să te rostească mai mult în tăcere, nonspus, decât le-ai da tu semnificării, în spus…

…mărturisindu-ţi-le doar sieţi, dar dispensându-te de mărturisire celuilalt

…care poate într-un preatârziu le va cunoaşte, rătăcindu-le înţelesurile, care cândva l-au vorbit fără însă să îl grăiască, cumva, murindu-l, şi astfel ieşind de sub halucinarea luim a celui care pe care l-ai simţi precum te-ar lua într-o posesie magică…

nedesluşirea gândurilor, acele altînţelesuri, sunt primejduitoare de nu le poţi pătrunde, or’ înţelesul îţi pare ascuns sau inaccesibil…

…pentru că încotroul lor e deja umbră pieritoare al unui spus în ceva pe care nu îl cunoşti şi pe care îl simţi precum i-ai căuta în neştire cuvintele…iluzii…cuvinte pe care le atingi acum ca pe nişte pulberi corozive care stârniseră în tine începutul unui pustiu cu umbre sfârşite în urme sfârşinde, pe care ţi-l dizolvasei în văzduhul sufletului şi cărora, privindu-le din depărtare, le aruncai o ultimă privire înainte de plecare, înainte de a le coborî treptele pe care veniseră, trepte ale aşteptării…

…trepte devenite de acum de un verde amar, în preajma cărora aveai să te întorci tăcută nălucă, neauzită, tremurând dar fără se te mai abandonezi frisoanelor…

…după ce le trecusei pragul spaimei, simţind că ai şti cum să te protejezi, văzând fără să fii văzută, plimbându-ţi privirile peste sufletul lor cu acea mângâietoare taină a neştiutei, a celei de departe, aproapedeparte, vorbindu-le în absenţă…

…până va sfârşi prin a le spune nimic, acel nimic ce spune totul, în cuvinte pe care le va lăsa să însemne ce îşi vor voi, gândindu-se la ele ca la o întrebare de le-ar putea face ca şi cum ar crea un vis prin ele…

…de le-ar putea duce ca şi cum de-a lungul realităţii lor ar plimba o oglindă

… iar realul infinit, pentru că astfel i s-ar părea, precum şi l-ar dori, s-ar răsfrânge fără sfârşit în privirea ei, ea, precum ar fi în lumea lor pe de-a-ntregul, deşi lumea ei ar fi, cea de peste margini, de dincolo, acolo unde începe inexprimabilul, în tăcerea neînţelesurilor pline de înţeles…

…acolo unde poate se simte trecătoare prin cuvinte definitive, acolo, în lumina trecutului, purtând semnele ei rostitoare, cuvânt hrană sufletului crestat, lumină căreia a învăţat  să îi asculte umbrele, să ştie când o aude întunericul, să nu îi fie interogaţie nesfârşită, să ştie să îl înlăture, căutând în el ceea ce cunoşte de dinainte, să nu lase umbrele să sporească, să le sfărâme, să înveţe să le tacă la capătul timpului, căutând ireal noaptea renaşterii…

…ştiind că îşi va trăi acele clipe pierdute atâta timp cât şi le va reaminti, ducându-şi-le apoi dincolo, în uitare, pe cele cărora le-ar da alt nume, de-ar fi să şi-l piardă pe cel avut, în neputinţă, cele care au curs în tine şi prin tine te-au vorbit, dar nu de ajuns

…ea care ştie ce putere are închipuirea şi ce putere are fiinţa lui, a cuvântului, ea care ştie că acele cuvinte simple au puterea unei rugăciuni, dacă sunt rostite cu credinţă în ele…

…le cunoaşte fascinaţia, ce poate aceasta isca acea forţă a înlănţuindelor litere precum o chimie tentaculară, ştie potenţa uneia singure ce are în ea toate neîncăştiutele, neîncăaflatele şi ce i se întâmplă prin cataliza cu altele, ştie ce pot dezlănţui, ce pot tutela; le-a trăit alchimia, le-a trăit toate nodurile desfăcânde şi cu neputinţă de descurcat, a atins atât de multe semne în tăcutul gândurilor, atât de multe sensuri a obliterat…

…a trăit utopia înstrăinarii prin cuvânt, atât de multe au sfârşit în neauzit, pentru că ea era stăpânitoarea şi nu stăpânita, ea era tâlcuitoarea, ea era împreunătoarea celor ce o istoveau şi ea covârşitoarea, săvârşitoarea chipului lui grăit, ferindu-se de verbe ce nu se rostesc, ştiind să plece sau să rămână înţelesurilor spusului ce este şi întâmplându-se poate într-o altă retorică acelui ce ar putea părea cu putinţă; nonspus…

…nevrând cuvinte cărora să le dea ocol fără de vreun încotro şi pe care să le osândească în reverie, iluzionându-le că vor zămisli realul; nu le voia fantasmele, pentru că astfel vor fi precum adeveririle închipuinde de care nu le va putea despărţi şi nu le-ar putea nicicum descânta gândurilor acestora ca ceea ce îşi imaginează să devină fapt împlinit…

…nu, nu era un demiurg care să vrea sintaxe onirice, deşi îşi spunea în tăcut câteodată, purtându-le semnele fără ziduri neferestruite, precum nişte gânduri magice într-o cumpănă cumva amăgitor persuasivă că poate că da…

…nu, nu îşi spunea că totul trece, nemairămânând, cu amărăciune, ca şi cum ceea ce ar fi trăit ar fi simţit ca fiind al alteia şi nu al ei…

…nu…totul se păstrează în tine şi nu se uită…

…şi atunci îţi spui că ai vrea să le duci într-o altfel de limbă în care în tăcere ai regenera nesfârşit şi enigmatic…

…îţi spui că ai genera seducătoare  metamorfoze în care ar primi duh, suflu nou, ca şi cum le-ai da viaţă fără de moarte, deşi poate ar fi un gând zadarnic, dar simţi că s-ar întâmpla ca şi cum le-ai stârni înspreul dezlegător, hrănindu-l din tine însuţi şi făcându-l să meargă mai departe, în cuvinte de culoarea sângelui tău din care desfăcusei literele ghimpate…

…pacificând toate contrariile din tine şi din celălalt suflet ca într-o ultimă şi singură dorinţă renăscând, tremurând spunându-ţi-l doar în gând, spunându-i tot, fiindu-i pe măsură ce i te spui şi nimic din tine nevrând să rămână nedesfăcut…

…trăindu-l înlăturat întunericului ca şi cum, privind, ţi l-ai întoarce umbrei unei prea lungi aşteptări prevestitoare a preatârziului căruia ai fi vrut să îi întinzi pestetimpul, umbră ce apăsase sfâşietor, aceea a tăcerii,începând să trăieşti muţenia care te căptuşea şi te acoperea, în care tu simţeai că începi să rătăceşti drumul care te-ar mai fi întors pe tine, parte dintr-un întreg…

…în întreg.

Anunțuri

46 de gânduri despre &8222;Tăcând cuvinte de văzduh carbonizat cu braţe obosite; încremeniri încercănate închise în oglinzi moi unde fluturii nu mor niciodată, orice ai numi prin acest cuvânt în diferite chipuri&8221;

  1. Iluzia și, de partea cealaltă a actului, mistificarea, sunt simple aprinderi ale gradelor (treptelor, pragurilor) de percepție, coagulări ale aparențelor dar singure mărturii ale apariției, ale genezei comune atunci când dorm în liniștea instanței de ascundere a pragului, altfel, și iluzia, și mistificarea nu sunt decât nevinovate tulburări liminoide dincolo de care, în cel mai serios și seducător joc al aparițiilor, al neascunderii și, până la urmă, al adevărului, se nasc povești.

    • Când şi când,
      când cel labirint,
      în expresive semne,
      în confesiuni ştiindu-l pe acolo,
      acele gânduri,
      dacă nu doar gândurile,
      acolo, acel spus,
      acum gând.
      Gânduri aflate spunându-ţi viaţa unora,
      tot ceea ce îţi poţi închipui.
      Care poate că-i a celui care pe care.
      Nedesluşirea gândurilor…
      trepte!
      După ce le trecusei,
      pragul până acolo,
      ştiind că ea le cunoaşte!
      A trăit nevrând:
      nu, nu
      nu, nu,
      nu!
      Şi atunci îţi spui,
      pacificând toate contrariile:
      nedesfăcut trăindu-l,
      înlăturat în întreg!

      Căci aşa ies poveştile, seducător joc al aparițiilor…

      • Cum construieşti tu în cuvânt, de-o frumuseţe consternantă, arhitecturi, Olimpia mea dragă; tu, fiinţă de care trebuie să te apropii cu o frumuseţe egală, şi mă lasă să ţi-o mai spun încă o dată, precum am mai făcut-o şi cândva.
        Când lumea lui a nu mai avea îşi închide trupul timpului, îşi primejduieşte lumea lui a fi, şi nu ştii cum să te mai întorci în fiinţa pereche, în întreg, parte din el, când celălalt te tace, şi tăcerea te preschimbă într-un demon cu două talere, şi te mută când pe unul când pe altul, întreţinându-ţi deruta care se tot înmulţeşte, şi devii tortură şi rătăcire, te sechestrează într-un loc şi ţi-e robie, un adevăr dureros ăsta, mai cu seamă când nu eşti tu cea care a ales-o.

        Tăcerile sunt avarii sufleteşti, atunci când ajung să te cuvânte, când văd ceea ce nu se vede, tăcerea e damnare în stare pură, e urlet în tine, e disperare.
        Aş vrea să fac ceva în limba dragostei, dar nu pot; nu pot să delirez oniric.

        Poveştile nu le laşi în tăcut, nu sunt din trudă, ca să le abandonezi pe drum, nu sunt cu refuz de vorbire sau cu tehnica suspensiilor, unde cât ai lipsi ar fi doar ea, tăcerea, pentru că astfel s’ar putea sfârşi poveştile, pierind în neauzit.

      • E acel răspuns pe care-l ceream cerurilor ori pământului, dar el a venit dintr-o femeie floare, care se desface întru dezghiocarea multor neştiute, care nu-mi ajung mie, fiindcă eu le mai si încurc, prinsă între arzândă patimă pentru el şi trezire întru urechi şi ochi pentru ei.
        Lumea lui „nu ai acum” tocmai ce mi s-a deschis, paradoxal, închizând…închizând un zbor, nu un drum. Primejduia, cum spui, pe lumea lui „a fi” şi semnele erau de dinainte, nu în acum-ul(ul) ăsta cu ecou.

        În limba care face dezlegări tu faci; în limba dragostei e încă limbă-plimbă,o limbă care n-a tăcut, a tremurat, dar demonstrativ, fiindcă i s-a părut că îi fuge ea de sub cerul…verilor de altădat’. Că alege mal, în loc să aleagă ape adânci s-a temut…şi de-aceea a chemat-o cu glasul mut, dar hotărând.
        Nu mă întorc încă în fiinţa pereche, Ea nu mi-a dat nimic din ce mi-am dorit…o să mă întorc în fiinţa nepereche, cea care se uită spre inimă, dar nu se uită înspre pântec.

        Poveştile pier… Şi-atât…povestea e frumoasă la final, până la urmă…nu în toiul ei.

      • Nu ştiu cum e cu poveştile care sunt doar pentru noi, acelea pe care nu avem cui să le spunem, nu ştiu nici cum e cu acelea care odată trăite, atunci când îţi părea că sunt ceea ce erau, ceea ce îţi doreai să fie, pleacă din noi cu ceea ce aveau şi înainte de asta tresărise pe tine carnea unui trecut parcă premonitoriu, în care îţi era răspunsul fatal, dar tu tot îl tăgăduiai, poveste înăuntru căreia îţi eşti irespiratorie şi pe care simţi cum o spui la singular, cea mai singură persoană, şi nu îţi vine să crezi că e cu putinţă, eşti doar neputincioasă şi mută, muritoare în ea, în povestea nu cu final fericit, ci neaşteptat.
        Acum îmi spuneam miemi, Olimpia, şi aş mai spune şi despre maluri şi apele dintre ele, despre întinderi şi scurtări, despre sensibilităţi particulare, despre densităţi particulare ale sentimentelor, doar ale unuia deşi şi cele ale celuilalt părea a fi aidoma, despre reversul lui a putea, despre ceea ce credeam că este inseparabil, despre cum nu ştiu să am privirea sporită.

        Îmi este atât de linişte când îţi aud cuvintele pe-aici, când laşi urmă, şi-aşa te-aş lua ca pe un leac existenţial când aş avea o suferinţă.
        Aşa să ştii.

      • Poveştile nu sunt doar pentru noi, nici acelea trăite până la ultima celulă albă sau globulă roşie, şi nici cele cu alte chimii, mult mai complexe. Nu ştiu decât că dacă fac un pas altfel, minutul acela, agregator de poveşti, îşi trimite secundele în alte expresii. Şi-atunci, când mă încumet s-o fac, expresiile acelea le simt pulsând în ceafă, care era deja în tensiune, într-una a plecării dintr-o poveste veche, ce n-o mai toleram nu eu, ci aripile mele frânte de prea multe ori, în căutare, în ocrotire…Am pasul ridicat, dar nu ştiu dacă să-l aşez tot acolo unde era, sau să merg înainte, în urme noi, pe care le-aş putea descoperi. Am mers mereu pe urmele vechi, am mers cu spatele, ca să nu le schimb sensul, ca să nu fie dus-întors, ci numai dus…dar, spatele meu e prea tensionat, vreau să-i dau o nouă tensiune, însă în faţă…să vedem ce zice şi oglinda…

      • Azi-noapte mi te-ai ivit pe când mă pregăteam să închid, şi se pare că ne-am scris amândouă în acelaşi timp, iar asta m-a făcut să zâmbesc cu drag, cu mereul dragului de tine; acum m-am aşezat în cuvintele tale şi îl iau pe fiecare în parte în mâinile ochilor şi îl duc la porţile deschiderii de înţelesuri de poveste în mine, eu ca şi tine poveste, povestea în care începem de mai multe ori, poveste în care nemaiavând, nu puteam face din rămasul a ceea ce ar fi putut ficţiune ai căror paşi de cuvinte, în sensurile lor proprii, nu s-ar fi putut înlănţui, deşi cândva privirile înspre nefăcute urme tăiau linie, şi îţi spuneai ( asta fiind eu) că e cea a orizontului, şi-atunci simţeai cum trec prin tine vectorii imensităţii, cu puterea ochilor de a îl stăpâni şi cu cea a imaginaţiei, a dorinţei, nu a ficţiunii…
        …doar că după o extatică abandonare pe acel crug ai înţeles (tot eu asta) că nu tot ce taie face orizont, doar că o vreme, încă nişte vreme, tot urmăreşti linia asta imaginară în tine cu gând de paşi, ştiind că atât de tare te vor durea visările efemere.

        Spatele tău are pe el două aripi care ţi-au dat planatul chiar şi a durerii doar de tine ştiută, şi de-acolo, de undeva de deasupra dinăuntrului, vezi largul şi cărările întinse în tine. Tu ştii văzutul, ştii când nu’ţi e posesiune iluzorie.

    • E un trecut de nişte vreme de când nu te-am mai văzut pe-aici, arhitecte; se întâmpla prin iarnă, când eram aşezută în zăpadă, atunci a început povestea mea de dragoste.
      Poveştile, arhitecte, poveştile de dragoste, ale dragostei, dragostea ca un joc (că tot ai pomenit cuvântul) al contrastelor în clipele poate iluzorii, poate reale ale suveranităţii ei, sunt pe măsură ce li te spui; dacă nu s’ar spune, n’ar fi…cam aşa cum e cu basmele răsturnate, dragostea, primejdios joc al dorinţei ei de tine, al tău de ea, joc al amândurora al artei lui eros, joc din care nimeni nu iese prea teafăr.
      Cât despre prag, este unul care nu mai permite ambasada iluziei.

      Ceva…o melodie pe care o iubesc de’o viaţă…

    • Jumătateopal, nu îţi doresc niciodată să ajungi la hotarul autismului, nu îţi doresc tăcerea, pentru că tăcerea e un cuvânt greu, ca şi dorul, când pe caldarâmul drgostei tale auzi doar proprii paşi şi ai uitat de când nu ai mai trăit cadenţa.
      Şi fără lacrimi, suplimentând tortura.
      Îţi doresc dorinţe care să renască, şi să o facă neîncetat.

    • O gară, da…gară pentru doi; niciodată fie-i gării conştiinţa de peron perforată, niciodată niciunul dintre voi să nu se simtă ca şi cum din el tot vin şi tot pleacă trenuri spre destinaţii de nicăieri, niciunde ajungând.
      Şi să nu uitaţi că distanţa nu e altceva decât alternanţă între depărtare şi apropiere.

  2. Personajele trebuie să ia un chip, să prindă viață, așa-i făcută lumea asta, în care și noi suntem vii. Dar, la fel cum apar, ele trebuie să și dispară la un moment dat, este cealaltă față a monedei cu care se plătește manifestarea. Însă vor veni alții, și după o noapte se va succede o nouă zi. Dar uneori sunt zile în care ne oglindim atât de bine, încât la înserat simțim că o parte din noi se rupe și rămâne acolo, arsă, în acel hiatus-amurg…

    Și iarăși însă, și iarăși dar, în această succesiune continuă, sinusoidală, de dar-uri, ceva se va păstra constant, acel ceva suntem noi, împreună cu povestea. Care, neținând de manifestare, nu este supusă fluctuației, și nici morții, și care ne rămâne, le rămâne, pentru totdeauna.

    Uneori, poveștile conțin zile și nopți care nu s-au petrecut încă.

    • Ce frumos se oglindesc interioarele tale, Lotus în spusuri…”mulţumesc” pentru că mi-ai adus lacrimi în ochi când am citit nişte cuvinte pe care mi le-ai lăsat aici, însă nu îţi spun care sunt acelea. Când se rupe ceva în noi, rămasul acesta e la nadir şi îşi dilată conturul în durere, pentru că arsul, ce a rămas din el, nu ştii când sau dacă va mai da flacără.
      Iar acele nopţi despre care spui sunt ale poveştilor întâmplărilor neîntâmplate.

    • Pentru că și eu sunt om, și pentru că nimic din ce-i uman nu mi-e, astăzi, străin, iată că nu mai sunt în prima zi, știu. 🙂

      Îți doresc un soare care să fie reflectarea exterioară a inimii din tine.

      • Pentru că nimic din ceea ce e omenesc nu-ţi e străin, şi pentru că dacă e să semănăm toţi, unii cu alţii în ceva, acel ceva e durerea şi bucuria, pentru că poate ai trăit vreo durere vreodată simţind cum în ea metabolizezi suferinţa nu doar a lumii tale, ci a lumii întregi, intrând cu ea în rezonanţă; poate pentru asta şi pentru încă multe altele, pentru că eşti poveste, şi pentru că eşti poveste, simţi cum începi de mai multe ori în viaţa ta, de mai multe ori ca şi cum de fiecare dată ai face-o de la început, pentru că tot ce ţi-a fost prima zi îţi va fi şi într-o alta, dar niciodată nu va mai fi aidoma.
        Eşti şi tu un om pe care l-aş lua acasă; sunt câteva suflete pentru care simt un aşaceva.
        Mulţumesc pentru dorinţă, dorinţa, dacă te presimte, te urmează, să nu uiţi asta despre.

  3. Uite acum ca am ajuns cu cititul la finalul scrierii tale, stau si ma intreb cam cate din ce am prevazut mi s-au intamplat. Oricate scenarii am construit febril in mintea mea, oricat imi pro-alerga imaginatia, oricata viata imi inventam de una singura, am vazut ca faptele care urmau erau drastic distantate de prevederile mele. Si hai acum sa intelegi neintelesul, adica sa vezi – in caz ca ar fi posibil – ce pereche oachesa alcatuiesc episoadele care se succed dupa niste legi curioase in mintea mea , si poate si altii patesc la fel, si cele care se intampla de fapt in vazul lumii, dar mai ales in vazul meu, surprins din cale-afara. Nicio treaba si nicio legatura intre itinerariul trasat mie de mine in mintea mea si itinerariul vietii mele, cel pe care il urmez, impinsa a-l urma de catre conjunctura, care hotara mai bine decat tot full-ul meu de personalitate in momentele cruciale. Am zis ca ma las de alcatuit scenarii si de coordonat planuri fanteziste si o sa accept toata instrainarea asta in care ma arunca faptele care se succed fara sa ma mai uit la ele ca la niste catastrofe pentru ca pana una alta, imi fac viata frumoasa, daca e sa fiu multumitoare si nu carcotasa.

    Prea le traiesti pe toate intens, esti un suflet viu, atat de viu! Iubi, daca tu esti jumatatea, cum o fi aratand intregul? pentru ca nu te vad nici printre cei auto-suficienti si nici printre cele naiv-suspinatoare.

  4. Aş fi vrut să nu pot spune că mi s-au întâmplat cam toate „profeţiile”, pentru că unele au avut efecte pustiitoare când o anume luciditate a pierdut frâiele şi deşi ştiam ce voi avea apoi de înfruntat, nu am rezistat deşi aveam voinţa de rezistenţă şi asta m-a preschimbat în propria-mi complice la sfârşitul unor lucruri.
    Nu ai mai face scenarii placate pe un închipuind cu puterea iluziei că totul poate fi posibil, sufletul meu drag, dar oriunde ai fi aruncată, vei fi acea idealistă pentru care o lovitură nu va însemna un eşec şi care ştie că toate ne sunt date cu un rost, orice caznă, vei fi acea fiinţă cu contraforturile ei care în înstrăinarea ei nu se va simţi niciodată departe de ea.

  5. Katia, pentru „înstrăinaţi”, viaţa este marele drum, şi-atât de pribegi ne simţit pe el câteodată, şi de-atâta ori trecem caznele; un fel de „iniţiere” pentru o mereu, cred, altă stare…
    Tu eşti lumină, poartă de tine cu lacăte de foc.
    Ceva pentru tine…

    • Mulţumesc, Rya, pentru cuvinte. Suntem poveşti, autentice poveşti fiecare cu trăirile lui, aşa că eu mi le scriu pe ale mele în limbajul meu sufletesc în locul ăsta al monologurilor lăuntrice unde sufletul meu se întâlneşte cu al altora cu puterea degetelor ochilor lor de a stăpâni atingerea după cum ştiu, cum pot şi cum vor să o facă, aceasta fiind cititul.

  6. Eu nu am uitat cînd ţi-am spus-o, despre fluturii albi, doar că ştiu un loc unde ei nu mai mor vreodată, fireşte, orice chip ar putea avea acest cuvânt, semnificaţie dincolo de care e un viu, un regenerativ; de-asta am şi schimbat şi titlul poveştii, după o vreme.
    Să laşi să plece e cel mai greu.

  7. Să (nu-mi) plece…
    Şi eu ştiu un loc unde fluturii nu mai mor… Îl ştiam. Pe dinafară şi pe dinăuntru. Dar acum mi s-a refuzat şi s-a ascuns atingerilor mele şi privirii, deopotrivă.
    Nu mai ştiu să scriu, Camelia. Fie-mi cu iertare.

    • Nu, nu mai poţi să (mai) scrii, pentru că s-a frânt ceva în tine, de-aici eclipsa tăcerii şi poate tristeţea de a nu mai putea face vreun cuvânt, de a te pierde în el.
      Se va întâmpla să se întrupeze iar în tine, aşteaptă.

  8. Sufleţico, eu te-aş îndemna să îţi desfereci acel loc în care ai început cândva să te spui, şi să începi să scoţi litere din tine, aşa, câteva, şi-apoi vor veni şi altele demultnemaiauzite, cele care te-au tăcut. chiar dacă ar fi în cuvinte cât de puţine ale stărilor tale sufleteşti.
    Ce zici?

    • Nu mă mai iubesc literele. Nu mai vor să-mi curgă din suflet, încet, înspre vârful degetelor şi apoi pe mai departe…
      S-au blocat chiar de la izvor. A căzut o piatră mare pe ele şi nu o mai pot înlătura. Mi-ar trebui puteri supraomeneşti să fac asta. La mine nu e cu putinţă să o mişc…
      Am renunţat să sper. Încet, încet, renunţ şi la mine…
      E timpul.

      • Suflet drag, ceva în tine te-a împietrit după ce poate te-a strivit şi te-a pulverizat în închis, dar ceva din tine îţi refuză renunţarea, şi nişte izvoare ţi-au secătuit, dar altceva poate ai dobândit, şi asta trebuie să o exihbi; acum eşti doar un timp de ariditate şi acolo îţi cauţi cioburile din care să te închegi, şi ştiu că e greu când ţipi în tine la uşi îngheţate, dar tu abia acum te începi, oricât ţi-ai spune că te stingi.
        E timpul, dacă ai deznădejdi, să le înfrunţi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s