Sufletul arcă; sufletcerc al tandreţii, cu miezul timpului imensităţii şi al intensităţii aflat în magic

Motto: Şi când nu mai erai decât  împletitură din şuviţe de umbră şi melancolie şi îţi adormisei timpul care ar fi trebuit să aibă în chenare somnul miracolelor care ştiai că se petrec după legea lor, când toate în jurul tău păreau pierdute şi păreau a te pierde iar miezul fiinţei tale era negru şi al unei nopţi glaciale şi îţi adunai din înăuntru toate gândurile restrângându-ţi timpul prezentului cu atâtea întoarceri în întinsuri înapoi, şi nu mai credeai că va mai veni ceva, că va mai veni vreodată, dar te rosteai unui vis care avea fiinţă pentru tine, fie înfiripat doar pe faldurile închipuirii, spunându-ţi că l-ai chema zadarnic, că l-ai rosti în pustiu, fiinţă în absolută singurătate…

…ţi s-a întâmplat atingerea acelui suflet pe care îl necăutai dar îl presimţeai în sângele tău, cel care te-a trăit în anotimpul tău fundamental, acel al înfloririi şi al rodirii.

Omul care ar zidi o casă înăuntru-i pentru tine, cea care visa fără realităţi înşelătoare şi fără evanescenţe romanţioase, într-un anotimp pe vechile tale dureri care nu îşi închisese porţile uitării şi din care mai întotdeauna era ceva în continuare, o casă despre care nu te mai întrebai ştiind că întrebarea e ademenire, şi ţi-ar fi fost fără zăbavă undele şi cândul ei, o casă în care nu ţi-ai închipui vreodată că vei ajunge să locuieşti pentru că abandonaseşi gândul,  deşi şoaptele îţi erau cu har dar răspunsurile nu veneau,  el vărsându-şi lumina fantastică prin ferestrele tale îngereşti, casă în care te simţi femeia din zodia protecţiei depline, acolo unde îţi adăposteşti tainele, unde ţi-ai uitat timpul tăgăduirilor… …omul care tainic te-ar trezi, privindu-te cu ochi tremurători, din castelul de zăpadă albastră din noapte şi târziu, destrămându-l, cel de la care ai învăţa mai apoi cum să cuplezi voluptăţile voinţei cu visul, iar totul în el e argument al luminii…

…omul cu umerii până la creştetul castanilor, cel pe care nu credeai că îl vei întâlni vreodată, deşi s-ar fi putut, cu gândul la depărtările trecute din aproapele în care ceva se mai vedea dinspre depărtările viitoare, contururi şi direcţii ale unor nicicândfostefiinţe ale tristeţii  căreia îi îmbrăcai veşmântul cu mâinile tale mici, ci mereu fiinde, îmbrăcate în umbră încâlcită de plete pe crengile tale, pe dinăuntru, aşa cum erai în vremea când nimic se petrecea cu tine şi scriai doar himerelor din gândurile tale, omul acela va fi sufletul cerc…

…iar numele lui adevărat  al castităţii sensurilor, iar cuvintele hieratice ale dragostei, cele  care îl alcătuiesc, poartă herb.şi atunci când l-ai afla ai avea ca stare de identitate vibraţia, tremurul, frisonul, totul din tine pudrat cu fiori, amintindu-ţi de primele clipe în care ar urca pe puntea din murmur de lună a celeilalte arce, aceea a ta…

…şi se va fi întâmplat când şi-ar vorbi doar enigmele acordurilor şi sunetele se vor fi împerecheat în sinceritate, acea sinceritate din care ele ieşeau şi a peisajului sufletesc în care s-au resorbit, sursa având aceeaşi identitate după semnele compoziţiei precum şi după cele ale armoniei, urmate de ecouri lăuntrice, fără de disonanţe, clipă în care din muţenia care erai te transformaseşi într-o voluptoasă clipire, în dantelă de palpitaţii înveşmântat suflet, când te-ai pierde în privirea lui de o adâncime nespusă…

…în ochii lui de culoarea florilor înfrigurate, acea culoare tremurător febricitant şoptitoare, acea culoare foşnitoare, culoarea în care încremeneşti în extaz, culoarea de negrufierbinte, culoarea ochilor celui care culege stele de fantezii compozite de păr de înger din cerul  privirilor ei…

…tu, cea care merge prin viaţă cu picioare pure de anotimpuri neatinse, ştiind, prin labirinturile verbului ziditor, de unde să înceapă şi unde se duce când totul e de văzut chiar atunci când lumina îi este nerecunoscută, ştiind că tentaţia, raiului îi este eternitate şi hazardul merită să îl încerci mai cu seamă că te aude…

…iar dacă se întâmplă cumva să dispară, o vei simţi în acea stranie linişte care va începe să curgă prin vinele tale, prin sângele tău…

…şi niciodată nu îi vei auzi ca pe o înstrăinare, aceea care înstrăinare cere…

…chemând-o la ea, la capătul unei nopţi făr’ de capăt, acolo de unde, din clepsidra culcată cu priviri rătăcite din rugină rostitoare şi cu zgomote care tac, tu scoteai sechele de linii cardinale frânte, dintre care unele himerice melancolizate, înfăşurate în şerpi de patimi sfâşietoare prin care doar vântul ţipa spintecând măruntaiele vreunei tăceri care vorbea, iar lui îi erau la îndemână neauziturile ei…

…sufletulcerc al tandreţii tale, va fi  pământul întreg al anotimpurilor despletite, rostitor mereu prin, precum un învăluind în crisalida sufletului lui în tine…

…spunându-te repetat cu fiecare exuvie, şi niciodată în amurg, şi niciodată în durere şi nu îţi va fi vreodată gând îmbrăcat în rană trecută în culoarelacrimă de sângeriu şi nici dintr-aceea care să îţi poarte întunericuri, dezarticulându-ţi soliditatea, deşi poate din el ceva va picura,va cădea vreun gând din fruntea învineţită, conţinut cărnos, se va surpa sub vreo greutate a sensului, se va întrista, va păli, se va veşteji, se va usca, se va prăfui, i se va stinge muzica în vreo haltă pe planul înclinat al razei vreunei clipe din anatomia labirinturilor părţilor lui, neprăbuşind însă cântecul… …el va fi ivirea a cărei expresie nu se face la întâmplare, revărsăre cu îndiguiri stăpâninde întru adânc şi durabil, ce niciodată nu se va împrăştia prea tare încât să îşi poată pierde puterea de a pătrunde, nearuncându-se în diformităţi sau în amestecuri lipsite de rosturi, încâlciri heteroclitice dincolo de lizierele lui…

…va fi cel care îşi cântăreşte în cerurile din el precauţiile, după cum el munceşte în gândurile răsfirate şi mângâiate de mâinile febrile ale sufletelui lui…

…cel care poate se teme de sineşi, însă de tine nu, pentru că el ştie cine eşti, pentru că locuieşte în tine, în interioarele tale, iar niciodată nu îl vei înstrăina, şi niciodată nu te va rătăci, nicidecum nu îţi va undui mistere imprecise, acoperindu-te cu ele, tremurându-te, nu îţi va fi vreodată geamăt de încheiat, ploaie împietrindă, fugă…

…derută precum unică, singură certitudine, încotrou al nicăieriului…

…stare de suspensie între susuri de beznă, neştiut al aflării, acel în confuzie, văz în lacrimă din aluat negru, dizolvator…

…ci îţi va fi întotdeauna transportându-te precum înfiorări până acolo, oricare sau oriunde fi-i-va însemnândul fără zgură, fără oxidare, fără spasmuri de cifruri sau hemoptizii sufleteşti…

…va fi cel asemeni unui pod articulat din abstracţiuni de o concreteţe tulburătoare, şi mai cu seamă e nemistic, iar împrejurările în care îl  vei trăi ca şi cum niciodată nu se va sfârşi timpul lui, cel în care mereu îţi va fi şi care a început cu fragmentul pasului din verbul a aştepta atunci când îţi fusesei în avarie sufletească şi poate chiar suflet ruinat în lumea autică din înăuntru…

…cea fără puncte irespiratorii germinând răspunsuri fatale, în vremea unor doruri care te pustiiseră şi din care a rămas amintirea de trupuri revărsânde ale clipelor…

…incorerenţe conturate doar în vis a orice ar fi voit din tine, neaflata ta…

…când îţi spuneai că tot ceea ce îţi poţi închipui îţi poate fi neputinţă, dar aparent posibil, ca oricare neîntâmplat nefăcut încă, rămânând legat de acele gânduri tânjinde, pentru că deja când astfel le simţi le recunoşti şi chipul neîmplinindului, trăindu-le pe unele obsesiv, cu spaima de a le sfârşi, ajungând să te rostească mai mult în tăcere, nonspus, decât le-ai da tu semnificării, în spus, mărturisindu-ţi-le doar sieţi, dar dispensându-te de mărturisire cuiva ce le-ar fi putut rătăci înţelesurile…

…ce poate ar fi luat forma unui gând pribeag cu ceasuri goale ale rămăşiţelor unor triste culori în sălbăticie ca într-o blândă uscăciune pierdută undeva la un capăt al neumblatului împiedicat mereu într-o altă parte, când plecasei înspre ceva simţind că drumul merge înapoi, durere până la lacrimi de singurătate a ceea ce cunoscusei înainte de venirea luişi nimic în tine nu amâna sosirea, simţi că îţi împlinesc cerinţa de taină fără sfârşit…

…el, omulcerc, pe care îl vei simţi ca pe o parte a ta dintr-un întreg întoarsă în întregul monturii cosmosului vostru…

…cel pe care îl crezi undeva încă departe, atât de aproapedeparte, atâtde departeaproape, cu cât mai aproape cu atât părându-ţi-se că s-ar îndepărta mai tare de delirul plăsmuirilor în pândă şi seducţie, atât de cuprinzător învăluitor în volută, într-un neunde atât de întruchipat, atât de substitutiv compensativ al vedeniei împreunător în vise, atât de mărturisitor nespunând…

…atât de înnebunitor de neadevărat existând

…el, cel  nu îţi va fi niciodată frig pedinăuntru şi nici în afară, pentru că vine din valeasoarelui, va fi lumină răsfirată, venită şi rămasă, crescând termic apropieri cu prezenţa lui, cu verbul a cuprinde, cel care spune totul, căldură pasionată ca aspiraţie în care se strigă mereu unui anotimp din aur topit, de foc, de făclie veghetoare, nuanţe cu treceri necontenind înspre intense legături de cărare auzindă până la tâmpelele urechilor în care palpită transparenţele acordurilor şi îţi va fi  mereu un însoţitor al cutezanţelor interzise în împrejurări de crepuscul…

…el, cel pe care îl vei simţi înainte de a fi cu din ce în ce mai multe detalii, iar tu, cu tălpile desculţe, îmbrăcată cu rochia stângăciei şi cu extensii de iluzii când atât de mult îţi părea că mai ai de mers, iar aceasta poate că nu înseamnă altceva decât acest mers ce nu se mai sfârşeşte şi ceea ce moare în iluzie este renăscătorul lucru ce îşi pregăteşte învierea şi puritate ce nu va dispărea pe drumuri, tu îl  trăieşti, înălţare, ca pe un sufletarcă

…într-un ritm între cei doi poli ai destinului care de când lumea este nepereche, ca pe un construct straniu, părând a fi iregular, cumva similimagic, altcumva similirevelator, de multe ori părându-ţi fantomatic, al unei realităţi care poate părea pierdută, şi în adâncime iar peste ea construieşti vispodul pe sub care apa voastră nu va mai scăpa la nesfârşit, ferindu-se necontenit de pietrele pleşuve, însă nu după chipul visului, ci după cel al realităţii, câteodată neireală şi acolo îţi va fi apropierea… …acolo diferenţa…

…iar în depărtări sunt ascunsurile iscării din închipuire, stăpâniri de ţinut nesigur, care trebuie pândit şi sustras imaginarului, nemurindu-l în tine, ca şi cum ai lua în posesie efemerul, făcând-o privind planând, auzind astfel cum ţi se lărgeşte spaţiul lăuntric, umplând de sevă ceea ce ar fi putut până atunci îngreunaturi de învelişuri fără miez,cele odată ale nedeosebitoarelor pe care de acum încolo le vei duce încotroului pe care ţi-l vei vrea, stăpânindu-le, acum ştiind că tot ceea ce aveau să devină fuseseră încă de la începutul începutului…

…doar că nu le vei fi cunoscut alfabetul definirii, până la venirea lui…

… a celui care îţi va da  vindecarea şi păstrează cicatricea prinsă în spaimă, iar tu nu o vei simţi niciodată, pentru că el îţi va răspunde înaintea întrebării când nu mai poţi să vorbeşti, dar pe dinăuntru vei fi dezlănţuire sonoră, de sunat însă, pe dinafară sună doar tăcerea sufletului, dar omulcerc este acel cuvânt care nicicând nu se va retrage din tine, îi vei fi mereu semnificaţie, îţi va fi mereu sete şi foame şi una mai neîndurătoare ca cealaltă, iar el îţi va spune că nu va pleca, îţi va spune cu gură de înger că poţi să îl consumi perpetuu, balansându-l ori mişcându-l gingaş în mecanica iubirii, el, focul din tine, tu, focul ce rămâne cu el…

…el, cel care va fi şi forma tremurului tău , şi a vibraţiilor, dintr-acelea care îţi vor compune insomniile dulci, argintii şi sporovăitoare petrecute în tine, întotdeauna şi nu numai uneori în intimitatea melancoliilor somnului nedormit pe roua nuanţelor ambalate în gânduri, călătorii măcinişuri îndelungi cu ajungeri improbabile şi nuanţe deosebitoare, imagini deschise în evantaiele eflorescenţei ecourilor din trecut când te auzisei ca un căutător fără ochi, văzând cât ştii şi lăuntric ştiind cât visezi, spunându-ţi că atunci când îl vei înceta vis nu va mai fi, gânduri tocite pe partea dinspre care mai mereu le apucasei când îţi apăsaseră fiecare simţ, când erai singură în labirintul ce îţi suna a peşteră şi nu voiai să devii un vaiet…

…şi credeai în disponibilităţile de greşeală ale minotaurului, şi îţi erai greu şi îţi spuneai, în monologurile magice ale descoperirii, cu sensibilitatea ta uşor tresăritoare, că fără încredere nu se naşte nimic, şi nu îndrăzneai să crezi că el ţi se va întâmpla, că îţi va fi aşteptarea în plină certitudine, el aspiraţia şi scadenţa ta, întâmplare cândva, însă a unui nu prea curând…

…dar atunci când ţi-ar fi fost dar să fie, de ţi-ar fi fost, toţi atomii tăi ar recepta vibraţia muzicii lui, sonorizându-se, dacă nimereşti cuvântul magic, iar unul pe care l-ai putea rosti ar fi conţinut în el dorul de evadare spre lumea care ar începe astfel să cânte cu puternică insolitare de verb… …construind lărgimea înspre crugul zărilor în treptele înalte ale cerinţei sufletului tău, simţind cum prin tine trec vectori ai imensităţii, şi o fac radial, iar puterea era doar a ochilor tăi şi ai lui, ai celui care aruncă anateme aparenţelor, fără construiri de cortine, din vorbe transparente, mărturisitoare cu o deplină nuditate, vorbe care spun, rostinde feluri de locuire măsurând distanţa dintre voi, altenanţă între depărtare şi apropiere, măsurând aproapeledeparte dintre tine şi el, dintre pământul şi cerul vostru, vorbe locuitoare în casa lumii voastre…

…acolo unde ieşi din tine, căutându-ţi identitatea cu el, celălalt suflet în care sălăşluieşti, vorbe fără margini şi nu din mii şi mii de cuvinte cu litere strâmbe, măşti şi minciuni…

…cuvinte împânzite de himere şi iluzii care nu au decât întunecimi incomunicantincomunicabile, ci numai şi numai acelea care au duh, stârnind sonorietăţi secrete, nepunându-şi sub interogaţie sentimentele…

…el, cel care îţi  va dilata contururile în forma de fericire a pierderii de sine, care îţi va risipi, îţi va împrăştia şi îţi  vasparge limitele şi în care te vei uita ca într-o oglindă ce vede interiorul, una ovală, şi cu halouri nebănuite în care oricare imagine a lui  va avea caracter de fascinaţie, iar de când ţi se va fi întâmplat, prezentul tău şi al lui l-ai simţi ca pe singurul moment temporal cu adevărat, ca pe unica instanţă a vieţii tale şi orice alte forme de timp concurent nu vor avea avut decât o atmosferă de vag

… prezentul care va fi mereu timpul vostru favorit ca intensitate, trăit ca unul absolut, ca un unic posibil timp, când totul, şi visarea focului, ideală prielnicie, foc ce trăieşte în inima ta, în cerul pedinăuntrului,  foc lângă care te-ai aşezat fără să adormi, având doar memoria arderii, a fiecărei arderi când în tine poate încă mai auzi timpul chemarii de rug, deşi poate a mai fost odată, pentru că orice începe într-o poveste de om de mai multe ori, totuşi aidoma nu a mai fost niciodată, şi tot ceea ce mai întâi a fost iscodire acum devine înţelegere…

…prezentul pur în care pe el îl  vei simţi în cuprinsul tău sufletesc ca o stranie beatitudine din care niciodată nu ai vrea să te mai trezeşti, îl vei simţi într-un undecândva loc ca pe un poem fantastic învăluind pervazul de lumină al ferestrei sufletului tău fermecat, acolo unde îţi sunt înşirate atâtea aţe călătoare ale păianjenilor gândurilor tale desfăcute din nodurile colţurilor şi deşertate din culcuşul lor, simţindu-le câteodată ca pe ceva solidificat în care, dacă ai vrea, oricând ai vrea, ai putea ciopli orice altă formă de relief al lor, când viabile şi când caduce, al altor clipe fără orbite, nevenite, cărora nu le vei mai retrage respiraţiile…

…cele care ar descărca asupra ta acel petrecut magic în care nu ai mai avea unde să îţi parchezi tristeţile şi convulsiile anotimpurilor pierdute, în care graţia ţi-ar da ascultare, împlinindu-ţi dorinţa unde totul va reîncepe în tine aceeaşi, în tine totodată alta, iar el, cel de care îţi va fi atât de sete şi foame şi una mai neîndurătoare ca şi cealaltă, sufletul tău arcă, acel neaşteptat şi totuşi, îţi va fi începutul tău continuu, tu cea care nu va mai cădea din timpul dragostei, fiinţa lui pereche cea de el îndrăgostită secundă cu…

…secundă.

23 de gânduri despre &8222;Sufletul arcă; sufletcerc al tandreţii, cu miezul timpului imensităţii şi al intensităţii aflat în magic&8221;

  1. Frumoasă îmbrăţişare rostitoare a impresiilor calorigene ai, jumătateopal; aşa’i cu apa de foc a castelelor topite, atunci când se închide în semnul focului care îşi aduce mărturia.
    Mulţumesc pentru cum atingi cu degetele ochilor, pentru tactilităţile lor.

    Apreciază

  2. Cât despre ce şi cum a fost mai tremurător/tremurătoare, e după cum fiecare suflet atinge cu degetele ochilor citind, după cum ştie, după cum poate, după cum vrea, şi apoi rescriind în el cuvintele, pentru că ăsta’i chipul lecturii, unul dintre.

    Apreciază

    • Mulţumesc pentru melodie, suflet drag; viaţa e frumoasă, iar cea fără de bucurii e doar o zadarnică aşteptare trăită în părţi dezasamblate. Cât despre dragoste, ni se întâmplă să pendulăm între credinţă şi tăgadă.

      Apreciază

      • Sa ti se cante langa mare si val daca vrei, in valea soarelui daca vrei, pentru un inceput al uniunii depline daca ti-o doresti (astfel)… Si eu de aici, o sa iti arunc flori.

        Apreciază

      • Aruncă-mi rochia cu maci, florile mele fermecate pe care le priveam cu ochi încinşi din vremea când nu eram mai înaltă decât stânjeneii din grădină, iar eu mă leg să mă preschimb în cusătoreasă şi să îţi fac una din rochiţa-rândunicii; am un loc secret şi rotund unde cresc unele anume pentru fiinţe drage.
        Aruncă-mi orice floare vei vrea; voi alerga prin ele cu tălpi fericite, voi dansa înfăşurată în umbra castanilor luminaţi de lună, şoptind începutului…

        Şi pentru mare, şi valul care ştie să recunoască urma pe ţărm, şi să o ia, şi să o poarte…

        Ţie, o preafrumoasă vară catifelată, delicată, adâncă, vibrantă, cu floare bătută, cu ochi de mirare, cum n’ai mai văzut de când eşti; să-ţi pulseze, să te farmece, să-ţi fie dans hipnotizator.

        Apreciază

  3. Sunt elegii care încep –poetic, cu culegerea vântului, sau imnuri cu țipete în vârfuri de munte. Mai sunt ode cu drag de dor, dor fiind un cuvânt greu de explicat, sau balade eroice în care personajul se pierde în natură, natură; alt cuvânt greu de enunțat.

    În felul tău, aici avem o anvergură ce dorește, asemeni vântului și dorului, eroului și naturii, să acopere totul. Știm bine că este imposibil, ici colo trena fâlfâie, șoarecele scapă, mai sus nu putem și prin deschizătură rândunica zboară.

    Mie personal -recunosc asta, asemenea diluvii literare îmi sunt greu de descris, dar dragă fiindu-mi, am încercat o clipă asta! 🙂

    Apreciază

    • Încercarea de enunţare a cuvintelor dătătoare grele e erezie sau candoare, cu spusurile simplificărilor; glumeam.
      Scorchfield, mulţumesc dragului, cel care poartă vina pentru că ai fost atras să faci o descriere a curgătoriilor mele, şi nu retractil, a lor cele care nu acoperă totul, precum spui, însă aproape destul, încercând să cuprindă sub aripă cât mai mult orizont.
      Cât despre trenă, e a rochiei vântuinde din dantelaltădată cu răscroieli de când neştiut, neîncă aflat, ce va exista prin întrebuinţare, ca sentimentele.
      Visez că mai sus putem, acolo unde e încosmosul nostru, acolo unde totul ascultă de legile astronomiei noastre.

      Apreciază

    • Limpezime vie, tresăltătoare văzduhurile tale, tu care poţi fi văzul oricui; ce loc fremătător e acela unde poţi trăi în plenitudinea celor mai intime reverii, acolo unde spui, unde nici măcar acolo nu mai îndrăzneam să visez că voi învăţa cândva limba asta cu tot ceea ce avea de visat, limba asta a tainei tainelor în pereche sacră, iar că s-a întâmplat, a fost o minune.
      E o limbă cu legătoare; legăturile pe care le are cu tăcerea, fundalul de pe care îşi dezlipeşte cuvintele, aspiraţia ca rostire ce dă, ce ia, în stăpânirea tot mai suverană.

      Apreciază

  4. Nu, atunci când am lăsat domniei tale spusurile acelea, nu a fost pomenită nicio vorbuliţă despre, dinspre Dan Mihuţ venire, de la care e de furat simţul umorului în care se tolăneşte, precum făcut-a la sfârşitul rândurilor către mine. Glumesc.

    O să îţi aduc ceva în dar, rostirea unui suflet aflat în lumea asta virtuală, hipernarcotică pentru unii, un suflet de adânc ce mi-a devenit atât de drag.
    Manifestul lui e al unui împotrivit; „UN HOMOSEXUAL ÎMPOTRIVA TOLERANŢEI”. Iată-l:

    un homosexual impotriva tolerantei

    „nu iubesc toleranta . si asta pentru ca urasc sa fiu tolerat. poate parea scandalos dar exista ceva fraudulos in ideea de toleranta – si anume faptul ca cineva tolereaza si cineva e tolerat. ca orice raport in care cineva e subiect iar celalalt exclusiv obiect e un raport impovarator. in ceea ce ma priveste eu nu ii tolerez pe heterosexuali. pur si simplu au aceleasi drepturi la autodeterminare ca si mine sau oricine altcineva. sper sa nu fiu inteles gresit. ceee ce propun nu este ca intoleranta sa regleze comportamentul social. doar ca, in sensul in care am folosit termenul de toleranta, opusul lui nu e intoleranta ci o indiferenta binevoitoare.

    mi-am dorit dintotdeauna sa traiesc intr-o Romanie care sa nu ma priveasca. o Romanie in care sa ma pot plimba de mana cu iubitul meu fara sa intalnesc privirea aceea dispretuitoare sau dimpotriva ingaduitoare, toleranta – dar care deopotriva, ma obiectiveaza, ma incremenesc intr-o definitie, intr-un cuvant fara viata. o Romanie a carei privire sa alunece pe langa mine si in care sa ma pot bucura de
    simplitatea anonimatului. o Romanie pentru care sa nu exist. o Romanie care sa ma lase in pace. o Romanie care sa nu ma tolereze.

    de ce scriu toate astea? pentru ca deunazi, unul din bloggeri (i.e http://www.weblog.ro/prometeu ) era scandalizat de ideea unei parade gay aici in Romania. pus la colt de open-minded people s-a aparat ca are si el dreptul la o opinie. numai ca atunci cand spui ca “…sodomia omoara Romania… prima parada sodomita din Romania… luati legatura cu deputatii si senatorii circumscriptiilor dvs., precum si cu Primaria Bucurestiului , sa impiedice desfasurarea acestui eveniment scarbos pe strazile Bucurestiului… ” nu te mai afli in registrul opiniei ci in cel al activismului, instigarii. poate fi legitim in demersul lui, deocamdata nu e relevant, insa cu siguranta a parasit terenul dubitativ al opiniei.

    ei bine, ce l-as intreba eu pe dl. Prometeu e daca el tolereaza pianistii? sau vegetarienii? budhistii? filatelistii? sindicatul Fratia? fanii lui Michael jackson? culturistii? etc cu siguranta ca-mi va spune ca NU. imi va spune ca raporturile dintre ei nu sunt reglate de binomul toleranta/intoleranta. bingo. este exact ceea ce isi doreste un gay. sa nu fie privit. sa nu fie transformat intr-un obiect al intolerantei sau dimpotriva al tolerantei celorlalti. marea ironie (si ceea ce nu intelege bloggerul nostru ) este insa ca pentru a obtine toate astea e nevoie sa fie galagios mai intai. sa nu lase Romania in pace pana nu-l va accepta asa cum este, acolo in mijlocul ei si nu ascuns, zidit in propria-i locuinta, asa cum cere dl. Prometeu. cat despre multtrambitatul “eu n-am nimic cu ei dar… ” sa fim seriosi. sunt sigur ca trecand pe langa o alta manifestatie cu a carei cauza nu e de acord (e.g. aparatori ai drepturilor animalelor, feministe, membri MISA whatever ) lor nu o sa le spuna “n-am nimic cu voi numai ca fiti voi insiva la voi acasa…”

    anyway, to cut a long story short… dizertatia mea vine de fapt din urmatorul sentiment. toata viata mea m-am simtit un om normal in ciuda alteritatii mele. nu e de mirare ca ma incearca mania in fata intolerantei. in aceeasi masura insa ma incearca frustrarea cand devin obiectul tolerantei prietenilor si confratilor mei. sentimentul meu nu e departe de cel al unui pianist sau vegetarian care afla ca, stupoare, este tolerat!… ma umfla rasul. e de un absurd grotesc si deopotriva trist. ca sa nu mai spun ca mi se pare piezis sa fiu tolerat, uneori, de oameni inferiori mie (iertat fie-mi hybrisul identitar)”…

    Apreciază

  5. Hai sa-l toleram pe mICUTZ pentru partea care nu se vede si nu se citeste, de:
    imoralitate;
    josnicie;
    lipsa de respect elementar fata de familie si copil;
    distrugerea unor legaturi din interiorul altor famili;
    excrocherii;
    lipsa demnitatii de mascul;

    sa mai continui?

    Altfel este un mare SARLATAN in ale scrisului, vorbitului…

    Apreciază

  6. Şarlatan aşa ca într-un cineva care caligrafiază, minţind frumos? Glumeam.
    Pare un fiind încântat de sine, şi atât de capabil de un examen moraldupă cele mărturisite, apt de mistificare, literară, retorică. Are şi un public ţintă, bag de seamă, dar luaţi-mi spusul ăsta în glumă, şi nu în serios, da?

    Apreciază

  7. cuvintele .. sunt „fiinte vii” .. nu doar eu cred asta multi au ajuns la concluzia asta , continui sa cred ca .. in cuvinte cu toate ca sunt daruite aici .. ele atrag isi chema cuvantul (omul) .. printr-un „mecanism” taina sacra ce depaseste de multe ori ratiunea celui ce scrie celui ce citeste .. si .. ar fi o explicatie timida .dar cred eu ca sufletul doar poate fi cerc (sfera) in triunghi .. acea scanteie divina din om trebuie sa aiba o forma .. ea este cuvant si in acelasi timp manifestare a formei pentru a fi inteleasa ..”suflet cerc ” universuri ce sunt aici universuri ce erup din cuvant din „sufletcerc” cam asa simt .. si fiecare gandcuvant .. de aici este un mesaj ., eu sunt bucuros ca sunt aici ,. e un fel de „Cartea vietii cu semne ,mesaje ” .. poate imaginatia imi zboara cu aripi de noapte tarzie .. dar asa intuiesc simt .. ca trimiti mesaje … daruiesti .. si sa continui , eu pot oferi daca doresti imaginea copertii de carte . doar daca te hotarasti sa publici , pentru ca sunt multe albastre cuvinte ce sunt ratacite in zi si noapte .. si uneori un #cuvantcerc# le poate aduce acasa 🙂

    Apreciază

  8. Cuvintele au fiinţă, cum au şi duh, şi fiecare este o rostire când îşi atinge imensitatea şi eternitatea, când se cuprinde şi se conturează, unii în litere, alţii, aşa ca tine, Liviu, în culorile sufletului în care îşi înmoaie penelul, făcând din imagini poezie, o metaforă a eului, a luminii şi a pământului său.
    Tu stai sub acest semn al fiinţei şi al fiinţării, mai cu seamă al unuia de revelare, atingând cu aripile tale sub care ai adunat atâta orizont, fie şi dacă le ai strânse, tot ceea ce semnifică, şi cred că mulţi cei care ţi-au atins cu degetele ochilor sufletului, cum ţi-am spus, picturile, au simţit că eşti din sufletul lor. Suflet, semn simbolic.

    Mă onorează ceea ce ai vrea să faci pentru cartea mea, a unei femeie de decembrie din casta visătorilor, carte care mă scrie în tot ce ştie despre mine până acum, dacă eu cândva aş pune împreună, laolaltă, toate poveştile mele în care mi-am purtat nişte gânduri înveşmântate în cuvinte, nu travestite, iar dacă asta va fi să fie cândva, să o înfăptuiesc, ştiu că vei fi fiinţa care va şti să dea trup de culoare cărnii sufletului cuvintelor mele în gând de sferă, sfera, perfecţiunea formei, trupul cercului, cerc de lumină, lăuntrul ei, încercuirea noastră.

    Apreciază

Lasă un comentariu