Rochiile evanescente ale magnoliilor de ambră în anotimp de nesfârşit, cu tiv de priviri răscolitoare prins de nemărginire

Motto: Avem anotimpuri, anotimpuri sfârşite, anotimpuri fără clipe şi tânjim după forma pierdută sau visată a echilibrelor pe care le-am avut fie şi vremelnic, avem anotimpurile galopurilor tropotitoare ale sângelui şi le avem câteodată şi pe acelea ale muţeniei şi ale surdinei, ale  nadirului, ale nopţilor dizolvatoare  şi ale crepusculelor, ale nimicirilor şi ale sufletelor care nu mai vorbesc răbdând tăceri fără recurs la răni în lumea goală de visuri, dar mai presus de toate avem celelalteanotimpuri…

… cele de care ne prindem privirile cu sete şi cu foame, şi una mai neîndurătoare ca şi cealaltă, anotimpuri în care nu sfârşim, anotimpuri care nu îşi vor retrage niciodată cuvintele şi semnificaţiile, anotimpuri cu picioare pure  în dragoste rostitoare din care paşii nu trec şi privirile nu cad.

Eşti tu, cea care  în păr, ţesătură de feerie, are aninate fermecătoriile împletiturilor  din ceasuri în care sufletul îşi poartă de mână mirările necuprinsului ce merg sub paşii care ajung în orbite de timp niciodată părăsit, fiinţa cea cândva a florii despuiate, cea care îşi desena înăuntru, pe claviaturi goale de clipele pe care le avusese şi pe care şi le surpase, vibraţii de pustiu, răsunând în rupturile din ea când în arhipelagurile sensibilităţii ei germinase cădere de petală întristată în singurătate, când simţea că i se prăbuşeşte copacul cosmosului ei atunci când îşi istovise anotimpul înfloririi pentru că nu ajunsese să fie, deşi se făcuse tremur…

…tremur pe care îl părăsisei când lui îi simţisei trecerea şi la infinit uitasei că tu, tu şi nimeni altcineva trebuia să fi cea care îi hotărai existenţa, pentru că facerea se întâmplase în taina unei realităţi de netăgăduit pe care o ademenisei neferindu-te, aşteptându-i clipele pe are le aşezusei în răcliţa de ambră unde îţi păstrai umbrele şi strălucirile direcţiilor cardinale ale tuturor siluetelor de gânduri, chiar şi ale acelora pe care le uitasei cu vremea, ale unor târziuri cum refuzai să le vezi, pe unele înlocuindu-le câteodată, câteodată nu…

…iar atunci când se întâmpla locul lor îl luau alambicurile ficţiunii, unde îţi păstrai bravuri în care nu te simţeai părăsită de speranţă, aceea a aşteptării în plină certitudine, pentru că nicio clipă nu încetasei să crezi în nemărginit…

…dar îţi spuneai că adevărat şi credibil este de atâtea şi de-atâtea ori doar relativul pentru că e mai puţin susceptibil ruginii, ruginirii…

…că îndoielile şi aproximaţiile sunt, nu doar par, şi asta pentru că sunt relative, iar tu repetai în ele cadenţe auzind pe caldarâmul din tine ca un ecou straniu proprii paşi ca nişte haşuri de umbre din negru violent care însă nu te mai ajungeau pentru că alungai amintirea pe care voiai să o uiţi şi care venea după tine, cea a neputinţelor şi a câmpului de mine în care te transformasei…

…astfel călcând prin tine, adunând întuneric în cutele sufletului tău…

…în faldurile lui stinse care purtau atingerile celui care îţi domesticise toate acele umbre zdrobitoare pe care le strânsesei în jurul tău cu chipul stihiilor, şi tot cosmosul tău începuse atunci să asculte de legile unei astronomii anume când în tine anotimpul dragostei îşi începuse geografia simţurilor sub temperaturi aprinse febricitant…

…şi nimic din ce se întâmpla nu prevestea ecourile ce urmau să se spargă în tine, niciunde altundeva în tine primăvara nu avea sunete crispate, doar tu singură te aruncasei ca într-o hipnoză ce parcă urmărea autonimicirea, calcinând în tine evantaiul de lave ce erai, sentimentele înecându-le în negru deşi le auzeai în lăuntrul tău cum îţi cereau ocrotire…

…însă tu te purtai de parcă nu le auzeai, de parcă totul în tine asurzise, de parcă uitat de tine într-un vârtej de senzaţii care te încremeneau în tăceri la margini pierdute şi nu puteai să te smulgi de acolo de unde ceva vestea faditic ceea ce avea să urmeze…

…un văzut înainte de a fi atins…

…acel care atunci când te-ar fi izbit, când s-ar fi întâmplat, din tot anotimpul dragostei tale nu ar mai fi rămas decât resturi, şi mâinii tale ucigaşe nimic nu i s-ar fi împotrivit, şi tu ai fi simţit cum mori pe braţele ei, sfârşind într-o poveste nepieritoare ce îţi părea acum trăită într-un timp himeric, unul al celui mai frumos anotimp, dublându-ţi în el forţa de halucinaţie după cum atrăgeai şi respingeai în tine gânduri care nicidecum însă nu îţi contestau existenţei realităţi, însă tu te purtai de parcă da…

…de parcă deschideai în tine drame…

…pe scena din tine doar spaime cărora le puneai atât de multe măşti…

…măşti care dezvăluiau tot ce trebuia izgonit…

…cutremurându-te de atâtea nelinişti care nu îşi aveau rostul şi care nu făceau altceva decât să îţi prăbuşească lumile în geamăt, rămânându-ţi cândva nostalgia seninătăţii, asta spunându-ţi cu lacrimi de zăpadă, că nicio himeră nu ţi se închegase, cele cărora, mistificator, le ţinusei uşa deschisă…

…doar că totul fusese atât de aievea şi numai tu dezlănţuisei în tine asaltul tenebrelor când toate acele nelinişti începuseră să te mineze de parcă un demon te ţinea în puterea lui, tot mutându-te pe două talere şi căruia nu încercai să îi scapi, să îţi arunci toate acele gânduri în spinii cărora care îţi sfâşiai rochia…

… rochia ta grea de catifea din iederă verdefericită cu fascinatorii broderii aprinse din fire împletite de brânduşe şi încrustaţii de nopţi în culoarea ambrei pe care îţi crescusei clipele pure care acum deveniseră tot mai palide, şi s-ar fi stins în neauzit, în tristele tale castele care îţi coborâseră din asfinţituri, până nu ar mai fi rămas nimic, nimic din ele oricât le-ai mai fi dat cândva, într-un târziu, zadarnic ocol, pentru că timpul lor dragostea nu l-ar mai fi ţinut cu mâini suverane în care viitorul ar fi înmugurit şi totul în jurul tău părea pierdut şi părea a te pierde…

…începuseşi deja să trăieşti crepusculul cu acele lui cele rotitoare şi neputinţa de a-l stăpâni când singură te alungasei din  rostirea a ceea ce fusese magic, fiinţă secundă cu secundă îndrăgostită

…fiinţă care încerca să îşi înăbuşirea dezlănţuirilor, ceea ce însă nu făcea, încărcându-se cu electricitate apăsând şi tulburând-o, convertindu-se în trăznete cărora nu ştia să le vină în întâmpinare cu formule exorcizante în aşa fel încât ceea ce era în ea potrivnicie să abdice, învinsă, fără vreo rostire şi să o lase să se străbată oricare i-ar fi fost verdictul de vulnerabilitate în care îşi ardea întâlnirile dintre fruntarii cu ochi de gheaţă, de ea neîndurători, locuri ce îi păreau a avea fisura ireparabilului…

…locuri în care cândva şi apropierea, şi depărtarea, ştiuseră ce au de făcut când erau anotimp fără intemperii, unul neîncheiat, anotimp în care nimic din jurul ei nu se clătina…

…anotimp în care în cea mai mare taină paşii tăi dănţuitori mergeau în întâmpinarea ei, a celei din care care venea, cea care niciodată nu va dispărea din ea cu ceea ce arde în comuniunea vieţii timpului magnoliilor de ambră şi a semnului de foc din ochii ei de flacără în care cercuri închide când tandreţea lui, a celui de ea rostitor îşi aduce mărturia şi semnul lui în toate frigurile pe care ea şi le-a încheiat cu supunere atingând limanul unde îşi căuta potolirea lor…

…departe de gândurile obosite şi târzii în care purta pietre sângerânde în priviri când îi şchiopătase orb mersul drumului de fluturi ce nu ştiau să ningă alb ci doar cu chip de tăcere aripi zdrenţuite în căzută primăvară înstrăinând taina minunii, minune despre care îşi spunea că poate nu i se va mai întâmpla încă o dată oricât ar mai aştepta-o cu smirnă şi cu tămâie, cu aur şi argint, cu pâine şi cu sare…

…durând-o până la singurătate pentru că o primise ca pe un meteor…

…că o stinsese pe când îşi năştea în neaşteptare timpul păstrat la ureche de iarnă, care auzise pe când ea nu ştia încă clipele ce aveau să fie rupte din calendarul albăstrimii iernii ca să fie scrise cu iubire…

…clipele pe care avea să le strângă în braţe firave adunându-le să fie ceea ce erau şi nu doar păreau a fi, doar un miraj, doar un visat, doar un tremur străjuitor ce se pregătea să îi ia în custodie lumea cu pământul răsfirat din inima ei întreagă pe treptele căreia era zvâcnire uitată demult, trepte răsturnate prin spărturile cărora se strecurase mângâierea a ceea ce venise până la ea, a ceea ce ea îi spusese în gând că o să rămână şi că nu îi va sfărâma venirea din neaşteptare când nimic nu credea că se va mai întâmpla…

…în nimic nu credea că se va mai întrupa  până când fiinţa minunată e unei făpturi de înspre ea se îndreptase dintr-un capăt de anotimp pe coastă albă de iarnă privind la vremea în care urma să curgă în ascultările aripilor fluturilor de nea, aşezuta ei zăpadă în adormite visuri din singurătatea ochilor…

…acolo unde i se deschisese privirea cu tot ce avea de visat, spunându-şi că el ar putea fi cel care îi va căuta trupul sufletului să i-l crească din dorinţe dezgolindu-i asfinţiturile din păr, din piele, din neliniştirile tâmplei în suave clipe de degete desenând cu sidef conture topite sub atingeri virginale în respiraţii peste sfieli, clătinându-le, coborând în adâncurile fiinţei ei, sedimentându-se în geologia ei senzorială, acolo unde mult din ea dormea uitări…

…şi totul i se părea de parcă ar fi fost ieri când îşi asasinase prematur transfigurările, învineţindu-şi mai întâi clipele, asfixiindu-le, înstrăindându-le, simţindu-le cum mor în spasme, de-atunci murind şi ea fără încetare până când în deznădăjduire şi cu privirea prinsă de spaimă înţelesese că totul ar fi rămas fără vindecare în acel sfârşit continuu dacă nu îşi putea aduce înapoi sufletul care nu mai putea să vorbească şi asfel răbda, dar nici să rabde nu mai putea pentru că dacă nu ar mai fi avut timp infernul ei ar fi ajuns la destinaţie şi acolo ar fi şi rămas…

…şi ea plângând în abise, în abisuri de mână cu pustiul şi lumea anotimpului pe care îl cernise ei şi-ar fi povestit dizolvarea…

…şi tot ce ar mai fi putut aştepta era doar somnul apelor purtându-şi întunericurile şi al neuitării acum al timpului de-atunci pe care îl lăsase  capriciilor furtunilor închipuite pe care le dura în loc să le nimicească începând să îşi numere amurgurile, spintecând în carnea lor, în ea pustie…

…iar asta o ştia cu sufletul naufragiat, şi nu aştepta să o afle până ar fi fost prea târziu

…atât de târziu încât să nu mai poată exista aproape…

…târziu care i-ar fi anulat orice speranţă încât să nu mai poată reface frumuseţea care îi fusese cea a poveştii care atât de misterios îşi cheltuise tainele şi fără pereche le păstra pe acelea pe care încă nu ştiuse cum să i le fure din înţelesuri aflate doar după ce şi le-ar fi călătorit îndelung şi stăruitor pe care le-ar fi putut pierde singură din vedere dacă nu şi-ar fi asediat imensitatea şi eternitatea în care credea pe când îşi compunea solilocurile, în timpul în care celuilalt nu i se mai putea spune pentru că devenise o genune…

…în acele clipe fără de anotimp peste nopţile cărora se lăsase crustă violacee pe când credea că el începuse dinspre ea să îşi ferească privirile şi toate visările ei de cândva acum îi păreau realităţi de mult apuse, părăsiri parcă doar de fantezie zămislite, stăpâniri ale efemerului…

…senzaţia de târziu ce începuse să locuiască în ea asemeni unei fatalităţi pe care o oprea la ferestrele sufletului ei, înfigând în ea gratii cu puterea că nu e totul pierdut, şi asta nu o vorbea himerelor, ci năzuinţelor care în ea nu secătuiseră, fantomelor chinuitoare în care inventase stingeri şi de care se eliberase, pe lângă care îşi trecea amintirile care purtau flori argintate şi chemări împerecheate cărora li se ruga în gând să nu sfârşească nici ei, cea rămasă singură, a pierderii perechii, nici celui căruia îi dădea durată, spunându-i-se în gând…

…separând timpul absenţelor cercului tandreţii de cel în care părea că el o îndepărtase, privind înainte rotitoare,  şi nu uitând înspre vedenii măcinând umbre…

…un înainte încă invizibil dar nu himeric în care toate se vor întoarce apropiat din drumurile lor în veşnicia deschiderii celui dintâi de unde plecaseră şi nu vor fi ajungeri improbabile…

… gând creat şi recreat fără încetare din nevoia de un el neîntâmplat…

…pentru că fără de elneîntâmplatul,  în lumea ei ar fi atât de frig pentru delicata tijă a fiinţei ei oricare ar fi fost anotimpul…

…şi deşi nimeni nu o cunoştea mai bine de cum se cunoştea ea însăşi, conştientă de fragilitatea ei, el ar fi patria ei tandră cu toate infirmităţile despletitelor  cândva spaime,  acum pribege, cele pe care nu  ştia atât de bine să şi le ascundă…

…iar dincolo de orice repere şi geografie, ca într-un misterios cod descoperit prin întâmplare, deşi nimic pe pământul ăsta nu e întâmplător, el o va citi rămasă ca dintr-un timp al unei vremi pierdute, şi nici măcar nu îi vor fi trebuitoare multe cuvinte în ocrotite încăperi de-a lungul tăcerilor firului timid şi dureros al cusăturii sufletului ei care nu mai visa, şi în fiecare zi, în fiecare clipă, ea  şi-ar  spune că îşi va trăi în el celelalteanotimpuri, acelea care ni se întâmplă pentru că le-a fost…

…hărăzit.

Anunțuri

35 de gânduri despre &8222;Rochiile evanescente ale magnoliilor de ambră în anotimp de nesfârşit, cu tiv de priviri răscolitoare prins de nemărginire&8221;

    • Că tot veni vorba de lucruri nehărăzite, ce ‘oi fi căutând tu oare în prinsoarea spamului, de-acolo de unde te-am eliberat acum, Oare? Cât despre cadou’ţi, ceva o anticipase, întâmplarea? Întreb. Şi aşa o spui, de parcă ai ţine închisă între braţele tale o bucurie avută furişeşte. Glumesc.

    • Mă mulţumesc cu mijlocirea clipelor de meditaţie pe marginea acestei întrebări, Scorchfield, dar aş risca un răspuns. Nu ţi’e defel, nu mă lasă să mi se strecoare părerea că, adică presupunerea or’ închipuirea. Zâmbeşti?
      Nu’i cuvântul ăsta, complicat, făcut pentru tine, să te aibă la discreţia lui.

  1. … prevad ca o sa imi pice o poezioara din traistuta, asa cum tai zboruri pe aici, pe deasupra blogului tau…

    Îmi port pustiu prin noapte pasul meu

    Pe drumul cu pietriş lucind la stele.

    S-apleacă peste lume Dumnezeu
    Şi stau de vorbă stelele-ntre ele.

    Solemn e cerul, minunat mereu!

    Pământul doarme-n ceaţă azurie.

    De ce mi-e sufletul atât de greu?
    Aştept ceva? Păreri de rău să fie?

    Păreri de rău? De ce? În van sunt toate!

    Şi de la viaţă ce-aş mai aştepta?

    Vreau numai linişte şi libertate.
    S-adorm adânc, s-adorm, să pot uita!

    Dar nu vreau somnul de mormânt să-mi fie!

    Să dorm pe veci şi totuşi pieptul meu

    Să fie încă plin de vlagă vie
    Şi să se-nalţe răsuflând mereu.

    Şi zi şi noapte-auzul să-mi dezmierde

    Un cântec de iubire lin şi clar

    Şi să foşnească-ntr-una, veşnic verde,
    Deasupra frunţii mele un stejar. – M. Lermontov, Al. Filippide

    … ai vazut, ti-am zis eu… imi cunosc traista.

    • Tu, dantelato, înluminato, ţesătură şi ochi, ai o traistă fermecată din care cuvinte în cădere pică acolo unde îşi află înţelesurile, acolo unde şi le pot găsi; mulţumesc pentru ce reverşi, „tăind zboruri” cu privirea planând, din lumea ta în lumea mea, cea care şi-a împlinit până acum toate profeţiile.

      “Vreau să ştii
      un singur lucru.

      Tu ştii cum e:
      dacă privesc
      luna de cristal, ramura de aramă
      a toamnei liniştite la fereastra mea,
      dacă ating
      aproape de foc
      cenuşa care-mi alunecă printre degete
      sau trupul zbârcit al lemnului
      totul mă duce către tine,
      ca şi cum tot ce există,
      arome, lumini, metale,
      sunt mici bărcuţe, navigând
      spre acele insule ale tale care mă aşteaptă.

      Ei bine acum,
      dacă puţin câte puţin încetezi să mă mai iubeşti
      voi înceta şi eu să te iubesc, puţin câte puţin.

      Daca dintr-odată
      o să mă uiţi
      nu mă mai căuta
      vei fi uitată de mult.

      Dacă ţi se pare prea mult şi te înnebuneşte,
      vântul de steaguri
      care-mi trece prin viaţă,
      şi te decizi
      să mă abandonezi la malul
      inimii în care am prins rădăcini,
      gândeşte-te
      că în ziua aceea,
      la ora aceea
      voi ridica braţele
      şi voi scoate rădăcinile mele
      în căutare de alt pământ.

      Dar
      dacă în fiecare zi,
      la fiecare oră
      simţi că îmi eşti destinată mie
      tu şi toată fiinţa ta delicată,
      dacă în fiecare zi răsare
      pe buzele tale o floare care mă caută,
      o, dragostea mea, doar a mea,
      în mine tot acest foc se repetă,
      în mine nimic nu se stinge şi nimic nu se uită,
      dragostea mea se hrăneşte cu dragostea ta, iubito,
      şi cât timp vei trăi va rămâne în braţele tale
      fără să se desprindă dintr-ale mele”.
      Pablo Neruda

      • Camelioara, cum ti-au fost Floriile? S-au aplecat cu nemarginita duiosie sa iti mangaie orizontul inspre care te indreptai? Sa dea o forma linistii si pacii care, de drept, ti-ar umple fiinta? Te-au invaluit cu temperatura lor calda care iubeste si transforma in serbare tot ce atinge? Floriile se daruiesc astfel celor care le raman aproape si nu se departeaza de insemnatatea si rostul acestei sarbatori. Iti doresc sarbatori iluminate, pline de dragoste, cu oameni iubiti si trairi de neuitat!

        Dintre multele traduceri ale versurilor lui Pablo Neruda, varianta aceasta e cu deosebire cea mai poetica. M-a incantat sa o recitesc mai plina, cu plus de farmec si muzicalitate.

      • Fiinţă dragă, Floriile îmi fură o zi în care gândurile făpturilor în mine locuitoare care fac parte din spaţiul meu sufletesc, cel în culorile Iubirii, mi-au adus bucurie, cei pentru care m-aş vrea pentru totdeauna o zodie a protecţiei depline, ele, acele fiinţe, sufletele mele sprijinitoare, oamenii mei iubiţi şi iubitori, dragostele mele arbori.
        Ţie să îţi fie toate clipele şi doar cele ale zilelor Timpului Sacru cu sete de fericire, cu priviri senine la ferestrele caselor oamenilor din viaţa ta, bucuria să îţi inunde sufletul curat şi luminat şi linişti să îţi împleteşti în păr.

    • Bune fie-vă toate dimineţile, deschideri de zile în splendoare, vii, foşnitoare;mulţumesc, bunule domn, gândului avut pentru o fiinţă ce poartă nume de floare, unul care îi vine atât de bine înfăşurător.
      Să aveţi o Duminică a Floriilor senină în cerul sufletului, cu împăcare dacă ceva poate v-a fost în culoare întunecată.

      Pentru domnia voastră, într-un timp sacru, un film-rugăciune; „Ostrovul”.

  2. @ La multi ani gingasa floare-ntre flori,
    CAMELIA !
    Fie ca toate FLORILE primaverii sa-ti umple bratele si
    inima-ti mereu vie si plina de marinimie,
    azi in DUMINICA FLORIILOR

    Cu stima si respect,
    Aliosa.

    • Vă mulţumesc încă o dată, domnule Alioşa, pentru toate gândurile atingătoare izvorâte din sufletul dumneavoastră.
      Să aveţi parte de zile de senin, de întâmplări şi împrejurări astfel învăluitoare, îmblânzind orice ar fi înnourare.

      • Sărbători Pascale în Iubire, dragostea ca stare de a fi, asta să vă fie lumina, domnule Alioşa, cea a cerului din înăuntru.
        Pentru domnia voastră un dar; nişte cuvinte, inscripţii pe trupul sufletului…

        1. “Dincolo de curgerea timpului si de cugetarea zeilor, este Focul cel Viu si Vesnic, din care vin toate si prin care fiinteaza toate cele ce sunt. Totul si nimicul sunt suflarea Sa, golul si plinul sunt mainile Sale, miscarea si nemiscarea sunt picioarele Sale, nicaieri si peste tot este mijlocul Sau, iar chipul Sau este lumina. Nimic nu este faptuit fara de lumina si tot ce vine dinlumina prinde viata si ia faptura.

        2. Precum fulgerul aduce lumina si din lumina tunetul si focul ce se revarsa , asa este si gandul omului, el trece in vorba omului si apoi in fapta sa. Deci, ia aminte la asta, caci pana la focul ce arde trebuie sa fie o lumina si un tunet. Lumina omului este gandul sau si aceasta este averea sa cea mai de pret. Lumina prinde putere prin cuvant, iar vointa omului aprinde focul prin care sefaptuiesc toate cele ce sunt in jurul sau.

        3. Fii ca muntele cel semet si ridica a ta lumina mai presus de cele ce te inconjoara. Nu uita ca aceiasi pasi ii faci in varful muntelui ca si in josul sau, acelasi aer este sus ca si jos, la fel creste copacul in varf de munte ca si in josul sau, la fel lumineaza soarele piscul cel semet ca si pamantul cel neted.

        4. Fii cumpatat ca pamantul si nu vei duce lipsa de nimic. Creanga prea plina de rod este mai repede franta de vant, samanta prea adanca nu razbate si prea multa apa ii stinge suflarea.

        5. Ia aminte la copacul cel falnic, cu cat este mai inalt, cu atat radacinile sale sunt mai adanci inpamant, caci din pamant isi trage taria, nu uita asta. Cu cat te ridici mai mult, cu atat trebuie sacobori mai mult, caci masura ridicarii este aceeasi cu masura coborarii.

        6. Puterea omului incepe cu vorba nerostita, ea este asemeni semintei care incolteste, nici nu se vede cand prinde suflare de viata. Lumina semintei este cea care o ridica, pamantul este cel ce-i da hrana, apa ii da vigoarea, iar rabdarea o imbraca cu tarie.

        7. Priveste raul si ia aminte la invatatura sa. La inceput este doar un firicel de apa, dar creste tot mai mare, caci vine de la ce este mai mare, si lucrurile asa trebuiesc implinite, prin firea lor.
        Asemenea este si gandul cel bun si drept randuit, el isi face loc printre pietre si stanci, nu tine seama de nimic, isi urmeaza drumul si nimic nu-i sta in cale. Apa cu apa se aduna, iar impreuna puterea este si mai mare.

        8. Ia seama de taina aceasta si nu o uita, acel firicel de apa stie unde va ajunge, caci una este cupamantul si toate cele ce-i vin in cale nu il pot opri pana la sfarsit. Astfel sa iei seama la gandul tau unde trebuie sa ajunga si vei vedea ca nimic nu sta in calea sa . Sa-ti fie gandul limpede pana la sfarsit; multe se vor ivi in calea sa, caci firea lucrurilor din jur este miscatoare asemeni apelor.Apa cu apa se intalnesc, pamant cu pamant si munte cu munte.

        9. Ia seama la gandul cel rau, fereste-te de el ca de fulger, lasa-l sa se duca precum a venit, caci te-ndeamna la lucruri nefiresti. Fereste-te de vorbele desarte si de neadevar; sunt ca pulbereacampului ce-ti acopera ochii, ca plasa paianjenului pentru mintea si sufletul tau. Ele te indeamnala trufie, inselaciune, hotie si varsare de sange, iar roadele lor sunt rusinea, neputinta, saracia,boala, amaraciunea si moartea.

        10. Nu judeca oamenii dupa greutatea lor, dupa puterea lor, dupa averea lor, dupa frumusetea lor sau dupa ravna lor, caci si unul si altul a lasat din ceva pentru a creste in altceva. Cel bogat este sarac in liniste, cel tare este slab pentru altul si cel slab are taria lui ascunsa. Cum firea lucrurilor este miscatoare, asemeni este si omul. Ce da valoare unei unelte, trebuinta sau frumusetea ? Duce un om mai mult decat boul? E mai bogat vreunul ca pamantul ? Doar cunoasterea si intelepciunea il ridica pe om peste dobitoace. Si degeaba ai cunoastere daca ea nu este lamurita de vreme.

        11. Fierul inrosit a fost rece si se va raci iarasi; Vasul a fost pamant si va fi iarasi pamant; Pamantul ce-a fost sterp acum este pamant roditor si se va starpi iarasi peste vremi. Ravnaomului face schimbatoare toate acestea. Dar ravna ii intoarce bucuria in tristete si linistea inneliniste. Fierul si focul ajuta omul, dar il si vatama. Si aceeasi ravna il indeamna a merge pecarari nestiute si nebatute de ceilalti dinaintea lui. Tot ravna il indeamna la strangere de averi, lamarirea puterii si a se masura cu altii. Fereste-te de a te masura cu altul, caci trufia de aici se naste; ea te va cobori mai jos de dobitoace si te va desparti de fratele si de vlastarul tau.

        12. Neinteleptul este manat de ravna, dar inteleptul incaleca ravna. Neinteleptul sufera cand ravna il duce la pierdere si la cadere, dar inteleptul intotdeauna gaseste castigul in pierdere si inaltarea in cadere.

        13. Trufia raceste iubirea inimii si o face in dusmanie si nu exista dobitoc mai josnic decat omul care nu mai are iubire in inima sa. Caci iubirea este cea dintai putere si chipul ei este lumina. Ia seama ca nu cumva gandul tau sa se impresoare cu trufia , caci mai jos de dobitoace vei ajunge.

        14. Gandul bun si vorba in inteleapta iti pot potoli necazul, iti pot racori inima, dar nu te vindeca,pentru ca omul sufera dupa cum trufia a crescut in el, caci suferinta este umbra trufiei.

        15. Nu iti lega sufletul de nimic lumesc, de lucruri, de dobitoace, de argint sau aur, caci ele asa cum vin, asa pleaca. Dupa orice zi vine si noaptea, si dupa iarna vine primavara, caci asa este randuit si asa este firea lucrurilor. Toate cele ce se vad, se nasc, cresc si apoi se intorc de unde au plecat. Doar firea lucrurilor ramane pururi, iar aceasta are nenumarate si nesfarsite ramuri, siasemenea izvoarelor mintii si sufletului tau, ele nu se arata la vedere. Caci o suflare si un foc fac sa creasca toate cele ce cresc ierburi, copaci, dobitoace si oameni– si din aceeasi vatra vin si catre aceeasi vatra se intorc, si vatra aceasta este pururea.

        16. Precum copacul cel falnic creste langa cel mic fara a-i face rau, asa sa fiti intre voi, cel mare sa nu loveasca pe cel mic si nici sa-i amarasca sufletul, caci va avea datorie mare de dat, la fel ca si hotul. Arunca un lemn pe rau si mai multe vor veni din susul sau catre tine. Adu-i multumire semenului tau, adu-i lumina pe chip si in suflet, iar toate acestea le vei gasi mai tarziu inflorite in inima ta.

        17. Nu lua cu siluire si nici cu vorbe amagitoare ceea ce nu este al tau, caci cel ce priveste prin ochii tai este acelasi cu cel ce priveste prin ochii celuilalt. Ia seama la taina aceasta.

        18. Nu grabi nici o lucrare caci trasul de ramuri loveste inapoi. Fructul copt este usor de luat, cel necopt este greu de luat si gustul e neplacut. Nu te grabi deci sa aduni ce este inainte de vreme,caci iti va amari sufletul. Cum creste cadrul, asa creste si stinghia si cum creste roata asa creste si ispita.

        19. Ramai mereu in racoarea sufletului tau, dar daca mania se aprinde in tine, ia seama ca nu cumva sa treaca de vorba ta. Mania vine din teama si nu a locuit dintru inceput in inima ta; Daca nu creste prin trufie, ea se intoarce de unde a plecat. Trufia inchide poarta intelepciunii, iar cel trufas se pune singur langa dobitoace. intelepciunea este mai pretuita decat toate cele ce se vad cu ochii, ea este aurul mintii si sufletului tau si este rodul cunoasterii udata de vreme.

        20. Nu-ti amari sufletul cand simti durerea si neputinta, ci mai degraba cauta sa te folosesti de ele pentru indreptare , caci in rod ai si samanta. Nu se poate ca o samanta buna sa dea rod rau.Lacomia intotdeauna duce la pierdere, furtul intotdeauna duce la boala, gandurile sterpe intotdeauna duc spre ratacire, mania intotdeauna loveste inapoi, rautatea si neadevarul intotdeauna aduc neputinta , trufia intotdeauna aduce suferinta.

        21. Mergi la izvor cand sufletul ti-e aprins, scormoneste in apa limpede si asteapta pana ce devine iarasi curata. Asa se va duce si aprinderea sufletului tau, precum tulburarea aceea.

        22. Ia bine seama la taina semintei. Asemeni ei este gandul tau, si cum samanta nu se poate fara coaja, asa este si gandul cel rodnic al omului. Coaja gandului rodnic este vointa, iar fara vointa,gandul se usuca si nu foloseste la nimic. Dar puterea este in rabdarea semintei, iar vointa si rabdarea fac mladita firava sa razbata pamantul tare.

        23. in vremea lucrului tau, inveseleste-ti inima la vederea lucrarii tale inainte de terminarea ei,caci precum fructul isi anunta venirea cu o floare, tot asa fapta omului este vazuta de cel cumintea si simtirea limpede, inainte de a fi terminata.

        24. Ia bine seama la cauza omului sarac, dar si la cauza omului grabnic avut, caci nici una nici alta nu sunt firesti. Omul sarac are multe ganduri desarte si le schimba de la o zi la alta, vorbeste mult si lenea i-a invelit bratele si picioarele.
        Cel grabnic avut ori e hot si inselator, ori vede mai bine necazul altuia si cauta a-l amagi, de acolo isi trage grabnica avutie.

        25. Fii bland si rabdator cu cei de langa tine, caci asa cum te porti tu cu ei, asa se poarta si altii cu tine, caci simtirea lui este la fel cu simtirea ta, din aceeasi suflare este si simtirea lui, iar lumina ce se vede prin ochii lui este din aceeasi lumina cu cea care se vede prin ochii tai.

        26. Unde este taria omului acolo ii este si slabiciunea , ceea ce-l ridica il si coboara; ramai in limpezimea mintii si simtirii tale si vei vedea toate acestea. Cel mic este deasupra celui mare, cel usor este deasupra celui greu, cel slab este deasupra celui tare, cel bland este deasupra celui aprig. Limpede sa-ti fie mintea si simtirea, si ia seama de toate acestea.

        27. Taria muntelui vine din rabdarea sa, din linistea sa, stanca ii este numai invelitoare. Dar taria lui este incercata de vant, de apa cea lina. Ia-ti puterea din rabdare si din liniste si foloseste-te deea prin limpezimea gandului tau, caci nu tulburarea izvorului roade stanca, ci limpezimea sa.

        28. Lucrarea facuta din teama nu are viata lunga si taria ei este asemeni unei revarsari de ape care tine putin. Asa este si cu tulburarea oamenilor, ea vine de-
        afara, dar este chemata de teamalor, insa teama vine prin necunoastere, iar necunoasterea prinde putere prin neadevar, lene si trufie.

        29. Soarbe cunoasterea de la cei cu barba alba si nerosita de vin si lasa vremea sa o imbrace cuintelepciune. Nu privi la trupul lor slabit si garbovit, caci toate acestea sunt plata lor pentru cunoasterea lucrurilor si cresterea intelepciunii.

        30. Multumeste pamantului pentru toate cele ce-ti ofera, multumeste cerului pentru ploaia care iti hraneste pamantul, multumeste soarelui pentru caldura si lumina casei tale si a pamantului tau,multumeste lunii pentru linistea somnului tau, multumeste stelelor ca vegheaza asupra somnului tau, multumeste muntelui pentru povetele si fierul ce-l iei din el, multumeste padurii pentru tot ce iei de acolo, multumeste izvorului pentru apa ce-o bei, multumeste copacului pentru lucrarile ce-ti arata, multumeste omului bun ce-ti aduce bucurie si zambet pe chip.

        31. Precum iarba buna creste cu iarba rea, asa sunt si oamenii, dar tine seama ca purtarea lor cea rea este semanata si crescuta din teama si neputinte, iar trufia este invelitoarea lor. Nu certa purtarea lor si nu cauta a-i indrepta din vorbe si mustrare, caci apasarea pe rana nu o vindeca.Oare iarba aceea este rea doar pentru ca este amara pantecului tau ? Asa este si cu omul, de vei vrea sa-l indrepti, adu-i pentru inceput gandul si simtirea la ce este placut atat omului bun, cat si omului rau. Unul vede roata plecand, iar altul vede aceeasi roata venind. Cine vede mai bine ?

        32. Doar cel inteleptit poate vedea limpezimea si linistea din mintea si sufletul celui tulburat, caci cel inteleptit a fost odata si el la fel ca si cel tulburat si roadele amare l-
        au facut sa tina seama de alcatuirea fiintei sale. A fugit de roadele sale amare in varful muntelui si acolo nu a scapat de ele, a fugit in mijlocul padurii si iata ca roadele erau cu el, apoi a privit in launtrul sausi iata ca roadele sale amare aveau radacini in mintea si simtirea poftelor sale.

        33. Este o floare mai frumoasa ca cealalta ? Este un izvor mai limpede decat altul ? Este un fir de iarba mai presus de un altul ? Fiecare are taria, frumusetea si priceperea lui. Este in firea lucrurilor ca padurea sa aiba felurite soiuri de copaci, de iarba, de flori si dobitoace. Nu seamana un deget cu altul de la aceeasi mana, dar este nevoie de toate pentru a bate fierul. Este marul mai intelept decat prunul sau parul ? Este mana stanga mai buna ca dreapta ? Altfel vede ochiul stang de cel drept ? Cele de sus isi au rostul lor si cele de jos isi au rostul lor, cele mari isi au rostul lorsi cele mici isi au rostul lor, cele repezi isi au rostul lor si cele incete isi au rostul lor, cele ce au fost si-au avut rostul lor si cele ce vin isi vor avea rostul lor.

        34. Neputinta vine dupa rautate si neadevar, caci ceea ce dai aceea primesti, ceea
        ce semeni aceea culegi, dar ia seama ca lumina sufletului tau si al celui de langa tine are aceeasi vatra si ramane fara umbra. Vezi ce tulbura necontenit izvoarele mintii si sufletului aproapelui tau. Adu-i linistea in suflet si limpezimea in minte si batranetile tale vor fi ca pomul copt, oasele si taria ta nu vor slabi si te vei intoarce de unde ai venit, satul de caldura urmasilor tai.

        35. intotdeauna va fi cineva dedesubtul tau si intotdeauna va fi cineva deasupra ta. La cele ce sunt dedesubtul tau sa te uiti cu iubire si nu cu trufie caci acolo iti sunt radacinile, iar la cele ce sunt deasupra ta sa te uiti cu privirea de prunc si fara teama.

        36.Cele tari, cele slabe si cele nevazute sunt cele ce alcatuiesc lumea si toate acestea legasesti in om si toate alcatuiesc un intreg. Nu este nimic care sa fie afara si sa nu fie si inauntru. Ia seama la toate acestea cand iti apleci privirea inauntrul tau si vei gasi toataintelepciunea zeilor ascunsa in nevazutul fiintei tale. Zeii au luat seama inaintea omului de aceasta intelepciune si asta i-a adus mai aproape de Focul cel Viu si Vesnic.

        37. Ia aminte ca bataia inimii, curgerea sangelui prin vine, vindecarea ranilor, frumusetea ochilor si minunatia alcatuirii trupului sunt facute prin puterea si suflarea Focului cel Viu si Vesnic care este in fiecare si al carui chip se arata in lumina. Dar nu uita ca trupul este doar o farama din putinul care se vede…

        38. Curatenia trupului si desfatarea sa prin simturi te pune doar putin mai sus de dobitoace, caci nu un sunet placut te ridica, nici o duioasa atingere, nici un gust placut, nici o mireasma imbatatoare si nici o bucurie a ochilor. Caci unde este caldura, apare si frigul, unde este dulcele apare si amarul, unde este placutul apare si neplacutul, unde este mireasma apare si duhoarea, iar unde este ras, si plansul pandeste.

        39. Iata dar calea de inceput : cumpatarea in toate cele ce faci, ascultarea de batrani si de cei intelepti, harnicia, multumirea cu ceea ce ai, ferirea de neadevar si de vorbele desarte, ferirea de cearta si de manie, buna purtare intre semeni. Dimineata sa te trezesti cu ele, ziua sa le porti mereu in minte, seara sa le ai cu tine in somn si astfel supararea, lipsa, amaraciunea, neputinta,boala si rautatea altora nu se vor atinge de tine.

        40. Dincolo de acestea se afla iubirea, vointa, curajul, rabdarea, modestia si ele ridica omul cu adevarat. Acestea sunt cele ce te apropie de Focul cel Vesnic si, prin ele, calea ta urmeaza calea zeilor, dar ingroparea lor te arunca mai jos de dobitoace. Doar prin ele primesti adevarata cunoastere si intelepciune, adevarata putere, adevarata bucurie, adevarata bogatie, rodnica si trainica lucrare.

        41. Dar iata ca unde este iubirea poate aparea si ura, unde este vointa poate aparea si delasarea,unde este curajul poate aparea si frica, unde este rabdarea, poate aparea si graba si unde este modestia poate aparea si trufia. Caci miscatoare sunt si cele ce se vad si cele ce nu se vad din fiinta omului.
        Dar toate acestea sunt ale celui ce simte, iar peste el se afla cel ce gandeste si acesta este cel ce vede miscarea in nemiscare, este cel care dincolo de toate aceste virtuti se desfata in cunoasterea si linistea ce intrece orice bucurie, iar atentia, echilibrul si limpezimea sunt uneltele sale.

        42. Cel tulburat vede binele ca bine si raul ca rau, este atras de una si fuge de cealalta, dar inteleptul vede si frumosul si uratul, simte si frigul si caldura, si finetea si asprimea, aude si placutul si neplacutul, gusta si dulcele si amarul, simte si mireasma si duhoare a si nu face judecata intre ele. El vede deslusit ca firea lucrurilor este in toate, caci frumosul din urat se trage si uratul din frumos, dulcele a fost amar la inceput si se va face iarasi amar, placutul se naste din neplacut si neplacutul din placut. Si toate acestea lumineaza sufletul inteleptului pentru ca cele bune si placute hranesc si bucura trupul si simturile sale, iar cele neplacute neinteleptuluihranesc mintea si inielepciunea sa, caci vede innoirea lucrurilor si semintele viitoarelor bucurii.

        43. Nu este usoara cararea zeilor, dar nu uita nici o clipa ca omul poate cuprinde in iubirea sa mai mult decat poate cuprinde in ura sa, caldura se ridica mai mult decat poate cobori frigul, cel ce este deasupra vede mai multe decat cel ce este dedesupt, usorul se intinde mai mult decat se intinde greul, lumina razbate mai mult decat poate razbate intunericul, puterea care uneste este mai mare decat puterea care desparte.

        44. Lungul si scurtul au acelasi mijloc; cercul mic si cercul mare, globul mic si globul mare pe acelasi punct se sprijina; nevazutul si vazutul acelasi loc ocupa; toate cele mari stau ascunse in cele mici, iar aici este o mare taina a firii; mare printre intelepti este cel ce o pricepe.

        45. inteleptul uneste pe cel ce vede cu cel ce gandeste, cel ce simte cu cel ce face, dar neinteleptul ii desparte. Deschide-ti bine ochii, caci cel ce face, cel ce simte si cel ce gandeste sunt asemeni norilor care vin si pleaca, dar cel ce vede prin ochii tai este vesnic si lumina sa este fara umbra.
        El este dincolo de viata si moarte, dincolo de bine si rau, dincolo de frumos si urat, dincolo de curgerea timpului”.
        Legile Belagine

      • @ Multumesc pentru cele spuse AICI dar si la mine !
        Acum in VINEREA PATIMILOR,
        nu pot decat posta
        Sfanta Slujba a PROHODULUI lui IISUS HRISTOS :

        Sarbatori PASCALE luminate!
        Cu pretuire,
        Aliosa.

  3. Tuturor sufletelordragoste ce ştiu să nască Iubirea,Lumina călăuzitoare din noi..

    Suntem suflete truditoare ale zidului de lumină, cel al dinăuntrului nostru; acolo, în lăuntrul nostru, simţim mereu că suntem purtaţi pe drumul nostru, al omului, de o veşnic călăuză, aceea a luminii din noi, lumina LUI, şi în lumea noastră din adânc nu ne este nicicând frică, deoarece îl avem pe EL ca înalt.

    Sărbători pascale în lin, în senin.

    • Adevărat a înviat.
      Te-a adus gândul, ţi-a mişcat aripile şi mi te-ai urcat, privire; bucuroasă de tine, sufleţico. Să ai parte de clipe care să îţi îmbrăţişeze visurile cu mâini vii şi adevărate.

  4. Adevărat a înviat.
    Un Paşte în linişte şi în blânda armonie a geometriei luminii, domnule Alioşa. Bucurie să vă fie adunatul clipelor şi dăruire sufletelor aproape. Bucurie mare, rotundă, străluminândă, albastră.
    Cu deferenţă, bunule domn.

      • Bunule domn, fie ca inima domniei voastre să fie mereu un loc de intensitate, să nu prindă decât nădejdi, sensibilitatea pe care v-am simţit-o să nu cunoască niciodată amorţirea şi puterea de viaţă să nu trăiască nicicând fisuri.
        Cu mult drag, domnule Alioşa; fie-vă minunate şi luminate zilele, toate!

      • @ Buna dimineata !
        Afara-i soare si-i frumos
        Iar eu ma indrept spre tine
        Cu gand curat, marinimos
        Si-o melodie de la mine :

        Interpreteaza frumoasa Tatyana Ryzhkova .
        Weekend placut oriunde vei fi !
        Cu stima,
        Aliosa.

  5. Suflete, locul ăsta al tărâmurilor mele de cuvânt este confesionalul meu; eu şi solilocviile mele, ale urmelor unor întoarceri. A fost o vreme când singură îmi minam dragostea, când călcam în mine ca prin mine, din teamă, din frică, acea frică inexplicabilă doar de mine miemi explicabilă care mă înfiora şi care se dezlănţuia din orice; ajunsese în mine pretutindeni, substanţă nocivă şi vâscoasă prin care rătăceam, însă dacă stai să te gândeşti, iar asta o spun aşa, însă nu doar aşa, fiecare dintre noi se teme de sineşi precum şi de altul, iar câteodată nici măcar nu ştie, nu înţelege cu limpezime de ce.
    Şi ajunsesem să fac din dragostea mea umbră, şi mă făcusem unei dureri rob, şi o duceam întunericului, până într-o zi când. M-am vindecat de acea frică. Acum acolo, în ea, în nopţile ei, nu mai locuieşte nimeni.
    Ai trăit vreodată ceva din asta?

      • E o disperare mută căreia i te strigi cu mâini de ceară când deznadejdea e adâncă şi mocnitoare, când totul în tine e in memoria arderii, şi nimeni altul decât tu i-ai fost dragostei incendiator, iar acum eşti sufletcenuşă, când ţi-ai ars îngerul iubirii, iar arderea e distrugerea, şi nu datul unei flacari. Eu am simţit atunci cum mor iar atunciul ăsta e al unui trecut apropiat în care alungam şi rechemam. Şi despre asta, despre un drum pe care îl credeam fara întoarcere, este povestea, doar că ştiam că atunci când ceva îţi este hărăzit nu va dispărea niciodată definitiv.

    • exist. dar nu sunt. ontologie inca defecta.

      drumul de parcurs inapoi spre fiinta e lung.

      cioburi in talpi.

      still struggling to limit the damage caused but getting there eventually.

      unoder (danish) = mischief n.
      1. an injury or evil caused by a person or
      thing.
      2. a cause or source of harm, evil, or
      annoyance.

      multumesc de comentarii si incurajari.

      • Ştiu cum e cu cioburile din tălpile sufletului şi cum e când închizi ochii vineţii şi vezi doar negru şi nimic îmblânzitor; îţi prind mâna şi îţi spun că tot ce ai de făcut e să împlineşti restul care ţi-a rămas după ce ai murit trăind în ultima vreme, şi numai tu ştii care e acel rest, însă mi-aş dori ca nimic să nu îţi mai prelungească agonia, să nu îţi fie una interminabilă.
        Eşti de o natură divină, şi ai o anume măreţie; asta să nu o uiţi niciodată.

        Nu mi-a venit să-mi cred ochilor când ţi-am văzut lăsatul de urmă aici şi îţi mulţumesc pentru asta şi pentru încă multe altele neştiute, suflete.

  6. Pentru tine, ceva…precum şi dorinţa mea de a nu te schimba în fiinţa tăcută a tuturor singurătăţilor…

    De fiecare dată când iubim e singura dată când am iubit vreodată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s