Într-o noapte magică în care timpul aude cu ochi pe care nu îi poţi vedea, scrisoarea ei de anul trecut, Moş Crăciun

Motto: Credea în cevaceva ce nu există încă, la fel cum preabine ar putea exista, nefiind încă aflat, ci doar intuit, existând însă pentru acea fiinţă care îl afirmă şi care nu ar putea afirma ceva ce este neadevărat deşi părând a fi nefiinţă, nu s-ar putea face nici o afirmaţie asupra-i…credea că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există precum şi ceea ce întârzie să apară.

Şi mai ştia că orice inexistenţă, în clipa în careîncepi să vorbeşti despre ea, devine existenţă.

 

Înainte de a-ţi trimite în iarna ei din flăcări de zăpadă, superb incendiu cromatic, trăind o melancolie accentuată, cumva lipsindu-i acea seninătate pe care veşnic o are, mai cu seamă pe aceea stranie a celei ce a traversat dureri, aceeaşi scrisoare ca şi anul trecut, Moş Crăciun, doar că acum recitită cu mâini de suflet tremurânde, una dintre ele strânsă pumn în care ţinea nişte fire din păr de înger pe care îl prinsese într-o noapte dărâmândă pe când cădea din cer, şi udată cu pete de lacrimă…

… tu neluând-o ca într-un târziu banal în care să îţi simţi colorată nedumerirea atât de sinceră însă dar şi zâmbind în sinea ta că încă nu ai ajuns să îi fii destinaţie eliminată sau terminată celei despre care ştii că are nişte zâne în podul sufletului de la care are praf argintiu…

…tu, tu, Moş Crăciun, ai simţi ca şi cum ceva din viaţa ei cade câteodată, ceva din ea, ceva din ea lasă, ceva din ea aşteaptă…

…ceva din ea uită, ceva din ea doar pare, ceva din ea tace, ceva din ea se încleştează, ceva din ea doarme, ceva din ea se întoarce, ceva din ea pleacă, ceva din ea se înnourează, ceva din ea nopteşte se furişează cu paşi de întuneric, depărtând, ceva din ea se ascunde, ceva din ea se sfârşeşte, nişte senzaţii mai mereu sunt expulzate, altora le e uitată chemarea pe numele lor adevărat, ceva din ea se usucă într-un colţ de colete cu lacrimi, acolo unde îşi depozitează cuprinsul unor ascunsuri din clipele fără anotimpuri…

…şi atunci când toate aceste cevauri o duc într-o lume a unui undeva tare îndărăt iar pentru tine nu e niciun mister  că ea a fost acolo cu toate despuierile fără coajă ale sufletului ei, căutând în jur în vremea în care urma să apari clipele de care să îşi reazime bucuria în cea mai mare taină, ştiind că tu eşti cel care va reuşi minuni, iar ea spunându-şi ca într-un cândva să înceteze a le mai primi  ca pe meteori…tu ai şti în ce ea ar vrea să o întâmpli…

…doar că ea se înşală duios crezând că dacă tu ai şti, ai şi putea-o face.

„Drag Moş Crăciun,

Fiinţa de o inocenţă târzie care încă mai copilăreşte, mimând atât de bine maturitatea bănuiam că îţi va scrie, deşi nu ştiu niciodată cărui gând i-o va face; de ceva vreme, a devenit făptura cu monologurile, aşa că nu-i băga în seamă capriciile enunţării, deşi crede că ai fi tentat să o faci şi spune-i doar că îţi place, de parcă ai fi obligat să o faci…

..de fapt, nici nu cred că ai avea încotro, doar o cunoşti de pe vremea când atât de bine i se potrivea acest adjectiv, precum şi o grămadă de încă multe altele…ţi-o aminteşti, nu? este cea care în viaţa ei nu ţi-a spus vreo poezie şi nici nu ţi-a mai scris vreodată până anul trecut, cea despre care ştii că atunci când se (ne)rosteşte, dă suflet unor cuvinte într-o voce, aceea a fiinţei sale,  într-o limbă de taină…

…cuvinte având un rost în măsura în care poartă un fatum…

…şi mai ştiu că îţi va cere nimic, prudentă cu semnificarea, pentru că se teme să te roage să îi aduci ceva anume

ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul, dându-i-se cu toată fiinţa, aceea din visuri şi gânduri ale îndurării tuturor vânturilor de miazăzi şi de miazănoapte în care sălăşluise cu credinţă în ele…

…ceva pe care să îl aibă din credinţă; ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă este real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese cumva o fantasmă; oricum, o cunoşti de mult…i-ai desluşit alcătuirile cevaurilor; ale unora, altcumvaurile altora…

…căutările ei înspre răspunsurile lor, ştiind că o întâmplarecânva, cea a unui anume neştiutîncă va face ca unul dintre răspunsuri, deşi ea îl va căuta, va fi el acela care o va găsi, neîndoindu-se că acelui sens încă nedesluşit îi va trebui un cum; fel potrivit al aşteptării…

…şi o va face în inocenţă, în puritate; astfel îi va fi şi gândul ce îl va pătrunde, sfredelindu-l cu privirea, iar atunci când îi va fi dat să fie, îl va trăi nemijlocit şi într-o spontaneitate şi despre care atunci când îi este acelui gând mărturisitoare, îi spune cu glas de tăcere acolo…loc născut din semne şi tăcere pe care nu ştie să le desluşească încă şi nici să le audă şi nici să le cuvânte şi se teme că poate le-ar învălui doar într-o formă imperfectă a limbajului şi ei însăşi, copil iluzoriu al clipei, şi-ar fi confuzie în încercarea de a le înţelege şi de a le transcende…

…ştie doar că din ea izvorăsc şi ea va fi cea care le va isca, aşa, ca într-un joc magic, ca într-o vrajă a fantasticului, privind acel ceva nedescifrat, ce doarme undeva, în somnul eului său, acela scotocitor, scormonitor şi aparent cunoscător, stând acolo, în mijlocul unei plăsmuiri, sau poate al unei uitări…

…îi cunoşti, Moş Crăciun acea acea utopie a ei, personală; cea  a unui spirit liber care înţelege, dar, cine ştie, se teme că nu ar avea acele însuşiri ale făptuitorului, spirit pentru care faptele precum şi întâmplările derizorii sunt captări fine şi nuanţate şi atât de complexe, căpătând o semnificaţie nebănuită, precum şi una enigmatică şi care, printre altele, are un realism dezvăluitor al privirii, unul care obnubilează întunecimile învăluitoare…ştii ce crede şi ce spune despre nişte suflete visătoare pe pământul acesta care trăiesc ca nişte somnanbuli, dorindu-şi să stăpânească tărâmuri neatinse încă…

…ştii care le este încotroul paşilor visătorilor; paşii încotroului visătorului sunt cei înspre spaţii necunoscute, drumuri nebătătorite, pe care descoperirea viitorului ca început al prezentului este acel ceva; cevaul despre care ştii doar că va fi acolo şi căruia îi eşti călătorie înspre incertitudine pentru că îţi recunoşti un ieri absolut, întâmplat, purtând înlăuntrul lui toţi ierii din timpul şi din locul lor precum o succesiune neîncetată, mărturisitorii de tine-urmă ai unui trecut care, fiind într-un trecut, nu s-ar fi întâmplat altfel de cum s-a petrecut…

…iar viitorul, cel al mâinelui, al nostru, neîntâmplaţilor, neîntâmplaţii noştri încă, existenţă a noastră încă necunoscută şi necunoscătoare, este al unei incertitudini…

…al unei incertitudini şi nu neapărat al unei necesităţi, această incertitudine nevenind din cauza necunoaşterii lui de către orişicare fiinţă, ci pentru că urmează ca întâmplare probabilă; una ce nu s-a făcut încă…închipuită, simţind că prin voinţă şi prin vis, suntem liberi a ne provoca realul de către posibil; ieşim, cumva, din jocul întâmplării…visul, ca o ficţiune, in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aduci pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă în lumea aievea, întâmplare magică…

…de atâta vreme o cunoşti, Moş Crăciun, ştii cum înaintează prin clipele de ea, dându-i-se fiecăreia întru atingere auroral şi cuprinzător; ştii că este unul dintre aceste suflete visătoare; suflet rătăcitor prin pustiuri astrale, ce îşi transfigurează realitatea cotidianului ce o înconjură, dându-i o aură şi o sacralitate, făcând din pământul ei  fiinţei ei o împărăţie a cerului, potenţată divin…

…iar atunci când scrie din ea, o face mergând în căutarea orişicărui vis al ei, a memoriei, a timpului, a tuturor pierduţilor paşi, astfel regăsiţi, pentru că aceasta îi fusese precum dorinţă urmată şi urmărită, dar mai cunoşti despre ea şi altceva… deşi este o fiinţă visătoare, în înăuntrul ei este veşnic trează; visează şi nu visează…

…ştii despre visurile ei, cele  cu ochii larg deschişi, în care învăluie în poveşti cenuşiul în culori nemaivăzute şi nemaitrăite până atunci…amestecă imaginile şi apoi le le sparge în fărâme caleidoscopice, atingându-le pe fiecare cu acea exuberanţă a sufletului unui copil, ea, copilul timpului, în tot acest răstimp gândind că niciodată nu i se va întâmpla să îmbătrânească…

…tu,  Moş Crăciun, tu ştii mai bine ca nimeni altul că de multe ori prin ochii ei priveşte un copil, când atinge lucrurile cu uimire, simţindu-le cum încep să o pătrundă şi nimic nu îi pare de neînţeles în plecare lor într-un mai departe unde ar duce-o şi nu se întrebase nicicând de ce i-a fost să şi le încrucişeze…ştia doar că ceva o adusese acolo, dinspre partea cu timpul şi vremea lui, a iscării, ei rămânându-i acum citirea liberă deschisă, descifrându-le ca pe un presupus mister, îi fusese dat să le descopere, fie că le aflase prin întâmplare, fie prin căutare…de căutat însă nu, nu o făcuse…

…toate acestea le ştii, Moş Crăciun, la fel de bine după cum nu îţi este străin faptul că de cele mai multe ori are acea uitătură înspre neîncă de parcă ar purta ochelari dintr-acei ai căror dioptrii apropie necunoscutul şi că de multe ori i se întâmplă să ia în derâdere fărâmele idealiste şi utopice ale unor dezmembrate clipe zăcând inert…şi o face cu o expresivitate ludică…zâmbeşti acum, Moş Crăciun…iar ea ştie de ce o faci; tocmai ţi-ai amintit de ceva; cevaului unui cândva, demult…

…ştii cum spune despre ea că adoră atunci când este gravă şi o face cu o ironie nonşalantă, mai ales când adulmecă primejdiile unor gânduri şi le evaluează după o verosimilitate; aceea a logicii…ştergând din ele acele cuvinte care s-ar preta exciziei; simte că trebuie ceva să taie din trupul lor, deşi i-ar fi mai lesne să le ocolească…ar tăia din ele şi le-ar lăsa acolo, lângă acel gând al lor, zăcând, la margine de ea, pentru că dacă ar fi fost să înceapă să creadă în ele ar fi fost ca într-un fel de situaţie limită în care credinţa în acel ceva presupunea suspendarea acestei logici, cumva neputincioasă, într-o astfel de întâmplare…

…ştii despre cevaurile ei lucruri de taine, pe care nimeni nu i le-a aflat; cred că în fiecare an ţi le-a spus, mergând prin vorbe crezând că astfel vor ajunge la tine, iar tu i le vei face cu putinţă…ai atâta magie, nu? doar eşti Moş Crăciun…poţi face şi desface, dacă îţi este aceasta voinţa şi nu ar vrea să creadă despre tine că e doar absurdul unei demiurgii…ea crede în tine, deşi nu eşti nici real, nici pipăibil, nu te-ai arătat nimănui până acum…

…poţi fi când vrei oriunde şi oricum…

…şi tu ştii atât de bine că ea trăieşte cu o sete de cunoaştere a realului, doar că este un altfel poveste când e vorba de tine, precum multora o iluzie…or nici măcar…pe tine te-au chemat în suflet milioane de copii…

…tu ai doar de-a face cu trăirile lor, ale chemării primitorilor; a lor, de tine, cu credinţă deoarece copiii cred în tine, Moş Crăciun…şi nimeni nu te-a văzut vreodată, nu te-a atins, oricâtă sârguinţă ar fi avut, mai cu seamă, o copilă într-o noapte, cândva, în urmă cu mulţi ani…îţi aminteşti, aşa’i? i s-a părut că îţi vede umbra…

…era doar o vrajă vizuală…

…iar atunci s-a gândit cu tristeţe că eşti cam singuratec, Moş Crăciun, dar asta e; nu ai fost făcut pentru a trăi laolaltă; doar eşti o forţă supraumană, detaşată de omenesc, o forţă magică..

…iar înspre tine nu există decât calea gândurilor; alta nu ar şti şi nici nu ar putea căuta, iar de ar încerca, ştie că ar fi una iluzorie, iar ea de iluzii se ţine deoparte; sunt amăgitoare…în tine are credinţa; crede că tu poţi săvârşi miracole, ea având nimic de aşteptat…nimicul ce nu există în sine însuşi, ci doar în legătură cu ceva pe care şi-l vrea întrupat iar tu i-l ştii, aşa că, fă o minune, pentru că atâta timp cât tu exişti, minunea merge cu tine; fă din nimic…

ceva”.

Asta e ceea ce ţi-a scris anul trecut, Moş Crăciun, dar nu ţi-a mai trimis-o, pentru că se temea asupra felului în care te-ai apleca asupra cuvintelor ei, dacă ai face-o cu pasiune, dacă astfel te-ai dedica registrelor ei de esenţe or’ de curiozităţi pe care le mai are încă în ceea ce te priveşte, întrebându-se dacă ai intra în anatomia unor părţi din care ea te-a alcătuit, luminându-i labirinturile închizândurilor, iar acum, când i-ai mai citi şi aceste cuvinte ţi-ai închipui-o ca şi cum i-ar intra linia de plutire în criză sau cum ar simţi că i se surpă un echilibru sub greutatea unor sensuri, prefăcându-se că înşiră vrute şi nevrute şi punând-o pe seama anotimpului care ar fi trebuit să fie magic pentru ea…

…şi i-ai trece asta fără alte imputări în trusa consecinţelor visătoriilor prea nerărite care îi eliberează sintaxa, expasiune pe care nu şi-o putea înfrâna, intenţii pe care nu şi le dorea jugulate, împingând-o la nişte incredibile consecinţe intime, pe dinăuntru spunându-şi şi storcând nişte cuvinte de sevă, cuvinte pe care timpul ăsta ştie că i-l aude, pentru că e în apropierea văzului şi al auzului ei…

…iar tu, tu Moş Crăciun, oricât ai încerca să o faci să îşi măsoare şi să îşi limiteze nişte erori de adevăr şi să îi refaci nişte nuanţe de sens, nu ştiu dacă vei reuşi, însă ceea ce ştii e că ea nu e înclinată către exces şi nicio revărsare de a ei nu se va face la nimereală…

…şi nici acum nu a învăţat dansul pe muchii de cuţite şi peste abisuri şi nici căutătoare fără ochi nu a fost vreodată, ştiind mai bine ca oricând acum că orice întâmplare are un miracol şi o lege a ei, iar ea nu vrea într-una anume, la voia ei, să fie amestec fără rost şi încâlciri de semnificaţii, iar acesteia, celei pe care şi-ar dori-o, i-ar face dacă ar avea puterea, o îndiguire pe care să o stăpânească şi care să o facă adâncăadâncă şi durabilă…

…şi ar începe-o ca poveste cu epilogul ei, şi dacă începutul ar avea în el deja sfârşitul,  ţi-ar cere ţie, Moş Crăciun, dacă’i aşa, să faci din ea un început fără de…

…sfârşit.

post scriptum, nişte zile mai târziu

Dacă ar fi putut, Moş Crăciun i-ar fi răspuns, atât ei cât şi tuturor acelora care vor vrea să uite să îşi amintească ce i-a durut şi îşi vor aminti ceea ce vor vrea să uite, că oriunde ceva încetează, este întotdeauna ceva în continuare; e ca un fel de miracol, unul ce se poate hrăni din orice…

…şi i-ar mai fi spus să înveţe alchimia alianţelor contrariilor, să nu îşi mai continue rănile, să fie a singurătăţii dar şi a oamenilor, să nu uite mai cu seamă să audă cu pedinăuntrul, din înăuntru, şi să ştie că ruleta clipelor îşi urmează jocul, doar că  sufleurii timpului câteodată nu mai sunt în…

…scoică.

Anunțuri

76 de gânduri despre &8222;Într-o noapte magică în care timpul aude cu ochi pe care nu îi poţi vedea, scrisoarea ei de anul trecut, Moş Crăciun&8221;

  1. Nu’i atât de credibil ficţional, minunata mea? Glumeam, aşaşiaşa.

    Spusul din începând e răspunsul, în felul meu, despre (in)existenţe, dintre care pe unele câteodată le refuzăm rapid, încheindu-le, fără să mai aşteptăm vreun ascuns care se va întâmpla să ofere acel „ceva”, până atunci un alt ceva revelându-ni-se.
    Vorbesc în dodii doar că tu înţelegi; e un ascuns undeva care promite, noi fiind acei care îl compromit.

  2. Ho ho ho

    Iar ma-ndepartez de tine, dinadins, ca sa te vad.
    Nerobita de puterea sufletului tau cel dus inapoi spre alta lume
    Care-i pare mai a lui decat lumea in care parca din greseala a fost pus.

    Dar te vad tot mai aproape ca si cum eu insami sunt.
    Despartita doar de ochiul care ma priveste rece
    Undeva pe insasi calea nimanui dezvaluita,
    Unde sufletul tau parca sade pregatit sa plece.
    E desprins de trup si este mai frumos ca niciodata.
    L-as desface din adancuri, sa-l alin si sa-l pazesc.
    Dar cum pot pazi eu, Doamne, rasuflarea ta cea sfanta
    Care insuti ai desprins-o de pe osul tau domnesc.

    Ma rog deci sa se intoarca fara ura catre tine
    Dar cand va sa vin si eu, sa ma lasi sa-i dau ocol
    Daca nu ca o femeie, ca un suflet care vine
    La alt suflet ce-l asteapta in tacere trist si gol. – Ileana Malancioiu

    O amintire – Cesar Pavese

    Nu exista barbat care sa poata lasa vreo urma in aceasta femeie.
    Tot ce a fost piere intr-un vis,
    Se risipeste dimineata si ramane doar ea.
    Daca nu ar fi fruntea atinsa de clipa, ar parea uimita.
    Dar obrajii zambesc mereu.
    Nici zilele nu se aduna pe chipul ei
    Ca sa-i schimbe zambetul usor ce se rasfrange peste lucruri.
    Cu apriga fermitate face orice lucru
    Dar pare de fiecare data ca e prima oara.
    Si totusi traieste fiecare clipa.
    Se dezvaluie trupul ei puternic si nici o oboseala nu o atinge.
    Daca-i privesti fix gura, inchide ochii pe jumatate in asteptare,
    Nimeni nu ar indrazni o nesabuinta.
    Multi ii cunosc zambetul ambiguu sau incruntarea neasteptata.
    Daca a existat un bărb. (: s-o stie cum geme umilita de dragoste,
    Plateste zi de zi nestiind despre ea pentru cine isi traieste ziua de azi.
    Zambeste singura
    Zambetul cel mai ambiguu
    Mergand pe strada.

    Craciun fericit, draga mea!

  3. Lora, limbă de foc din taina tainelor în culoare zămislitoare de flacără cu rubin la zenituri, îţi mulţumesc pentru umbletul cuvintelor colindătoare; au ajuns chiar în unghere demineneştiute şi într-altele demult tăcute.
    Niciun gol să nu trăieşti vreodată, niciun plin de găuri.
    Zile ale Crăciunului liniştite ţie, sufletaproapedeparte atâtdedragmie şi celor dragi ţie, acelora care mai vor, care mai pot, care mai ştiu să înţeleagă această Taină a creaţiei din Nou.

    “N-ai dezmierda de n-ai şti să blestemi.
    Surâd numai acei care suspină.
    Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi,
    de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

    Şi dacă singur rana nu-ţi legai,
    cu mâna ta n-ai unge răni străine.
    N-ai jindui după frânturi de rai,
    de n-ai purta un strop de iad în tine.

    Că nu te-nalţi din praf, dacă nu cazi
    cu fruntea jos, în pulberea amară.
    Şi dacă-nvii în cântecul de azi
    e că mureai în lacrima de-aseară”.
    Radu Gyr

    „Mâinile de mi le ridic, iubito, auzi tu,
    auzi cum foşneşte tăcerea…
    Pentru stele şi vise orice umbră
    chiar de-i numai o şoaptă, nu-i oare
    în toate lucrurile mărunte
    de aici, aproape, de acolo, de niciunde?
    Auzi cum pleoapele alene închid,
    şi chiar şi acesta-i un foşnet
    plutind uşor pân la tine.
    Auzi cum încet, din nou le deschid
    şi-mi pare c-ai fi lângă mine…

    Cel mai neînsemnat dintre gândurile mele
    în mătasea tăcerii, pecetea şi-o lasă.
    şi-n năframa întinsă a zării
    cea mai plăpândă înfiorare îşi scrie urma neştearsă.
    Răsuflarea mea ca un leagăn
    înalţă stelele şi-apoi lin coboară.
    Luminile ce-n juru-mi plutesc
    fruntea ca un văl îmi mustră
    răcoritoare ca un izvor,
    iar în catifeaua albastr-a-nnoptării
    zăresc cum adie uşor
    mâini străvezii de îngeri, departe, departe.
    Şi numai pe tine, cea care-ţi ai sălaşul
    în adâncul adâncului inimii mele
    n-am parte să te aflu în juru-mi”.
    Rainer Maria Rilke

  4. Îţi doresc sărbători de poveste, alături cei pe care îi iubeşti i îi porţi în suflet ca fiind fiinţe dragi, părticele aparţinându-ţi! Fă loc Copilului Iisus să se nască şi în sufletul tău! Aşterne ce ai tu mai frumos, mai pur, mai alb în tine, la picioarele Sale. Uită azi de tine şi aminteşte-ţi de El. E ziua Lui şi e o onoare să fii chemat să Îl sărbătoreşti!
    Îţi urez si un lainic ”Crăciun Fericit!”, o masa imbelşugată, traista Moşului plină de bucurii şi peste toate să ninga cu un strop de pace si de sănătate!
    Cu drag şi respect!

    • Mulţumesc, duioasă copilăfemeie din clipe de zbateri; zile de un real magic în sufletul tău şi nimic aspru să nu te atingă, zile în sufletul tău, cele ce vor urma şi toate cele ce vor veni după să îţi fie în atingeri suave, şi a niciuneia să nu fie a unui tărâm pe care să îl simţi că mergând înspre până la el mai este, ca pe un încotroul unei îndelungi călătorii cu ajungere îndoielnică, nicio trăire să nu fie a unei existenţe efemere şi să nu te pierzi vreodată de tine chiar dacă o vei simţi ca pe o formă de fericire.
      Îţi urez să îi fii cui ţi-e dorinţă acel reazem cu putere magnetică asupra pribeagului care va călători înspre tine nu pentru a te găsi, ci pentru a te afla.
      Acelaşi drag pe care îl am dintotdeauna pentru tine, Lavinia!

      • Să vină Anul Nou cu bucurie, sănătate, împlinire şi tot ceea ce îţi doreşti să ţi se împlinească! Cifra controversată ce-o poartă la coadă să nu te influenţeze. 2013 să fie un an magic, să fie un altfel de an, să fie acel an!
        La mulţi ani! Petrecere frumoasă la cumpăna dintre ani! A unora ne este o petrecere lăuntrică, a altora este petrecere-manifest, cum o fi a ta, să fie frumoasă!

    • Nu am nicio problemă cu cifrele, ştiu să încifrez înţelesurile, semnificaţiile alcăturilor lor; 13 pentru mine este dintr-un şapte, un patru şi doi de unu…sau dintr-un opt, un doi şi un trei.
      Magia, pentru al cărei gând îţi mulţumesc, ţi-o doresc şi ţie a fi mereu întâmplată unui prezent ademenitor.
      Un AltAn, care deşi nu poate să îţi promită, să îţi fie trăit altfel, şi nicio dorinţă de a ta să nu cunoască piedica; totul protector, totul viu în lumea ta şi nicio umbră.

      • Pe unii i-ar crispa, în gândul lor, acest 13 buclucas. Eu cred că e special, tocmai fiindcă oamenii se feresc de el. E diferit… ne sperie diferitul. În loc să ne bucurăm de diversitate, noi vrem să fim toţi o turmă mare în care să nu mai ştim care e ”care”, să nu mai avem identitate proprie.
        În ultimii ani am invăţat să apreciez oamenii diferiţi, speciali. În general, cand îi lipseşte omului ”materialul”, îl înzestrează Dumnezeu cu alte daruri pentru sufletul său şi pentru cei din jur. Pentru mine e o minunăţie să văd un om frumos! Sunt atât de rari în viaţa mea oamenii frumoşi… şi o spun cu tristeţe şi cu apăsare.
        Mi-e dor, câteodată, în răstimpuri, de mine-copilul. Ştiu că e în mine, că zvâcneşte şi dă din aripi de nerăbdare, dar presiunile societăţii mă obligă să îl ascund şi să dau piept realităţii cu răceala omului matur. Şi-mi pare rău… Gardurile stau să cadă şi copacii nu mai freamătă în miez de vară de glasuri de copii. Valea e goală, dealurile sunt pustii… Sufletele oamenilor stagnează, parcă… parcă… nu mai aşteaptă nimeni nimic… Şi e trist că în toate îşi face loc răul. Am uitat să ne iubim unii, pe alţii…

      • Draga mea, eu nu pot să spun despre „unii”, decât dacă aceştia sunt dintre cei pe care îi cunosc, şi într-o ocurenţă aş fi putut afla ceva despre chestia asta, ca să îmi fie ştiut, aşa că habar n’am despre ferit sau neferit, sau rezemat pe alte înţelesuri, fantazând, şi nici despre cât ne sperie sau nu altfelul nu mă preschimb în declamtoare de cuvinte, pentru că eu cred că fiinţele de un fel le văd la fel pe cele asemănătoare lor; alte fiinţe le par, aidoma, la fel, pentru că nu ştiu să privească alt fel, altfel, dar simt că sunt un alt ceva; într-un fel neştiut şi neaflat lor, sunt ceva, altfel, acel alt ceva, acel altceva ce numeşti tu „diferit”, iar pentru a-l atinge ca înţeles, ca această petrecere să fie a unei posibilităţi, se „cer” îndeplinite nişte condiţii, iar aceste condiţii ale posibilităţii lor trebuie şi ele, la rândul lor să fie posibile; trebuie deci ca să fie realizate, şi-aşa acei oameni „diferiţi” ajung să ne fie, devenind oameni întâmplaţi.

        Preferinţele, Lavinia, sunt cele care fac diferenţele, valorile sunt cele care fac asemănarea…asta aş mai spune despre „diversitate”.

        Şi iarăşi nu aş cădea în păcatul de a spune despre unii fiinzi ca despre „noi”, pentru că eu una sunt un om al humei, şi mă are în pavăza ei zeiţa Grija, şi nu sunt un om al turmei, şi ca mine atâţia alţii, doar că neştiindu-i, pot doar crede că ceea ce e în mine e şi în ei…aşa că, eu l-aş pune, în locul tău, pe acest „noi” deoparte, şi aş separa nişte oceane, după substantive şi substanţă.

        Înţeleg din nespusurile tale că vrei să nu vegetezi, nedorindu-ţi o existenţă mediocră, şi vrei să ţi-o înalţi pe cea a sufletului de la un posibil naufragiu care ţi-ar putea fi copleşitor, că nu vrei ca vreun act de-al tău să fie o sursă a vreunei suferinţe, dar încearcă, draga mea să priveşti înainte, şi înapoi şi în jur cu mai puţină „mânie”, şi îmi pare rău că înăuntrul tău şi în afară ai coborât draperia unor cuvinte cu tristeţe şi amar, de parcă ar fi prea târziu pentru tine în viaţă pentru sufletul tău, însă aşa e când se dilată enorm nişte impresii, efectul este sporit.
        Şi, nu uita, copilăfemeie, că până şi contrariile altfelurilor au un punct de întâlnire undeva, dar trebuie avut grijă cum te îndrepţi prin tine, înspre ei, spre acei alţii ai altor feluri, şi spre cei ai aceluiaşi fel, iar în amândouă feluri de întâmplare trebuie să ştii să pătrunzi înainte de a intra.

        Şi nu, nu am uitat să ne iubim, poate că doar unii au devenit amnezici şi autici, însă nu toţi, şi îţi doresc să ai pe cine să te rezemi, pentru că atunci când simţi că nu mai ai în cine, simţi că încetezi să te mai rezemi în tine, îţi doresc să nu trăieşti vreun sentimentalism prelungit pe care să îl simţi că îţi debilitează fiinţa vulnerabilă, iar mai presus de toate, îţi doresc în viaţa ta suflete făcute din Iubire, iubire care le e pedinăuntrul şi pestetotul, cotiledoane dragoste.

        https://perfectiune.wordpress.com/2012/01/01/oameni-cuvinte-in-descantec-de-dragoste-in-alt-an-lepadand-ce-i-au-durut/

        Cât despre noi oamenii, nu pot spune decât atât; cu cât suntem mai liberi, cu atât suntem mai tragici.

        Pentru tine şi cine va fi…sau este.

  5. Oleg, aş fi avut de ales să îţi răspund făcând să se întâlnească doar două trei cuvinte…ori mai multe.
    Nu ştiu dacă poate în loc să o ştiu nu mi-am ascuns-o adusului, sau poate cu cât a fost ştiutul meu mai apropiat, cu atât a fost mai ascuns, nu ştiu dacă împlinirea dorinţei mele nu ar fi ajuns ca efect al unei spontaneităţi şi/sau fidelităţi faţă de realitate, ori fiind una fantastică nu prea a vrut să se supună…glumesc..dar nu, Moşul nu mi-a adus ce mi-am dorit, deşi a fost cât pe ce…era acel „promis” despre care îi spusesem Lorei că noi înşine îl compromitem.

    Aşa că, poate va fi pentru la anu’, sau poate pentru un cândva, deşi uneori cândvaul ăsta îmi pare atât de departe, iar eu niciodată gata pentru el, deşi o cred câteodată c’aş fi…sau el încă nu e pregătit pentru mine…însă deja de pe acum am început să mă născocesc căutării unor legi secrete ale unor metamorfoze creatoare ca să (re)inventez posibilele mele lumi pentru un altcândva, pentru un alt Crăciun, pentru un altcândvanotimp în care zăpada mea nu mă va mai privi cu ochii stinşi.
    Cam asta.

  6. „toate despuierile fără coajă ale sufletului ei, căutând în jur în vremea în care urma să apari clipele de care să îşi reazime bucuria în cea mai mare taină…” … magnific… uite, zeii poeziei zambesc si îți fac semn, poți urca când vrei. pentru mărimea textelor, este remarcabil cât de sus pastrezi tensiunea lirica. iar pepitele de sublim sunt fulgeratoare. plecăciune, Camelia.

    • Am reuşit minunea asta, spui, să îi fac pe zeii poezitori să zâmbească? pentru că par a mă privi cu ochi extaziaţi pe mine, cea care nepoezeşte, ci doar scrie cu sânge încălzit şi cu patimă, ca orice visătoare definitivă…acum glumeam. Mă voi bizui, aşadar, pe semnele lor, iar ţie îţi mulţumesc pentru spusurile copleşitoare care îmi iscă dificultăţi de exprimare, iar dacă aş simţi că s-ar întâmpla cu vreo stângăcie, voi rămâne dară debitoare cu vorbe pentru altădată, chiar dacă „preţul” ar urca. Face să.
      Aidoma, mă înclin în faţa rostirilor tale, covârşitorule.

  7. iti daruiesc o poezie scrisa pe loc, aici la tine, for the long time no see trouble…

    erau aici, odionioara, o mie de chingi cu care stateam legati de cer.
    cu anii, chingile au pocnit, am ramas din ce in ce mai ologi in atarnarea noastra.
    poc, poc, poc. la inceput nu conta, multe mai erau inainte sa ne atarne… una purta numele unui an, alta a unui an bisect, alta lua forma unei sperante imediate, celalalta era un entuziasm in forma de senin si foc, alte 999 erau atat de diferite,
    puteau excede numarul permis de ate,
    dar slujeau drept sfori care ne atarnau de bolta tuturor lucrurilor.
    acum, in praful tarziu al vietii, am mai ramas atarnati de o ultima chinga,
    ne leganam fara sa realizam ca nimic nu ne mai agata.

    sa ne veselim, fiindca acum, dupa ce am invatat sa levitam,
    nu mai avem nevoie de sfori, sufletul insusi a devenit…
    cer.

    • Nimic, nimic nu ne mai agaţă? nu mai avem nici măcar vreo umbră de fantoşă? ne-am răsfirat şi ne-am pierdut rostul sforilor? Înseamnă că şi-a gravat gestul înălţării efectul.
      Să ne dorim să nu ni se răsfire firele la nadir, întru pierdut, şi să ni se istovească atingerile.
      Mulţumesc pentru densa poezie. Pentru cum a înălţat un plan, un punct zero al gestului…aşa cum toate se petrec mai întâi într-un concret.
      Cât despre a învăţa, am învăţat mai cu seamă translaţii exterior/interior.

  8. Nu mi-l doresc într-atât fericit, Leo, cât mai cu seamă unul al întâmplărilor neîntâmplate.
    Un AltAn de clipe pentru întâia oară ţie, rostindu-te nemaiauzit până acum!

    Later edit
    Ţi-am lăsat un gândurmă pe blog; dar cred că e într-un ascuns, pentru că îl nevăd.

  9. Timpului magic al întrenopţilor şi-al primei zile din AltAn…

    „Nu pot sa scriu decât despre tine,
    Cu mâna ta. Este un fel de-a te pastra
    Inaintea ochilor, pe imensul cadru de zapada,
    Ca un perete pe care schiaza
    Gindurile noastre de iarna.
    Din fuga trenului ai zarit
    Prin nameti un vinator.
    A aparut intii pusca intinsa – Tocmai ochea
    Un fulg de zapada.
    O bubuitura si toata iarna
    S-a naruit din cer, ingropindu-l în zapada.
    Copacii parca plecasera si ei
    Sa haituiasca Baraganul
    („Baragan” – loc unde viscoleste,
    Asa se traduce, din cumana.
    Nu, nu-s cuman, coman,
    Dar asa mi-a tradus prietenul turc, Iusuf.)

    Iata-ne, asadar pierduti în desertul alb,
    Pe care, de fapt, l-ai si provocat.
    Ai dorit atita sa ninga, stiai ca fenomenul tine
    De concentrarea ta… Si te-ai concentrat prea mult!
    Acum, nu se mai opreste.
    Roseata din obraji coloreaza peisajul. Ai febra?
    „Nu, dar vreau sa colorez peisajul”.
    Foloseste rujul, mai bine.
    Tu esti de tinut intr-un castel
    Pe-o iarna ca aceasta, cu clopotei la fulgi.
    Si eu sa vin la tine
    Intr-o sanie trasa de cerbi,
    Sa ma urc în iatac, pe-un turtur imens,
    Sa urc si sa cobor, ca e alunecos,
    Si iar sa dau sa ma catar… si tu sa-mi arunci
    Niste pinteni.
    Sa cioplesc sloiul, urcindu-ma
    Sa-i dau pinteni
    Si sa apar sus, c-o floare de gheata
    In mâna. „Unde e geamul?
    Sa-ti plantez pe el aceasta
    Floare de gheata.”
    „O, ador florile de gheata”, sa zici,
    „Unde-ai gasit-o?” Hai sa iesim putin.
    „Unde, iar afara? Iar în zapada? Iar în tren?
    Iar vagon neincalzit?”

    Eu sint un om de interior,
    Pentru ca sint numai suflet
    Si sufletul e de interior.
    Sint un om de budoar, de stat intre perne,
    Printre carti, printre rujuri…
    Tot ce emana caldura
    Si intimitate. Pune-ma la o masa de restaurant
    C-o suta de insi în jur,
    Care se uita la tine
    Si inghet.
    N-am ce sa-ti spun, parca nu ne mai cunoastem.
    Tu îmi citesti inceputul de enervare
    Pe freamatul degetelor,
    Pe miscarea de la coltul ochilor
    Si „Hai sa mergem”, zic.
    „Unde?”
    In castel. Stiu eu unul, dar nu s-ajunge acolo
    Decât c-o sanie trasa de cerbi.

    Tot în tren sintem? Tot”.
    Marin Sorescu

  10. EU nu stiu de ce, nu mi-au placut niciodata poetii care scriu despre ei insisi. lumea e personalizata prin extremul ei impersonal. traim prea mult intr-o lume incarcata de „eu fac”, „eu dreg”, „eu simt”, „eu….”. mi se pare usor egoist si chiar psihotic sa vorbesti numai despre tine insuti. e ca si cum altii sunt doar obiecte de mobila inghesuite in sfera exteriorului tau. nu stiu cum calculeaza de scriu cu chestiile altora despre ei insisi. lumea apartine oamenilor, nu unui singur om. dar ma rog, e si asta tot o parere personala, care-l implica pe eu. si totusi… ce frumoasa ar fi fost poezia de mai sus la persoana a 3 a… fie si plural.

    • Fiecare e un soliloc; un monolog interior în care se desăvârşeşte în arta vorbirii, aceea cu sine însuşi.Şi fiecare are în el o lume lăuntrică, în spaţiul lui sufletesc.
      Iar poezia este atâtdefrumoasă, de vorbitcumâna şi de asculatcuprivirea, de un EL şi de o EA, atâtdefrumoasă pentru că are nişte semnificaţii anume pentru mine şi însoţitorcălătorindelelumiimelegânduri, înspre şi dinspre pedinăuntrul lumii mele cu privirea planând, lărgind spaţiul interior…şi pentru ceva care a ştiut să dea nume muţeniilor şi tăcerilor, purtând cuvinte.
      Şi ţie îţi doresc să nu îl uiţi vreodată pe „alături”, adverbul care uneori pentru Sorescu nu a fost cel al unui prim impuls.

      Mie, şi ştiu de ce, mi-a plăcut mereu să cred că fiecare se simte în largul său iar nu în strâmtoarea, în lumea sa, pentru el suficientă, atunci când în a altora s-a simţit de prisos. asta aşa, fără de vreo aparentă legătură.
      Iar cel care are o lume ce are capacitatea de a se anima prin acel căruia îi aparţine, cea de unde acela se adresează la persoana întâi singular, iar asta este persoană singură, cea mai singură persoană, e o lume eliptică ce are această „putinţă”.

    • Dimpotrivă; i te spui celui care te locuieşte, în afară, fireşte, de cei care vorbesc la nesfârşit fără a-şi spune nimic nici lor, nici acelora din ei aflaţi între tăceri şi exprimarea inexprimabilului.

    • Sincer, îmi pare câteodată că unii se gândesc cu greu şi la „eu”, doar că nu cred că retorica singulară destramă sensul, înspreul, cătreul, iar alteori îmi spun că alţii, oricare ar fi ei, prin „voştri” încearcă nişte cuvinte pentru lumi trecătoare.

  11. oricum ar fi, cand vorbesti numai despre tine… suna egocentric. macar, daca (nu) si egoist. un copac frumos e frumos tocmai pentru ca nu se refera niciodata la sine, are (in)capacitatea de a fi frumos si atat. e adevarat ca abordarea „eu” nu e interzisa, dar a devenit aproape o psihoza.

    • Sunt fiinţe pentru care excesul de ei înşişi devine o a doua natură; sunt dintre acei cu eul gargantuesc. Cred că despre acest fel de egolatrie voiai să spui, şi nu despre vreun altul.

  12. Stii senzatia aia cand ai o bula uriasa de aer in stomac, iar inauntrul tau scoate sunete pe cat de stranii, pe atat de rusinoase, estompate mai apoi delectandu-te cu mancarea preferata, in cantitati comerciale? Banuiesc ca da. 🙂
    Ei bine, asa m-ai facut tu sa ma simt.Eram lihnita de cuvinte profunde, aproape de nedeslusit, dar tu mi-ai oferit ceva ce nu am mai intalnit pana acum la altcineva.Pur si simplu m-ai facut sa ma ratacesc printre randuri, m-ai buimacit cu descrierile pana la refuz si cu vorbele care nu isi gasesc radacina in lumea reala, ci parca vin de undeva din…inexistenta.
    Practic, intreg continutul textului era o inexistenta pana in momentul in care l-am citit, moment in care inima mea l-a perceput si l-a respins, totodata.
    Plus de asta, mi-ai amintit de o animatie care chiar m-a impresionat.Nu stiu daca esti adepta acestui gen de filme, dar „The Polar Express” mi-a dat un imbold spre a crede in nepalpabil, iar asta e dorinta mea pentru anul acesta: sa cred! (sunt de parere ca a crede in real e mai primejdios uneori decat a crede in abstract).

    Mada

    • Bine ai venit pe tărâmurile mele de cuvânt, Mădă, şi îmi doresc să cred, de’i aşa cum mi te rosteşti, că ele, spusurile, ţi-au fost potolitoare de acea foame, îndestulătoare.
      Cât despre însămi, sunt atâtdepelumea asta, aş vrea să fie lămuritor. Glumesc, suflete, cu drag.

      Ceva pentru tine; e melodia care anul trecut a însoţit netrimisa-mi scrisoare. Şi să nu uiţi că dorinţele ştiu să recunoască, iar orice vis dacă te presimte, te urmează…şi minunile, da, minunile există, doar că nu trebuie să le primim ca pe meterori. Iar magia, magia e în fiecare dintre noi. Şi să nu uităm de puterea închipuirii, a imaginaţiei, care este una epifanică, una fără de margini…acolo, undeva în tine, tot ce îţi poţi închipui este cu putinţă.
      Fă realul expansiv; îţi doresc să îţi fie în putere.

      • Camelia, sufletul meu iti multumeste! …vibratiile melodiei fac ca de o parte si de alta sa capete aripi hialine care il inalta pe cararea transparenta a sperantei.Sa ai puterea sa crezi in ceea ce nu vezi…

  13. in plus, am senzatia ca cei care scriu despre ei insisi chiar cred ca ar conta vreun pic in plus. chiar si daca esti campion la scris despre tine, tot un biet nimeni pe sarma timpului esti. nimic. suntem cancerul universului. mancam, ne ducem la wc, bem, ne ducem la wc, bem, transpiram, iubim, suntem deceptionati, uram, suntem prinsi in ura. cam astea-s coordonatele. dupa care vine momentul suprem, cand pui poza ta cu sotul pe o o piatra. eu, eu, eu. da, mah, voi.

    • Nu ştiu de ce, dar cuvintele tale îmi par a avea ca stare de identitate convulsia. Îţi doresc să nu îţi fie fără sens lumea asta a unor trăiri ale căror întâmplări le-ai oficiat în cuvinte precum ai făcut-o, lumea asta în calapoadele ei, a ta şi a celor în care îţi vei face intrarea după cum vei vrea să o voieşti şi niciodată să nu te îngrozeşti de confruntarea cu tine însuţi şi orice crispare să ţi se destindă, şi, mai cu seamă, să nu umbli pe lângă disperare.
      A, şi mai presus de toate, să nu îţi dezarticulezi umanitatea fiinţei tale.

    • M-aş putea preface că nu am citit ultimul spus al tău, sau că am făcut-o cu ochii închişi. Sau m-aş putea preface că aceste ultime cuvinte ale tale nu au existat.
      Şi, eo, într-o lume, o alta, oricare, pe oriunde o fi, aici or’ dincolo, îmi doresc să mă întâlnesc cu suflete pe care să le pot privi în ochi, suflete fără urme de fard, care să nu fi trăit vasalitatea prin machiaj; dintr-acei cu puritatea înţelesurilor…iar acestea sunt cam aceiaşi cărora mă întâmplu şi cu care mă ating în cuvinte şi pe lumea asta.

  14. Câtuşi de puţin, domnule Crişan, câtuşi de puţin; pentru un gând alb din suflet, timpul este oricândul, niciodată târziul.
    Vă doresc clipe nemaitrăite în nemaiatinse orizonturi, cu uşi deschise doar unor enigmatici visători.

  15. Luciditatea, da, are cele mai de tăiş arme, şi sunt acei visători lucizi, dinăuntrul lor veşnic treji, acei care visează şi nu visează.
    Mărturisesc, domnule Crişan, că pe Eminescu l-am citit mai rar, de-ar fi să am o „temă” a regretelor, doar că nu acesta i-ar fi chipul.

    • Şi mie îmi era dor de un coborâtor în cuvinte de-al tău, spunându-mi astfel pe nume, făptură de candoare albă înveşmântată în culoare de vis, acelaşi, mereu cu altfel de tresăriri.
      Cu drag de tine, Georgiana, iar cine mi-e în drag, nu mai pleacă de acolo.
      Cât despre gândurile mele albe, trăiesc plutitor în lumi diafane pe care nu le credeam ca existând, înfăţişările lor ascultând fascinate de magia acestora.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s