Câteodată, ore trucate în cuvinte ocolitoare; uneori prea devreme, alteori prea târziu

Motto: Nespusurile, cele care cresc pe măsură ce cresc spusurile, sunt în locul cu tăcerea drumurilor întretăiate în destinul părăsirilor înţelesurilor avute doar pentru tine, inconsolabilă răscruce a unui andabat, unde cu glas fără cuvinte le-ai spune nimic, acel nimic proteic, acel spus în chipuri privite de la distanţă, depărtânduri în care nu ai îndepărtat, rezemări din unghiuri diferite, căutând cu disperare ceva ce să nu îi fi rostit, în tot acest timp probând potriviri în gânduri…gânduri, pretexte pentru cuvinte…

…gânduri pe care ţi le-ai vrea crestate într-un alt.

 

Uneori cuvintele ocolitoare, capricios năruitoare, rezemând de pârghii în incertitudine, sunt în destrămări de ore învineţite în căptuşelile sufletului, cu marginile topite în contururi mişcătoare, rupturi interioare când privirea caută într-un punct fix, dincolo de care chipul tăcerii devine strigăt care curge în tine…

..atunci când preţul zgomotelor dezlănţuirii nu-urilor, când a fi devine a nu fi, balamale ce fac uşa sufletului tău să se închidă şi să se deschidă, se tarifează când plăteşti poate vreo poliţă pentru teama că timpul unui gând de-al tău se va fi terminat prea devreme, preschimbându-se în negând…

cel la capătul căruia nu mai e nimeni, sau îţi eşti înfricoşător de sărac…

…glas anahoret…

…spusuri extenuate resorbindu-şi răsunetul întrebărilor aşteptătoare de parcă toate cuvintele care ar fi trebuit să te urmeze s-ar fi refugiat din însuşi drumul pe care îţi purtai căutările sensurilor atunci când credeai că toate cuvintele tale nu vor mai avea nevoie să facă altceva decât să te rostească, eliberându-te, metamorfozându-se, obiecte magice, ceea ce însă ştiai că nu se va întâmpla, pentru că era un preadevreme surprinzător…

…le simţeai ca pe o osmoză interzisă, iar toată acea condensare de vrajă în întâmpinarea căreia venisei în tine spunându-ţi că vei merge mai departe nu îţi fusese decât abdicare…

…pentru că privisei înăuntrul tău şi văzusei nişte obiecte ciudate…

…care deveniseră într-un timp ceea ce văzuseră…

…şi care, ţăndări, îţi spărseseră ochii în acea tăcere care nu tace doar o singură dată…

…iar muţeniile tale nu puteau să se producă retoric, pentru că trăiau un preatârziu, cel al zădărniciei unor tirade intime, gânduri de-acum închise în racle, cu viaţă netrăită peste care plutea tristeţea gemând de dorul unui altfel când îţi vorbeai cu însăţi, pereche locuitoare de magic…

…şi erai solilocviu interminabil, monologând şi istovind vorbindu-ţi, părându-ţi că nici pe tine însăţi nu te mai auzi , cuplând spovedanii, lipind reverii, cu recul poate amintiri, precum un rentier al lor…

…vrând să trăieşti orice nu lăsai în tine să moară…

… cu timiditate şi sfială gânduri care ar fi vrut să parcurgă îndrăzneli delicat invocate, cu înceţoşare nostalgii şi nicăieri altundeva decât lăuntric îţi erai privire oglinditoare a două lumi, privire prinsă care se mişca peste tot în tine cu gesturile orbului, atingând nevăzutul după cum îţi simţe în tine chemândurile şi mai cu seamă acele locuri ale unor sensibilităţi acute, desfăşurai aţe prin tine, şi înşirai…

…şi deşirai vorbe în tine, spunându-ţi-le iar şi iar, şi tot necrezând în ele, în ceea ce însemnau; păreau semne deşarte, neduse…semne rămase doar dincoace pe care nu aveai cum să le salvezi şi ştiai că astfel îţi rămâneai însuţi în neîmplinit, în locul prevestit al tăcerii, cea care ar fi închis totul în ea, şi nimic nu s-ar mai deschis vreodată…ar fi fost preatârziu

…şi atunci le înnodai cu umbletul gândurilor, despletită visătorie despicând înţelesuri, mai ales ale unora care păreau goale de orice realitate, pentru că deşi ar fi putut părea himere, nu sunt, pentru că le trăieşti în spaţiul deschis din înăuntrul tău, al insulei, al mirajului, al unui timp subiectiv, nu sunt clipe osificate, dar nici întrupate ar părea că nu sunt, despre care ştii că vor genera metamorfoze…

…şi îţi spuneai că nu vrei cuvinte cărora să le dau ocol fără de vreun încotro şi pe care să le osândeşti în reverie, iluzionându-le că vor zămisli realul…

…îţi spuneai că nu le vrei fantasmele, purtându-le semnele fără ziduri neferestruite, precum nişte gânduri magice într-o cumpănă cumva amăgitor persuasivă, pentru că astfel vor fi precum adeveririle închipuinde de care nu le vei putea despărţi şi nu le-ai putea nicicum descânta gândurilor acestora ca ceea ce îşi imaginează să devină fapt împlinit…

…îţi spuneai că nu vrei sintaxe onirice, protejată de spaţiile apărătoare ale intimităţii tale de ceva mai puternic decât tine, pe care îl simţeai ca putându-te clătina dinăuntrul locuinţei visului tău, acolo de unde contemplai….

…îţi spuneai că tăcerile astea rostitoare pe care le asculţi închisă în reflexie, cerc, labirint al gândurilor, acolo unde îţi eşti într-un aici şi într-un dincolo, unul părând intangibil, părând doar însă astfel, ne au câteodată într-un monolog autist, în care ne lasă să murim, pentru că nu mai auzim nimic protector…unele dintre tăceri…

…într-altele continuăm incert, modalizaţi în probabil ales de auzit, iar tu care ştii  să asculţi altfel cu oriundele tău atunci când te străbate privirea, nu te înşeli asupra sensurilor, asupra văzului desluşirii înspreurilor, recunoscându-şi fiecare dezvăluire care s-ar cere spusă dar şi fiecare stavilă şi-atunci opreşti gândul la tine; rămâne nedesfăcut, mut, pentru că simţi că la capătul lui poate nu te-ar aştepta decât pe tine…

…şi liniile devin clivaje între tine şi nonspusuri…

…şi pentru multe din ce ar fi fost răspunsurile lor, ai avut poate doar certitudini fantasmagorice, ezitante însă, pentru că nu îţi puteai îngădui altele, sau nu ştiai să croieşti căile, dar simţeai că nevăzutul încă, acel pe care nu ştiai cum să îl mai pătrunzi, deşi îl auzeai atât de bine, îşi aştepta cu febrilitate dezlegarea de neînţeles… aşteptai o revelaţie, una incredibilă, ca să poţi continua un răsucit de gând isprăvit sau mai multe, care spuseseră, şi o făcuseră numai pentru tine…

…în preajma cărora aveai să te întorci tăcută nălucă, neauzită, tremurând dar fără se te mai abandonezi frisoanelor…după ce le trecusei pragul spaimei, simţind că ai şti cum să te protejezi, văzând fără să fii văzută, plimbându-ţi privirile peste sufletul lor cu acea mângâietoare taină a neştiutei, a celei de departe, aproapedeparte, vorbindu-le în absenţă până va sfârşi prin a le spune nimic; acel nimic ce spune totul

…totul devenind argumentul tău de culori sufleteşti…

…în cuvinte pe care le va lăsa să însemne ce îşi vor voi, gândindu-se la ele ca la o întrebare de le-ar putea face ca şi cum ar crea un vis prin ele, de le-ar putea duce ca şi cum de-a lungul realităţii lor ar plimba o oglindă, iar realul infinit, pentru că astfel i s-ar părea, precum şi l-ar dori, s-ar răsfrânge fără sfârşit în privirea ei, ea, precum ar fi în lumea lor pe de-a-ntregul…

…deşi lumea ei ar fi cea de peste margini, de dincolo, acolo unde începe inefabilul…

…în tăcerea neînţelesurilor pline de înţeles…

…acolo unde se simte trecătoare prin cuvinte definitive, acolo, în lumina trecutului, la capătul timpului, căutând ireal noaptea renaşterii, ştiind că îşi va trăi acele clipe pierdute atâta timp cât şi le va reaminti, ducându-şi-le apoi dincolo, în uitare, pe cele cărora le-ar da alt nume, de-ar fi să şi-l piardă pe cel avut, în neputinţă, cele care au curs în tine şi prin tine te-au vorbit, dar nu de ajuns…

te-au oprit undeva între preadevreme şi preatârziu…

…deşi simţeai că trebuie să îţi spui tot, să le spui tot, doar că simţeai că folosite de tine, ar fi spus nimic, şi nu ar fi fost acela pe care îl auzeai ca spunând totul; îţi erai între refuz şi motivare ca într-un real îndepărtat, cuvinte ratate sau mai degrabă sensurile lor sfârtecate în tine…

… între tăcere şi exprimarea inexprimabilului…

…simţind câteodată că povesteşti o rătăcire, căutând în tine între ezitare şi metamorfoză, drumuri ce nu există ca şi cum îţi recunoşteai distanţa dintre realitate şi utopie…

…în ore trucate şi nu clipe voluptoase, un sufleur cu trudă uşoară fiindu-ţi purtând masca siguranţei de sineşi…

…pentru că de multe ori mult prea devreme îţi spusesei sieţi puţine lucruri şi mai mereu cam aceleaşi, în faţa ta scena fiind mai mult goală, pentru că te temeai de acel târziucând nu ai mai fi tresărit, deşi pe dinăuntru te-ai fi tulburat surprinsă altfel, simulând că ai şti să te opreşti la timp, înainte de a simţi că sfârşeşti în lucruri sfârşinde…

…când nu aveai să mai simţi oasele verbelor făuritoare incasabile…

…atunci când aveai să porţi, şi pentru încă multă vreme vii, urmele rănii ruperii şi nicio întrebare din tine nu îţi mai dădea mişcare, ci doar clătinarea lăuntrică zgâlţâind uşa visătoarei…

…cea care îşi proiectase reveriile într-o topografie interioară, însă butaforică…

…tu, prefăcându-te că îţi deschizi orizonturi tainice, misterioase, prefăcându-te că nu bagi de seamă cum mucavaua începuse să se dezlipească prin multe colţuri ale sufletului, acolo pe unde era acoperit de tristeţe şi de tăcere…

…prefăcându-te că nu simţi cum în tine se face prea devreme noapte iar în marsupiile acestei nopţi simţeai cum începi să te abandonezi unui tremur pe care cândva ţi l-ai fi dorit ca fiind al vibraţiilor precum un indicibil mister în văzduhul sufletului, mister de care ai fi vrut să nu te mai vindeci vreodată…

…în tine amânarea unor cuvinte…

…tu, tăcută-ţi, ca sub un clopot nu prea încăpător, ca într-o capcană a ei, a tăcerii…

…când îi e dat să descopere că plurarele rostirilor voastre doar aparent vă încorporează…

…undeva în tine vorbind singură, decât sieţi, himerelor din gândurile tale, refugiu în care visezi fără sfârşit, mişcare însă neliniştitoare în timpul preadevreme al imaginilor labirintului undevaului departe, după ce ai trecut un prag atât de mister cât şi de spaimă…

…tu, visătoarea stândului acelui tărâm unde imaginaţia ţi-o ia din loc, deschizându-te pe dinafară, nevrând să fii închisă, ci doar protejată pe dinăuntru cu mângâietoarea taină a adăpostitului în tăcere a acelor nerostiri având puterea iluziei că înăuntrul ei departele poate fi posibil…

…departele de teamă pe care încercai să ţi-l aminteşti, însă nu izbuteai, pentru că era încă prea devreme şi zidurile tăcerii îţi păstrau rămasul…

…tăcere care te avea şi te înăbuşa, te interoga văzându-te, simţindu-te…

…luând distanţe pentru că îţi auzea tremurul tijei delicatei tale fiinţe sub povara fiorului atâtor semne de întrebare…

… cu neliniştile sfârşindu-şi contururile spasmelor, urmându-te în goana după ocrotire undeva, pe un tărâm tandru, ştiindu-ţi reacţiile la zgomote, cele pe care încercai mai mereu să ţi le ascunzi jucând teatru cu tine…

…aplecându-te peste marginea gândurilor tale, rugându-te ca teama să rămână o biată haltă rămasă în urmă, pentru că altfel nu ar fi fost decât trupuri   sfârşinde ale înspreului, călătorii de visuri mereu terminate, apărându-le de nefiind şi apărându-te…

…şi, cu toate că  era prea devreme în tine, te supravegheai până la tiranie a nu te face arătată deşi ştiai că asta va transforma orele celorlalte amintiri din tine în ceasuri cu limbile căzute ale unui timp atât dorinţă cât şi destrămare…

…luciditate a unui preadevreme frână, luciditatea cea damnată să nu se bucure de iluzie…

…iluzia de maximă tensiune din teama de a nu mai fi cândva niciunde, şi nu doar câteodată, dezancorându-te oniric deşi nu îi era vremea acestui drum fără întoarcere deoarece nici măcar nu plecasei din tine, rămăsesei în adăpostul tău tainic, acel în care erai neştiuta dinăuntrul visului, acolo unde erai protejată, neputând fi clătinată, muţenie sunătoare…

…acolo, în tăcere, în nespusul unei abandonate, înfipte între vertrebrele unei mori de vânt din dreptul casei amintirii…

…acolo unde eşti tresărire continuă şi ai ca unică stare de identitate frisonul, când toate gândurile în tine se zvârcolesc, se strecoară în tine precum frigul şi te răstoarnă…

…îţi dezgroapă uitări demult nemairăscolite ale geologiei tale sufleteşti…

…iscând emoţii ale depărtărilor pe care începi să pluteşti cu tristeţea acoperitoare, cea care ţi-a pătruns pe dinăuntru sub calotele cerurilor din tine, atunci când ştii că trebuie să îţi pui veşmintele orelor trucate cărora mai mereu le vor rămâne câte o urmă de fard…

…ore pentru care filozofia cardinală a liniilor simple convoacă latenţa cuvintelor, dezrobindu-le înainte de a fi orice, şi doar potrivite…

îmbrăcându-le să joace un text spus limpede într-un anotimp al stării de puritate a luminii nemailăsând să aglutineze pe foile orelor intensităţi ocolitoare filtrate printr-o mereu perdea de precauţii trasă între tine şi cândurile răsfrângerilor, cele cu dimensiune părelnică, una ce îşi încearcă elasticitatea, strădanie delicată…

…pentru că înţelesurile sub febra firii sucite nu mai vor să rătăcească simţind cu braţe obosite…

…nemaioscilând între o iluzorie posesiune şi un efemer lăuntric, visare dureroasă, făptură hăituită mult prea devreme de gânduri în care se ascunde, adâncit ce pustieşte şi despoaie şi care te face să te apuci pe dinăuntru câteodată dinspre maimereu partea cu teama, frângând numele în vocea tăcerii, zbatere neauzită, devenind vedenii într-o măcinătoare limbă…

…mută.

Anunțuri

79 de gânduri despre &8222;Câteodată, ore trucate în cuvinte ocolitoare; uneori prea devreme, alteori prea târziu&8221;

    • Noi, fiinzii… derulări dansând uneori pe ritmuri convenabile, or’ rapid refuzate şi încheiate, alteori, nu, adânci până la halucinaţie şi până la vertigii de…infiniţi.

    • Discronie, şi simţirea precum târziu, lunga aşteptare; timpul speranţei, aşteptare în certitudine ar trebui să poarte semnul alegerii, ascultând şi împlinind dorinţe…e atunci când te „ascultă” graţia; nouătimp…nu se întâmplă, rămânem doar nişte neputincioşi himerici…glumeam.

  1. Eu trebuie să înţeleg din sentimentul ăsta asta expulzat precum entuziasm al tău, Bogdan, că te-ai simţit om foşnitor cuprins încăpător; mulţumesc, mulţumesc…şi îmi doresc ca mai mereu să fii prada unei astfel de admiraţii, fie-ţi insaţiabilă! ţi-aş zice amuzată, dacă nu m’ar trage îndărăt seriozitatea.

  2. Aceeaşi senzaţie şi eu trăiesc, Bogdan; am acelaşi sentiment şi mi-l doresc precum eternă respiraţie, când dau peste cuvintele altcuiva trăind înlăuntrul lui, creator care este un mister, (ne)rostiri palpitând la ferestrele deschise ale sufletului celui ce atinge cu degetele ochilor astfel citind, înţelesurile lor crescând în mine fantastic.

    • Sufleţico, pentru că îmi par gândurile tale cu papilele încărcate de melancolice sucuri…astfel le aud, deşi mi-ai scris doar câteva cuvinte, însă nu uit că te ştiu de mai bine de doi ani..du-ţi visul, nu învăţa să împleteşti scoici precum un naufragiat nostalgic; vorbeşte-i-te fără se te gândeşti ce vei face dincolo cu acea din tine, cea de dinainte necuvântătoare, care nu putea rămâne închisă în sineşi; mută-te şi răsmută-te pe dinăuntru dintr-un loc într-altul, dar fără să simţi că îţi creezi spaţii în înstrăinare, în încetare, pe care le aşezi în tine.

      „Stresul” ăsta ca ornamentaţie – glumesc – îmi doresc să nu îţi fi făcut în vreun fel inima tristă precum o dragoste care se stinge.
      Şi să nu uiţi nicicând că fiecare face miracole.

      • Gânduri albe, copilă dragă…primeşte spusul acesta precum crâmpei de mângâiere, ştiu că acum eşti o tânără femeie; să ţi se închege tot ceea ce cauţi, să îţi înaromezi visul tău cu seninul…şi să nu uiţi că minunile cer atât de puţin.
        Să crezi în incredibil, fluturaşule.
        Tot dragul meu, Lavinia.

  3. Katia, dacă ţi se întâmplă să citeşti, am vrut să îţi scriu astăzi, dar nu am găsit spaţiul în care ar fi trebuit cuvintele să locuiască, şi am tot sucit şi răsucit, căutând intrândul.

    • Iubirea mea dulce si blanda, in aceasta perioada (care va tine cateva luni, cred) am acces la internet pe apucate, nimic stabil si sigur si nu as fi vrut sa las loc anumitor asteptari. Iti multmesc, esti aproape.

    • Fie-mi cu iertare, Oleg, dar nu prea vorbesc mesangereasca, şi văd că nu îi e sortit să piară; îmi pare ca şi cum aş bolborosi…aşa că nu am desluşit cam ce-ar putea însemna suspinândul acelor grupuri de litere din final.
      Bine…acu’ şi cameliana, limba mea, le-ar putea părea unora precum cu sensuri încifrate…

      Suntem înveşmântaţi aidoma, da, şi când mi-am lepădat îmbrăcămintea cea avută cândva, gândul mi-a fost că aceasta îmi va fi potrivită, şi mai ştiu că o alta nu va mai urma.

      • o am şi eu de o bucată de vreme). îmi place.
        cât priveşte bolboroseala aceea de litere he, mda… a trebuit şi eu să mă deprind cu ele.
        nu zic, dar uneori ajută să le ştii. se întâmplă să asculţi ceva şi nu înţelegi nimic din ce vorbesc, dar înţelegi, totuşi, că e interesant sau că îţi trebuie, pur şi simplu.
        imho e după părerea mea,
        gtg e trebuie să plec,
        brb e… în engleză sună mai bine, be right back, adică revin)

      • Îţi foartemulţumesc pentru desluşire; cu „gtg”-ul aista nu prea ştiam cum stă treaba…celălalt îmi era cunoscut, adesea folosit de o fiinţă aproapedepartemie, care mi-l dă priveliştii ori de câte ori i se întâmplă iuţeala…oricum, chiar de le aflu înţelesurile, pentru mine nu au nicio şansă de supravieţuire…sunt litere fără spirit; n’au fiinţă.

      • imo vine de la in my opinion…
        imho – in my humble opinion
        gtg – get to go
        brb – be right back
        bbl – be back later; ăsta e mai puţin folosit de români căci nu sunt sufiucient de „culţi” 😆

      • Îţi mulţumesc şi ţie pentru întinderea de acronime, Lotus, cât şi pentru traducere; tragedie genul care le întrupează.
        Mă fac vinovată de necunoaştere şi mai cu seamă de cea în profunzime a acestei „limbi”.
        Amin.

  4. M-am şi abonat), chiar scrii frumos. Bravo! Adică, da, este de vorbit mult. Dar impresiile contează pentru fiecare.
    Ce dacă s-ar părea că e doar o superficialitate?)
    Ce dacă s-ar părea că sunt mii de friends şi like-uri pe facebook, dar toţi în treaba lor, iar noi, iată-ne, aici. Pe „tărâmul”, vorba lui Ciprian (aşa să fie?), aidoma.wordpress.com

    Mulţumesc că daţi şi pe la mine!)
    Nu-s întotdeauna acasă, online, după cum, bunăoară, şi voi… la casele voastre…
    Oricum, mai avem şi drumuri.
    Sănătate! Numai bine!!!)
    Salutare!

    • Mulţumesc mai întâi pentru spusuri…”tărâmul” e vorba mea, nu a lui Ciprian, însă de atâta vreme de când ne-am atins sufletele, parcă nici nu s-ar mai şti al cui a fost precum cuvânt întru începuturi.
      Doar bine şi ţie, Oleg; drumuri neuitânde paşilor! Îţi vom călca tărâmurile de cuvânt, eu dimpreună cu bunul meu prieten, risipitori de gânduri, ori de câte ori vom avea vreme; ne încingem cu făgăduiala asta.

      Cât despre facebook şi de-al de-astea, nu îmi sunt precum cărări, pentru că acolo de multe ori e simulare de care mai apoi fiinzii, ăi care’or fi, nici nu mai ajung să îşi dea seama.

    • Ai mai zis, da, cu acelaşi înţeles care se repetă, dar de ţi-e dorinţă, o mai poţi face legănător şi cu ritmicitate, până mi se va instala în creier…glumesc, Oleg.

      Mulţumesc încă o dată pentru aprecieri; dacă vreun suflet dintr-acel cu calofilia în sânge care ajunge întâmplător în locul monologurilor mele va simţi că se îmbibă cu frumuseţe din ceea ce găseşte aici, pentru mine e îndeajuns.

  5. Două tipuri de tăceri aşadar, una a încă nerostirii şi cealaltă a rostirii ratate… una a spontaneităţii, atunci când lăsăm să curgă prin noi ceea ce luminează înăuntrul nostru, alta a fricii de acest înăuntru şi a neîncrederii în el… una a momentului întotdeauna potrivit, căci cum ar putea fi nepotrivit când eşti spontan şi însăşi potrivirea curge prin tine, cealaltă a imaginarului în care ne deplângem neputinţa… una a timpului prezent, cealaltă a timpului trecut. Primul vis este mai real decât lumea reală dar tu aici ai pus accent mai mare pe al doilea.

    Tu cum taci, Camelia? 🙂

  6. Lotus, nu tu alegi tăcerea, ci ea te alege pe tine, am scris cândva, despre unul dintre chipurile ei, pentru că are mai multe.
    Nonspusurile, nespusurile, acelea care cresc în tine pe măsură ce cresc spusurile (ai trăit asta?) îţi sunt pe dinăuntru, fiecare însemnând o lumeferecătură,zodie a unei depline protecţii, şi, puse unele lângă altele, alcătuiesc un spaţiu lăuntric, spaţii care sunt pustii, fără ţărmuri, ale cuprinsului sufletesc; tăcerea e lupta cu drumurile întretăiate în destinul părăsirilor înţelesurilor avute doar pentru tine, inconsolabilă răscruce a unui andabat.

    Ştii când începi să simţi că te tac nişte lucruri? Când îţi ascultă glasul, nemaiauzindu-ţi însă cuvintele; tăcerea îţi refuză uneori nişte iluzii pentru a nu te mai antrena în altele.

    O tăcere nu îşi pierde (ne)cuvintele, ci şi le înmulţeşte, hrănindu-se din tine cu ceea ce o constituie,
    le adaugă interpretări, le colportează; unei tăceri i se întâmplă să nu mai poată recupera ceea ce a lepădat, o tăcere vede ceea ce tu nu ştii că a văzut, iar a i te întreba preadevreme e o ademenire, dar o trăieşti ca şi cum în ea te duci şi vii fără să pleci, fără să stai…întru aşteptat este timpul, un creditor al curiozităţii…glumesc, aşaşiaşa.

    În tăcere eşti al singurătăţii gândurilor până la inaudibil, acolo unde visul se visează; pe unele tăceri le trăieşti ca şi când ai vrea să nu mai fie, însă neputând voi să nu mai fie; se întâmplă atunci când ceea ce ai avut de spus, ai tăcut demult, atunci când tăcerea este tot din ce a mai rămas.

    Cât despre acel real despre care spuneai, ceva se poate comporta ca şi cum ar fi realitatea, însă doar pare că este…iar realitatea are picioare noduroase, fără de care nimeni şi nimic nu ar putea merge; visul are aripi…şi în tăcere îţi asculţi asperităţile, cele ale condradicţiilor între aripile tale şi picioarele realităţii, atunci când simţi o adâncire în.

    Ţie îţi doresc să trăieşti doar tăcerea care atrage visarea cea luminoasă; ţie, oricui…şi să nu ai vreodată precum singură certitudine temporală târziul, preatârziul.

    • O simţi câteodată ca fiind la capătul timpului, şi tu pe dinăuntru precum o gară în care tot vin trenuri şi din care tot pleacă trenuri către nişte destinaţii care nu vor fi…pentru unii aşteptarea face parte dintr-un ceva deja sfârşit.

      Cât despre un vis, dorinţa, dacă te presimte, te urmează…însă câteodată unor lucruri nu le este dat să se întâmple, oricât de mult le-ai dori.
      Dorinţele ştiu să recunoască, nu uita…iar tot ce porţi te poartă…mai ales asta să n’o uiţi nicicând.

  7. O simt, însă, cu rost… Aşteptarea asta atât de aşteptată. Ştiu că ceea ce mi-e dat mie, va fi. Iar ce nu, înseamnă că n-a fost pentru mine şi, cu siguranţă, va fi mai bine că n-a fost să fie. Nu ştiu dacă are logică ceea ce spun acum. N-am avut dorinţe imposibile, Camelia. Şi cele pe care le-am avut, numărate pe degetele de la o mână, s-au împlinit. Le-am simţit ca fiind ale mele, dorinţe neîmplinite… încă, pe atunci. Dar nu m-am lăsat purtată pe aripile lor, ci m-am lăsat în voia lui Dumnezeu. Poate sună a… clişeu. Nu-mi pasă. Venind vorba, nu-mi mai pasă de multe altele… Văd lumea cu alţi ochi de când iubesc. O văd frumoasă. Alb-albastră. Verde pe alocuri. Pură, plină de viaţă. Descopăr că există timp. Pentru toate. Timp să iubim. Unii nu mai pot. Alţii nu au iubit niciodată. Nu aş vrea sa fiu in pielea lor. A niciunuia. „Sensul vieţtii e să crezi in ceva…” – poate asta îţi aminteşte de ceva, Camelia.
    Eu cred că suntem iubire. Şi suntem destinaţi să iubim. Doar că mrejele nonsensurilor ne-au încătuşat, ne-au prins într-o cursă.

    • Suntem Iubire, da; este pedinăuntrul şi pestetotul, este starea de a fi. Şi suntem lăsaţi să ne dăruim dragostea,dragostea, o întâmplare, cea care împarte viaţa în cezuri, într-un înainte şi într-un după…dragostele noastre, arcane de începuturi şi sfârşituri.
      Dorinţa, fluturaş, este inima inimii, iar tot ce ne e vrere devine mult mai puternică dacă dorinţa este ceea ce o întăreşte.

      • Pentru mine, miracolele nu se mai întâmplă… nu miecurea, pare-se. A fost miracol, da… însă nu pentru mine. A lipsit flacăra din dorinţă… A fost mai mult o pseudo-dorinţă beteagă…

  8. Oricare întâmplare are o „lege” şi un miracol al ei…se poate ivi oricând, la fel de bine cum se şi poate oricând evapora, fluturaş.
    Cât despre tine, aşteaptă-ţi anotimpul din faţa misterului cel anonim al înfloririi; o vei simţi când va fi.

      • Curajul de a lăsa timpului firesc şansa.
        Îl trăieşti atâta timp cât ţi-l aminteşti. Undeva, dincolo, sunt celelalte amintiri,acelea care dor şi pe care dacă nu le uiţi, eşti rănit pe veci.

  9. Acel primordial despre care aminteşti, Strong, este un cronotrop,aşa l-aş vedea… iar despre spusurile acelui dindărăt,acelea ale ştiutului căruia nu trebuie să îi ajungă doar să fie ci să şi facă, acelea netrăite în vorbire sunt vocea tăcerii şi nu de multe ori simt că adevărata existenţă a lor e nespusul, pentru că atunci când se întrupează în rostiri li se întâmplă o exprimare alterată.

  10. O reverenta, printesa, pentru tot ce esti, pentru tot ce reprezinti. Cu multumiri pentru tot ce exprimi. Imi felicit norocul cand aflu comentarii de ale tale, as porni o vanatoare, ce comoara!
    Copilul imi este o implinire sufleteasca. Si tu la fel. Desi nu inteleg cum, de ce…, dar parca nici nevoie nu am sa inteleg cum sta treaba cu astfel de impliniri. Acum imi ajunge multumirea.

  11. Katia, cuvintele tale venite din sufletul tău frumos sunt balsam, una dintre stările lor de identitate; au putere…pot pătrunde în cavităţile unui nercercetat încă…ajung până acolo, purtând…şi păcat, mare păcat pentru cine nu le aude cu arterele în teritorii ale fiinţei, pentru că atunci când te spui, până acolo străbat…aşa le-am auzit în toate locurile unde am dat peste tine, rostitoare, venind dintr-un pur firesc, din sinceritatea materiei tale, de acolo ies; în tine nu există fard…şi e trist când nu se împerechează cu o altă sinceritate, a aceluia/aceleia în care ar trebui să se absoarbă…ştiu de ce spun asta, pentru că mi’s în gând tărâmurile cuiva, arena unor bântuieli…unde am lăsat urmă ultima dată.
    Îţi mulţumesc pentru fiecare aproape în care m-ai acoperit cu căldură, îţi mulţumesc că sunt un loc al potecilor tale virtuale, lumea asta nelume, a zugrăvelilor.

    • Acolo m-am exprimat mai dur decat Engheladul si cutremurele lui. Toti avem nevoie uneori de cineva, ceva sa ne scuture, sa ne schimbe putin cablurile, poate suntem cuplati gresit. Ai vazut vreodata cum se face electrosoc? Am crezut ca nu voi putea depasi niciodata experienta unei astfel de vederi. Mor de mila oamenilor, o mila buna, nu din cea care umileste, prefacuta. Ma tem ca pasul meu va trece pe acolo mai frecvent decat mi-am imaginat sau propus vreodata. Dar iarasi, nu sunt sigura pentru ca nu am luat o hotarare.
      Prezenta ta e binefacatoare, stii ce si cum trebuie spus catre oricine.

      • Katia, înţelepciunea înseamnă smerenie, e cunoaşterea trecută prin filtrul inimii; trufia este dizolvantă…”acolo” nişte „valenţe” ale..aici spun cuvântul în gând, tu poţi alege ce vrei…vor doar să şocheze şi o fac prin insistenţă, pentru că ştiu, culmea, că nu vor produce indiferenţă, asta pe lângă o atmosferă de angoasă…în fine…acolo ceva se risipeşte, şi nu’s energii volitive, iar pe mine nu mă mai poate surprinde; chiar ar putea deveni un „spectacol” al unui martiraj căruia îi lipseşte însă gloria…cea care l-ar „încununa”…dacă e un pustiu şi o agonie, mie îmi pare totuşi ceva înscenat…în fine…e mare păcat că nu a înţeles ce i-ai fi putut „aduce”.
        „Acolo”, în acel loc al lui, nu ai putut avea cu el situări dialogale, ci doar s-a amplificat un dialog la nesfârşit în soliloc, asta am înţeles-o.

        Nu ştiu dacă am mereu cuvinte potrivite, însă le spun cu credinţă în ele, vorbesc cu alt suflet ca şi cum mi-aş spune miemi.

        Later edit…
        I-am spus aceluia că’s o „patrie tandră cu iritabilităţile” şi ca atare ar putea „perora” orice ar putea fi pronunţat, pentru că nu mă îndoiam că nu ar fi tentat a o face, că nu ar pune nişte cuvinte împotrivă sub un flux al agresiunii, doar că nu mi-a mai răspuns, ceea ce nu ar fi fost pentru el o „caznă”.

    • Domnule Alioşa, mulţumesc celei dintâi invitaţii făcute de către domnia voastră, pentru că altele nu au mai fost, însă nici timp nu aş fi avut să vă colind, iar la acestea de pe urmă aş fi ajuns la ca un festin încheiat; în ultima vreme sunt întâmplare rară pe tărâmurile astea virtuale, dar vă voi fi umblet în tihnă când voi avea răgaz.
      Cu deferenţă, bunule domn.

    • Mai degrabă sfâşietor şi aparent sfârşitor, ceea ce se întâmplă atunci când sfârşeşti în lucruri sfârşinde, la finele unui sezon romantic într-un nemaicoborând în acele ape lustrale ale visului; zise o fiinţă din casta visătorilor, fireşte, glumind.

      • De mai bine de doi ani şi, cam de-atunci îmi eşti cu drag, cam de-atunci eşti în jurul cuvintelor mele; azi împlinesc o rostire rotundă; trei ani pe tărâmuri virtuale.
        Gândurilor mele, te ar fi să te vegheze, le-aş da puterea ocrotirii absolute, Vis Pur în atingeri albe.

  12. camelia, tu ai toate ingredientele posibile, dar parca ti-ar mai trebui un pic din ratiunea durerii, lucru pe care nu ti-l doresc. esti perfecta asa 😉 , chiar daca TEORETIC vorbim despre o lipsa. as zice ca, in cazul tau, perfectiunea iti e infinitul – (minus) 1! cred ca, in lumina ideii 🙂 , perfectiunea e acolo unde ai TU nevoie sa te opresti. tu califici starea ta proprie de perfectiune.
    nu vorbesc despre capacitatea mea de a spune celuilalt adevarul sau a dori binele prietenilor in chipuri numai de mine stiute, ci vorbesc si io doar asa… ia in seama numai cat trebuie sa ca-ti raman drag 🙂
    ma rog, si mimarea durerii tot o durere e, asa ca mici chestii de actorie, pe ici-pe colo, nu iti vor face rau. acuma, nah, poate bat campii, ca nu am eu calitatea sa judec intensitatile durerii, dar am pus rigla pe durerile, macar, conventionale, imprumutandu-le fiecaruia dupa „nevoi” 🙂

    • Eo, am trăit cu durere destulă vreme în carnea trupul sufletului meu, în singurătatea ei a, durerii, a nimănui altcuiva decât a mea şi atunci a fost ca şi cum un sunet minim a chemat la el acea tăcere maximă ca să (îmi) dea de ştire că s-a surpat un tot; acel tot de la acea vreme din acel timp ce părea infinit şi atât de vremelnic, şi atunci am simţit că sufăr o durere fără nume, cea întrupată, şi am simţit că sunt între durere şi maidurere de fiecare dată când îmi aminteam, iar totul cădea atunci în mine cu o suferinţă nouă, iar când a fost să o deghizez, când am vrut să o fac, să îi pun o mască, m-am ascuns într-o cavernă ca într-un refugiu unde am simţit că pot trăi, doar că eu aveam nevoie de deschidere, de protecţie, da, însă nu şi de închidere ca într-un chit, pentru că asta se întâmpla; şi nu voiam să fiu închisă iar eu asta făceam, şi eram departe, şi mă alungam şi alungam şi vorbeam doar himerelelor gândurilor mele şi gândurile se făceau tot mai amare. Cândva.

    • O să îl „iau în bucurie” cu acele trei repere eseţiale de situare spaţială, dintre care unul deja de tine rostit, şi anume „în”, rămânănd „pe” şi „spre”, toate trei cu acea privire în mine care planează şi care lărgeşte spaţiul interior, acolo unde cândva se obiectiviza şi lua distanţe.

  13. Pentru tine, cu dorinţa de a ţi se întâmpla atunci când îi va fi dat să fie, acea întâlnire cu adevărat a sufletului tău cu un altul, în acea tăcere atât de rostitoare a cuvântului chemător.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s