Istovitoare gândite şi răzgândite, umbre ademenindu-se unele pe celelalte; cezuri

Motto: Tot ceea ce îţi poţi închipui este cu putinţă, la marginea unui scenariu diegetic magic…prefă-te că nu te îndoieşti că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există precum şi ceea ce întârzie să apară...prefă-te că te joci de-a orice joc, mai puţin cel de-a războiul amintirilor; este unul nedrept, în unele dintre ele putând rămâne rece ca iarna, de le-ai fi lor rămâietor; prefă-te că te joci de-a dinainte de a ţi se fi întâmplat, ştiind că mereu va exista o cezură, aceea a unui dinainte şi a unui după…

Prefă-te ca şi cum ai începe continuu.

Prefă-te, când ştii că locuieşti tărâmuri de gânduri în tăceri volute, unele ca nişte podele cu cicatrici, gânduri neîncetate care te-ar putea face, febricitant, să dârdâi, exhibându-ţi fragilitatea…dar prefă-te îndepărtat-apropiat de deschipuirea fiindnefiindului cevacândvaului ca început al prezentului, ceva despre care tot ce ştii este că va fi într-un acolo din care nu ai trăit nimic; nimic, aşa ca în ceva anume, ştiind că toate simţurile participă la înţelesul lui sistematic întâmplându-se însă ca uneori neînţelesurile să fie pline de înţeles, doar că neînţelegerea acestor neînţelesuri cuiva îi poate părea o înţelegere inaccesibilă…

…însă tu ai simţul nuanţelor…

…iar imaginile gânduri, ale privirii stăpânitoare descifrând, închipuindele, în acele monologuri adresate cheamă cuvintele, decizând sintaxa, ca într-un nerostit turnir întru cucerirea tainei tainelor; cuvinte- senzaţii pe care ţi le investeşti cu o putere, mereu spunând altceva decât ar putea părea, şi niciodată precum stupefiante mistificări, ocultând însă sensuri, neadăpostind înţelesurile falacioase, fără de artificii ori prefăcătorii dintr-acelea care ar deconstrui semnificarea, fiind pretextuale, alibiuri pentru eliberarea lor, a acelor gânduri pe care nu le opreşti la tine…

…cele încătuşate în colivii, departe de dorinţă şi abia pronunţate,  flămânzind înţelesurilor lor, ca oricare altă fiinţă, în jocul dintre ea şi însăşi, de-a iluzia şi de-a realitatea…

…unul şi acelaşi lucru, diferit fiind doar momentul în care le confundăm…

…iar fiecăruia dintre aceste gânduri îţi eşti ispitită să îi cauţi ascunzişurile şi să le dezlegi de taine, neştiind cât îţi vor fi amăgire sau cât de înşelătoare îţi vor fi; pleci însă înspre ele, înspre aflarea lor, pentru că nu doreşti în vreun chip să îţi clădeşti o realitate, aceea a visului de tine, a orişicărui vis din tine, şi să se dovedească a fi avut la final puterea doar a unor castele de nisip, atunci când jocul dintre tine şi însăţi este unul al neliniştilor, nelinişti care te-au minat şi care continuă să o facă, şi tot ceea ce îţi spui, auzindu-te-ţi, tu, doar tu, îl simţi ca pe un acord atât de şovăielnic, pentru că ştii că e unul improvizat…

…i te spui nimănui în tine, doar sieţi, doar tu prin preajmă, vis petecat, singură sufleteşte…

…acel nevenit este o ficţiune, însă una a realităţii tale, deoarece pentru oricare visător, acel ce crede nu în vise, ci în visuri, a închipui ca şi a întruchipa înseamnă a institui realitatea al cărei făcător este

…un gând friabil, un gând improvizat, un gând iluzoriu, unul care te tulbură, te simte că nu îşi are sensul întemeiat, că prin tot ceea ce te pronunţă, atingere cu atingere a semnelor, eşti din ce în ce mai temător cu tine, eşti la fel de aproape de suflet singur, eşti la fel de suspin, eşti la fel de doar unul într-o culoare tainică netrăită, poate neîndrăznind neînaintată spre mai departe, cea aprinsă de dorinţă, de o înspăimântândă tulburare…

… în gânduri descheotorate, părând însăilătură azvârlită înspre un nicicând acum, deşi îţi spun totul, îţi rostesc şi te rostesc pe dinăuntru în culoare nevăzută, înfăşurare învăluindă de răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, păşind printr ele în zbucium între a le vorbi şi a le tăcea…

…tu, doar una, atât de laolaltă doar cu trecătoarele priviri în tine, reîntorcându-te mărturisirilor, acelea în care îţi rupi tristeţi, spunându-ţi că trebuie să fii departe de ele, departe de o ficţiune lângă umbra căreia te-ai putea iluziona, care nu ar face decât să îţi dea nuanţe, coloratură emotivă, fulguraţii însă himerice; prefă-te că e altfel, acolo, la tine în locul din vis…

…un loc cu tâlc, locul din suflet, în care te spui sieţi, acordându-ţi un privilegiu însuţi, acela al descoperirii, atunci când te dai cuvântului, auzindu-te în gânduri de taină…o taină în care, înainte de a porni spre a o desluşi, te simţi ca acel cuvânt al spusului de tine, cel care întemeiază, şi te rosteşti atingându-ţi fiecare literă, sfârşindu-te apoi în fiecare, ca şi cum ai fi un pustiu nevorbit pe care ai începe a-l articula şi în care tu ai stăpâni semnele şi tot tu ai fi stăpânitor al înţelesurilor….acel loc căruia vrei să îi ajungi, altundeva nu, acel loc pe care vrei să ţi-l fereşti de rătăciri, pentru că îţi aminteşti de vremea când dinspre el îţi întorsesei privirea, dezlocuindu-l…

…un loc căruia nu mai ştii cum i-ai spune pe nume, dar unde ţi-ai dori să trăieşti totul atât de intens…

…un loc pe care ţi-l chemi, şi astfel îţi recunoşti şi agonia, pentru că te porţi de parcă i-ai perverti însuşi sfârşitul, nemaicrezându-i, de parcă l-ai rosti, doar că atunci ai începe să te gândeşti deja la înfrângere; i-ai profeţi moartea, l-ai osândi la necredinţă…

…doar că nu poţi trece mai departe fără să înţelegi iar petreceri  poate îţi  vor părea ca un prolog al tainei; acela al întâmplării de a fi acolo, aşa că îi vei fi acelui dezvăluind, simţind că nu îl vei putea părăsi mai înainte de a-l fi pătruns, odată atins în auzitul sufletului pas purtat nu mai ştii cum înspre el, dar odată acolo, te vei lăsa chemării, încercând să îi pătrunzi dincoloul, în transcendenţă…deşi poate îţi va fi cu neputinţă, închipuieşte-ţi că eşti deja acolo, în lumea de peste margini, acolo unde începe paradisul…

…fireşte, paradisul nu există, dar tu prefă-te că o crezi…

…şi imaginează-ţi că l-ai putea atinge…răspunsul nu e doar în tine; tu, ceea ce ştii, deja cunoşti, ai trăit, iar ceea ce nu ştii nu ţi-o va putea spune nimeni, ci doar că prin cineva vei ajunge la el, la acel răspuns, într-un joc al opţiunilor în care predicaţia are făr’ de îndoială o incertitudine; aceea a nuanţelor, aici şi dincolo, văzut şi nevăzut; acel neatins încă tărâm ce poate fi unul de farmec, putând sfârşi sfâşiat însă de tragic… de asta te temi; prefă-te însă că nu

…prefă-te că nu, şi nu înceta gândul să vină…du-te cu el…

…ştiu că îţi întorci multe drumuri, gândind că poate nu ai ştiut să faci să dureze; nu ai ştiut-o cum…nu ai ştiut ce să jertfeşti aşa încât să poţi întemeia şi te întrebi de ce mereu simţi cum o frică de prăbuşire te cutremură atunci când ai gând de înfăptuire…e ca şi cum o spaimă venită din interiorul tău te înfaşcă din amândouă părţile, spintecându-te în două; teama din dreapta ta, a ceea ce încă nu cunoscusei, şi cea din stânga, dinspre partea cu inima, aceasta fiind cea  mai adâncă…

…şi îţi spui că de ar fi să ţi se mai întâmple din nou drumul, vei şti să dai ascultare paşilor, punând urechea pe pământ, atingându-i te şi că vei trăi  această din nou plecare ca şi cum pentru întâia dată îţi va fi fost dat să mergi, tu cu perechea de sieţi; tu, lumea… tu umbra şi tu lumina…tu aparentul şi tu realul…tu a taina, tu dezvăluirea…tu fericirea, tu nefericirea…tu neînţeles şi tu aflare…tu nod, tu dezlegare…tu certitudine, tu îndoială…tu iluzie şi tu realitate…tu, prefă-te…

…prefă-te că ai băut din licoarea uitării, neliniştită fiinţă simţindu-te câteodată de a nu-ţi putea fi poate aflare a ceea ce s-ar ascunde în urma pasului de tine, în rătăcirea labirinturilor dinăuntrului, mereu altele spre aflarea altor capete, din care nu vrei să îţi fii ieşire iluzorie, triumf înşelător al dezlegărilor întunericului arcanelor de drum…prefă-te că nu mai ştii precis, aşa, absolut precis, ca şi cum ochilor tăi sau auzului li s-ar întâmpla o vedenie, ca şi cum poate nu aşa arată, ci doar pare aşa…

…ştii cât poţi fi de subiectivă când înjghebi întocmiri ale întruchipărilor, de parcă ai vrea să cazi în capcana lor, stăruind zadarnic de pretins că le vezi, ca şi cum dacă le-ai înţelege, oricum ar fi de prisos, îngheţând…

…le îngheţi în toate abisurile din tine, în durerile din tine, neşterse, încă neatrofiate urme şi doar tu, nimeni altcineva, îţi torni în ele noapte peste noapte, râuri întunecate de gânduri negre ce îţi sapă carii în trupul sufletului…prefă-te că făureşti…că nu te înfioară tenebrele, că nu tremuri negândurilor, că nu le goneşti ca şi cum, începându-le, continuu te-ai goni, pentru că dacă li te-ai abandona, ar fi fascinant, ar fi abisurilor şi vertigiilor primejduitoare desluşiri, cine ştie dacă nu şi ele himerice, ca mai toate închipuirile…prefă-te că eziţi…

…prefă-te că eziţi între sensul deplin şi cel absurd, încercând, şi închipuindu-ţi că şi izbuteşti, o împăcare a lor în incertitudine, cumva între sens şi nonsens, dacă ţi se potriveşte vocaţia ficţiunii…

…prefă-te că nu te joci de-a desluşirile, mai mereu labirintice, mai întunecate, depinde de cât de opace îţi sunt câteodată împrejurimile, prefă-te că nu iei totul câteodată aşa în tragic, şi, ca în propriul tău spectacol, ţi-l mai diluezi printr-un joc al contrastelor, în împletituri din tine, precum în  clar obscur lumina se împleteşte cu umbra…

…prefă-te că încă îţi mai pui dorinţe încurcate fără chip neştiut exaltându-ţi simţurile  în culori vrăjite, halucinante…

…şi prefă-te că încă mai crezi că ţi se vor şi întâmpla când ceva va veni răscolitor dinspre partea cu chemarea de care te vei lăsa purtată; ceva ce te va atrage să mergi într-acolo, singură, ştiind că tot ceea ce vei iubi vei salva în încâlceli, sfidând toate împotrivirile în care îţi fusesei atât de temătoare, ca şi cum ai înfrunta calea către sine, îmblânzind paşi sălbăticiţi acolo unde ştiai că îţi eşti cu neputinţă de a fi atinsă de ceva exprimând totul, enigmatic şi ispititor ca o aparenţă, sedusă de mister, care, la rândul lui, îţi va supune neîncrederea…

…întrebându-ţi-se.



39 de gânduri despre &8222;Istovitoare gândite şi răzgândite, umbre ademenindu-se unele pe celelalte; cezuri&8221;

    • Mulţumescu-ţi, fiinţă dragă.
      Agatha, memoria este ca o primejdioasă cutie a Pandorei, pentru amintiri avem memoria, doar că unii, poate mulţi, poate puţini, fac din ea un război al amintirilor.Eu mă duc după cele nechemate,când e să mi le voiesc lor, pentru că altfel, când memoria aceasta cheamă, se năpustesc cele care au fost martorele calamităţilor noastre, cele care dor. Tu, aidoma, ţi le apropii pe cele blânde,ca şi cum le-ai recupera, sumedenie de învelişuri ale sufletului , în acele culori şi gusturi însufleţite, prin care simţi că le retrăieşti clipa întâiei atingeri.

      Apreciază

      • eu doar mă bucur de ele, atunci când mi se arată…
        celelalte…mă cutremură, dar nu am cum să le neg. și ele fac parte din ceea ce am trăit. sunt ale mele, iar când își cer dreptul, trebuie să le primesc 🙂

        Apreciază

      • Ştiu cum e cu celelalte, Agatha, iar pe unele refuz să mi le stârnesc; atunci când le primeşti,cum spui, este ca şi cum le-ai aşeza, precum umbrele, de jur împrejurul tău şi ai sta la masa lor, atingându-le, pe fiecare în parte; au fost, acum le privim cu o sensibilitate înţelegătoare; câteodată astfel mă prefac, altfel, m-aş preschimba în iarnă, viscolind.

        Apreciază

      • și totuți…uneori nu ai încotro. A sta la masă cu „umbrele” e parte din joc. Și trebuie să fii îngăduitoare când îți arată oglinda aceea blestemată a trecutului, pentru că altfel…riști să ți se întoară și să-ți tulbure somnul. Înfruntarea e singura șansă…

        Apreciază

      • Da, atunci când faci pace cu năluca şi îmblânzeşti înţelesurile tuturor întâmplărilor cândvaurilor şi fiecăreia îi eşti recunoscătoare pentru că aşa cum au fost, ţi-au fost; acum poţi să le taci şi le vorbeşti doar când te voieşti. Pe câte unele, parcă mi-ar veni să le mai mângâi cu iluzii, răsucindu-le chipul, de nu ar fi prea târziu.

        Apreciază

    • De ce să îmi mulţumeşti, sufletule? mai bine dăm mulţumirea pe din două, tu o jumătate şi eu cealaltă.
      Poate nişte lucruri le uităm, Ciprian, şi poate altele, tot nişte, nu le mai ştim, dar e mai bine aşa, pentru că ne-am putea preface că le-am da alt nume, după ce le-am atinge, după ce ne-am trece mâna peste ele şi prin ele; acum vin gândurilecuvinte în întâmpinarea senzaţiei de ceea ce poate nu mai ştim ce înseamnă, pentru că am văzut în da, atunci când am vrut să îl luăm cu noi în noi, doar un negru adânc şi nu împărăţia culorilor vrăjitoreşti; prefă-te că ştii că în el e tot atâta zgomot pe cât şi armonie.

      Apreciază

      • Pentru gândurile-ți albe pe care le știi preface în cuvinte ce devin refren nepământean! Pentru asta îți mulțumesc, fără a mă preface, decât în sensul de a mă transforma în trup de gând hoinar, colindător prin minunatele-ți tărâmuri! 🙂

        Apreciază

      • Mulţumesc umbletului tău, dară; fie-ţi toate metamorfozele dintre cele mai profunde; mergi în căutarea visului, aflându-l pe acel suflet căruia să i-l spui, spunându-i-te şi prefă-te că ai puteri miraculoase.
        Fii magic.

        Apreciază

    • Ochiul care nevăzut vede.

      Ţie, şămăniţo, cea care vede, ţie, ochiule căruia i s-au atins tot felul de priviri, făcând din tine o privire ubicuuă, ţie, de la cea căreia i-ai spus cândva că „ştie, neştiind”; tie fie-ţi dragostea uitătură furându-ţi din ochi cu un altfel de văz, cum, la rându-mi, zisu-ţi-am odată; ţie, dragul meu de jur împrejurul tău.

      Apreciază

      • Se făcea că puteam să trec printre oameni şi maşinile lor liberă. Şi priveam la Arhitect, etajul III, fără ferestre, care-şi legăna picioarele, bătând cu ele-n beton. Ei, ceilalţi erau în maşini şi priveau îngheţaţi în voinţă un ecran alb, imens; cu mine era un amic, monteur…şi râdea zgomotos; degeaba am încercat să văd ce văd ei pe ecran, nu puteam. Şi-apoi m-am trezit.

        Apreciază

      • Se făcea de parcă erai suflet în tot şi peste toate în acest vis al tău în care parcă ai fi atins o poartă către dincolo, dar nu un oricare dincolo, şi l-ai fi putut afla dacă nu i te-ai fi trezit visului, vis în care, sufletul tău în toate erai tu, înăuntrul lui, cea de dinafarăpedinăuntru, vis care te prefăcuse în acel văzut pe care îl primeşti în nevedere, ochiul cu privire ubicuuă, şi care pentru unii e o taină pecetluită, nu pot spune mai departe; e un sens care transcende imaginea, iar adevărul visului e legătura cu misterul, cu ascunsul fiecăruia dintre acei apăruţi ţie; ei vedeau ceea ce ţie albul acela îţi părea că înghite.
        Dar tu ştii mai multe, cea care altfelştie nevăzutul…poate ai puterea unei Alese, cea care ajunge la kratophanii.

        Apreciază

    • Tu, femeie-mângâiere, au ştii tu oare cum e cu mine când mă prefac că nu mă joc între da şi nu, de-a mine? când îmi închipui că pot merge împreună daurile cu nuurile, ca şi cum aş pune nişte contrarii aparente într-o stare de intimă comunicare? cum mă prefac cu voluptate atunci când îmi făgăduiesc că îmi voi învia toate daurile şi că le voi urma somnanbulic, toate daurile adormirii mele, neliniştitoarele mele dauri, atunci când devin făuritoare cu un har subit şi spontan de gânduriprivire fabricându-mă în tăcere neliniştită, apucându-mă mai mereu dinspre partea cu teama…

      …eu, prefăcându-mă că ştiu că dacă vreau ca întâmplările să fie altfel, trebuie să le ating în mine dintr-o cu totul altă parte, aşa cum se întâmplă şi cu lumina, când dintr-o altă parte învăluie, altfel părând şi semnificaţiile.

      Apreciază

      • Misterul, misterul este cel al (i)realităţii apropiate; „exprimarea” îi va fi până la capăt; oricum, e un loc în mine în care se întâmplă totul cu o intensitate copleşitoare…îmi doresc ca nu cumva privirile să mi se prelingă peste văz;câteodată le simt cum plutesc în voia mea, voia ochiului care se potriveşte, despicând culoarea ultimă în ascuns tainic.

        Apreciază

    • Aşa este, Strong, azi e „Vineri”; cândva se va întâmpla ceva… fascinaţia, magnetismul, atracţia unei pustii insule irezistibile şi timpul, nu uita de timp, provocatorul esenţial de… Crusoe şi întâmplarea unei „zile”.

      Apreciază

  1. Strong, uneori îţi simţi toate zilele ca fiindu-ţi de nisip; descoperirea neîntâmplatului, neatinsului, nevenitului mâine, despre care nu ştii altceva decât că va fi acolo, posibil or probabil, însă al unei incertitudini, aşa, ca un început al prezentului, dacă aş face recurs la magie, acest mâine pe care l-aş trăi în imaginar ar însemna cumva o inchipuire apropiată şi o realitate îndepărtată…de-asta nu pot să privesc altfel înspre el, pentru că nu mi s-ar putea întâmpla decât ca şi cum aş face-o printr-o chestie dintr-aceea care mă fascina în copilărie, caleidoscopul…aşa aş putea să îi înscenez acelui mâine scenarii onirice, dacă l-aş roti…ar fi între aceste hotare ale realului şi irealului de care îţi pomeneam…un chip al acestui mâine îl simt câteodată aproape de nicăieri, Strong.

    Există o mare, o mare onirică; una ce poate fi fantastică, magică, dar una care nu este a oricândului…ci doar a cândvaului…acum îi eşti nimic, dar un nimic proteic.

    Apreciază

  2. .. adica un nimic plin cu potential – azi, achiesat contemplativ la un candva.
    o legatura, o tendinta-ntr-un preludiu continuu ..
    cum spuneam ”un stand-by la tarmul intamplarilor”
    Marea-i agitata!
    restul nu conteaza!
    sau poate ca da …in lantul trofic!

    ps: sa stii ca sunt foarte multi crusoe – mult mai multi decat ne dam noi seama!

    Apreciază

  3. Aş fi în marginea lumii mării de peste zări o insulă, Strong; m-aş preface că nici un vis nu mi-am adormit în asfinţit, că încă le mai adăpostesc nopţile, că nu am tăgăduit vreun gând, că nu m-am lepădat de niciunul, m-aş preface că despre postscriptumul tău am mai multă îndoială decât certitudine şi ţi-aş spune că marea lumii mele de peste margini nu e albastră, ci verde, iar sunetul culorii ei este atât de foşnitor pe dinăuntru.

    Apreciază

    • Când i-ai fi acolo, întâmplându-i-te atingerii suprafeţei uşă generatoare de altfelprofunzimi, deja ai fi fost atras(ă) înspre, iar ceea ce te-a dus într-acolo deja vei fi ştiu. Există o ea, poate eu, poate alta, care ţi-ar răspunde aşa: mă atrag fiinţele greu de desluşit, mă atrag lucrurile complicate; am un defect de fabricaţie, cred…aşa cum mai cred că pe unele lucruri le simplificăm complicându-le, aşa cum în privinţa altora ni se întâmplă întocmai contrariul, EO…mă duc înspre ele, înspre acele fiinţe magice, vrăjitoreşti, fiinţele care mă fac să vreau lumea de peste margini, lumea onirică, fiinţele fascinante, acelea care mă fac să visez, care m-ar face să uit de pravile, dintr-acelea imuabile, fiinţe care astfel m-ar face să vreau să le ating acel clar-obscur despre care povesteam, acel al împletiturii lor în mine ale umbrei cu lumina…pe acel suflet l-aş respira, l-aş inspira, l-aş sorbi ca pe un gând întreg, l-aş sorbi să mă aibă, avându-l.

      Când voi fi în faţa uşii, înfăptuindu-i-mă, voi mai fi aflat încă un răspuns; un altfelrăspuns, semnând încă un pact cu dragostea; unul pe care mi l-am închipuit, cu toată puterea pe care aceasta o poate avea…încă un pact, nu pactul.

      Apreciază

  4. Camelia, textul tau progreseaza ca o pasta groasa de culoare, care face abstractie de timp intr-un fel de aprehendare a lumilor inexistente care exista si ele undeva, cum zicea in 1973 Lewis. Asadar, in abstractiunea de timp, cuvantul postludiu pare un fariseu 🙂

    Apreciază

  5. Facerea acestui „text”, cum îi spui, este misterul meu; conexiunile timpului meu, la subiectivitatea mea, cea mărturisită, cea pe care mi-am „activat-o”, misterios, capricios dacă nu e mult spus, privirea înspreului meu; în fapt, o mărturisire, pătrunzând într-o dimensiune din mine, una umbroasă, de pe un tărâm, unul dintre tărâmurile mele, am câteva. Umbrele mele au o varietate de forme, sensuri, nuanţe şi culori, care mai de care mai fantastice; sunt umbre de zi şi de noapte, acel timpnetimp căruia îi auzi întunericul şi care întuneric te aude pe tine, acel timpnetimp ce are în el necunoscutul, ascunsul, neaflatul, nepătrunsul…aşa, precum un ascuns pe care greu l-ai putea pătrunde, al cărui înţeles ar putea părea ascuns…ar putea părea.

    Apreciază

  6. „Cet amour
    Si violent
    Si fragile
    Si tendre
    Si désespéré
    Cet amour
    Beau comme le jour
    Et mauvais comme le temps
    Quand le temps est mauvais
    Cet amour si vrai
    Cet amour si beau
    Si heureux
    Si joyeux
    Et si dérisoire
    Tremblant de peur comme un enfant dans le noir
    Et si sûr de lui
    Comme un homme tranquille au milieu de la nuit
    Cet amour qui faisait peur aux autres
    Qui les faisait parler
    Qui les faisait blémir
    Cet amour guetté
    Parce que nous le guettions
    Traqué blessé piétiné achevé nié oublié
    Parce que nous l’avons traqué blessé piétiné achevé nié oublié
    Cet amour tout entier
    Si vivant encore
    Et tout ensoleillé
    C’est le tien
    C’est le mien
    Celui qui a été
    Cette chose toujours nouvelles
    Et qui n’a pas changé
    Aussi vraie qu’une plante
    Aussi tremblante qu’un oiseau
    Aussi chaude aussi vivante que l’été
    Nous pouvons tous les deux
    Aller et revenir
    Nous pouvons oublier
    Et puis nous rendormir
    Nous réveiller souffrir vieillir
    Nous endormir encore
    Rêver à la mort
    Nous éveiller sourire et rire
    Et rajeunir
    Notre amour reste là
    Têtu comme une bourrique
    Vivant comme le désir
    Cruel comme la mémoire
    Bête comme les regrets
    Tendre comme le souvenir
    Froid comme le marbre
    Beau comme le jour
    Fragile comme un enfant
    Il nous regarde en souriant
    Et il nous parle sans rien dire
    Et moi j’écoute en tremblant
    Et je crie
    Je crie pour toi
    Je crie pour moi
    Je te supplie
    Pour toi pour moi et pour tous ceux qui s’aiment
    Et qui se sont aimés
    Oui je lui crie
    Pour toi pour moi et pour tous les autres
    Que je ne connais pas
    Reste là
    Là où tu es
    Là où tu étais autrefois
    Reste là
    Ne bouge pas
    Ne t’en va pas
    Nous qui sommes aimés
    Nous t’avons oublié
    Toi ne nous oublie pas
    Nous n’avions que toi sur la terre
    Ne nous laisse pas devenir froids
    Beaucoup plus loin toujours
    Et n’importe où
    Donne-nous signe de vie
    Beaucoup plus tard au coin d’un bois
    Dans la forêt de la mémoire
    Surgis soudain
    Tends-nous la main
    Et sauve-nous”.
    J. Prevert

    Apreciază

  7. Doi oameni se întâlnesc cu adevărat în tăcere, în prezenţa mută, cea aparent nerostindă, cea nespunândă; acolo îşi sunt pătrundere de şi în taină, fără de cuvinte, pe dinăuntru ca într-o rugă, în templul sufletului.

    Apreciază

  8. Camelia, pot sa-ti spun ca nu ma pot preface ca si cum traiesc mereu un inceput. Din experienta mea lumeasca (pe cea nelumeasca inca nu o realizez) nimic nu e mai greu decat inceputul. Asta cel putin in viata adulta… Cand esti copil, ca sa traduc, dupa o incaierare (si numai faptul ca se numeste incaierare…), te ridici, te scuturi si reincepi jocul. Cand oasele se ingreuneaza, e altfel. Te scoli mai greu, te scuturi mai greu si arareori continui afinitatea cu „interlocutorul”. Dupa o vreme, inceputurile par mai degraba niste sfarsituri. Nu as vrea sa traiesc inceputul again and again, ci as vrea o aliniere a lucrurilor- unde alinierea are a face cu „lin”.

    Apreciază

  9. „Prefă-te ca şi cum ai începe continuu” l-am trăit precum un descântec, EO; întoarcerea în prefacere, nu în prefăcătorie, cu puterea de a uita, pentru a dobândi acea puritate şi inocenţă a începutului,întoarcere eternă şi doar aparent finită, întoarcerea în casa fiinţei tale a unor gânduri dinspre alte vremuri, ca într-un refugiu al tău prim şi ultim,unde te simţi câteodată precum un naufragiat melancolic, întoarcere pe care o simţi câteodată ca fiindu-ţi una imposibilă înspre nişte locuri nimic altceva decât praf.
    De unele începuturi îmi este teamă, de cele tocite, apucate prea mult în mine dintr-o aceeaşi parte, îmi este teamă de precaritate, de perisabil, îmi este teamă că poate pe unele lucruri le-aş simţi, neîncepute încă, precum un sfârşit continuu…dar, în ciuda acestora, paradoxal, îmi trăiesc o reverie încrezătoare, şi îmblânzesc în mine nişte spaime ale unor umbre.

    Vieţii linului despre care spui tu îi cred; cred că poţi curge astfel, unul într-altul, simplu şi pur pur şi simplu, într-un fel de comuniune cu oamenii, cu lucrurile.

    „Inimă
    fii simplă ca moartea.
    Lucrurile simple nu se pot dovedi
    şi sunt atâţia morţi în jur”.

    Apreciază

  10. Tuturor ochilor ştiuţi şi nevăzuţi ai celor ce îmi sunt tărâmurilor mele de cuvânt umblet, pe… cândva.

    „Mai întâi îţi strângi umerii,
    mai apoi te înalţi pe vârful picioarelor,
    închizi ochii
    refuzi auzul.
    Îţi spui în sine:
    acum voi zbura.
    Apoi zici:
    Zbor
    Şi acesta e zborul.

    Îţi strângi umerii
    cum se strâng râurile într-un singur fluviu.
    Îţi închizi ochii
    cum închid norii câmpia.
    Te-nalţi pe vârful picioarelor
    cum se înalţă piramida pe nisip.
    Refuzi auzul,
    auzul unui singur secol,
    şi-apoi îţi spui în sinea ta:
    acum voi zbura
    de la naştere spre moarte.
    După aceea zici:
    Zbor
    Şi acesta e timpul.

    Îţi strângi râurile
    cum strângi umerii
    te înalţi pe behăitul caprelor
    Zici: Nevermore.
    Şi apoi:
    fâlf
    dai din aripile altcuiva;
    şi apoi
    eşti el,
    iar el
    este pururi altcineva.”

    Apreciază

Lasă un răspuns către EO Anulează răspunsul