Suflet-poveste în dezvelindă (ne)rostire; desluşitor nespus

Motto: A învăţat să îşi asculte mersul şi ştia că nu toate drumurile-oameni sunt la fel…dar începuse să îi înveţe şi pe ei, pe alţi căutători, pe fiecare dintre ei privindu-l ca pe o lume şi încercase să îi desluşească ascultându-i cu sufletul, cu dinăuntrul ei, privind până în adânc…

…pentru că de afară nu poate vedea ce se petrece înăuntru…

…simţind că trebuie să i se dea ei, vieţii, pentru că altfel nu s-ar fi putut lua; nu ar fi avut cum să îşi fie ca pas înspre încotroul ei ca mers, ca rămas de urmă mai apoi, urmă în pământ, în pământul fiinţei, amprentă în această călătorie a ei înspre aflarea de ea ştiind că viaţa, viaţă ce nu însemna a fi ci a exista este legământul tău cu lumea ta, aceea a creaţiei sinelui…

…definiţia desluşirii unui lăcaş în lăuntrul fiinţei, acolo unde doar tu ai puterea de a isca întâmplări…fioruri născătoare ale lumii tale...

…lume în care este esenţială întâmplarea trecerii oricărui cum printr-un ce; intotdeauna va fi implicat în devenirea lui…iar de folos ştia că îi este să îi cunoască pe ceilaţi, prin ei ajungând la ea…

…spunându-şi că uneori o prea mare apropiere de tine te poate aliena de propria-ţi esenţă…

…şi multe dintre semnele ei rămâneau ferite de ochi, pentru că mulţi dintre ei nu s-ar fi potrivit privirii în rostirea ei, aceea a spunerii cât şi a supunerii în cuvinte…dar nu uita nicicând că există ce vrei…aşa cum şi ceea ce poţi să vezi există…

…precum şi ceea ce întârzie să apară.

Era o  fiinţă-poveste, suflet cu urme de paşi, povestitor de spus şi nespus, de umbre şi lumină ale lăuntrului, lumină pe care nu şi-o dorea vreodată pierdută, în rostire de cuvinte şi tăceri, cuvinte despre care ştia că uneori au atâta întuneric pe dinăuntru şi înfară, întâmplându-se de multe ori să înnegureze ceea ce ar fi vrut să aibă ca noimă, ca înţeles… sau să umbrească ceea ce ar fi vrut să spună…simţind că pe măsură ce creşte spusul, creşte şi nespusul, iar altele, fără de încăintrând, porţi cu zăvoare ale cronotropilor, îşi închideau sensurile, şi le ascundeau, nelăsându-se văzute, aflându-le ca facere doar în atingerea trăirii, când îi va fi dat să fie din dorinţă…

…în scris trăind fiecare spus, încercând să îi dea o dimensiune, supunându-i-se cuvântului de ea, câteodată cu folos, alteori cu zădărnicie poate celui isprăvit…

…neîntâmplându-i-se să trişeze însă vreodată, atunci când îi căuta înţelesul…dar mai ales neînţelesul

…limbajul ei fiind câteodată unul al fanteziei stilistice nu şi al celei imaginative, având acea imaginaţie însă, dar realistă, nu fantasmatică; spunea din ea, despre colţurile visătorului ei suflet, unele atât de neaplatizate…despre nişte margini, cele atinse şi cele neajunse încă poate anticipând căderi sentimentaliste; ea, o fiinţă cu fire de ariadnă în nesfârşite căutări de descâlceli uneori rătăcitoare ale pedinăuntrului; labirint străbătut de-a lungul şi de-a latul şi câteodată de-a curmezişul în semne încă necunoscute înfăşurate în definiţii, simţindu-l câteodată ca pe unul al aporiei, de parcă şi-ar fi trăit înţelesurile cu obstinaţie în neputinţă…

…ştiind că atunci când simţi sau trăieşti eşti expresie a întâlnirii cu graţia într-acel înţeles magic, ceea ce trăia producându-i scriitura; un produs al acestei trăiri…cunoaşterea cu adevărat pură; cunoşti ceva doar când acesta ţi s-a relevat ca un adevăr al trăirii după ce mai înainte a fost doar o percepţie a ceea ce puteam gândi despre el…despre acel ceva; propriile tale experienţe, nu ale altora…din ele înveţi; sunt lecţiile tale individuale…experienţele; contactul tău cu lumea, cu cei care te înconjură, cu semenii şi cu… sine…şi rezultatul acestui contact, neputinţă fiindu-ţi a privi lucrurile în afară de semnificaţii şi atribuiri, aceasta iscând o atitudine cu totul şi cu totul particulară a fiecăruia  în faţa vieţii, viaţă în care ar trebui să ne dăm clipei fiecărui acum

…atingându-i-ne ca şi cum am muri în următoarea şi trăind-o ca şi cum am face-o definitiv, fără început şi fără de sfârşit, cunoscând-o şi trăind-o cu toate simţurile, contopindu-ne cu   devenirea ei poate iraţională în toate formele ei, forme ce sunt finite şi sunt limitate în aceeaşi măsură în care sunt insuficiente şi inconsistente…

…iar poveştile ei erau despre oamenii…

…despre oamenii-drumuri, cei în care îşi lăsase gândurile şi pe care învăţase să îi asculte pe dinăuntru cu încredere în taina adevărului ori în adevărul tainei, rostire în ea…

…despre oamenii-flori, cuvânt suav prin excelenţă dar perisabil…despre oamenii în chip de cuvânt  şi lumea lor, atât de rebeli câteodată pe tărâmul semanticii, alteori în ea găsindu-şi refugiul iar uneori răzvrătindu-se înţelesurilor, dar simţind că esenţa şi adevărurile lor trebuie căutate şi aflate înapoia rostirii, în de-a-ndărătul întâmplărilor şi în înlănţuirea de  mai apoi a lor, a atingerii lor de către oamenii-spus

…gândind că dacă acestea au avut o noimă, aceea ar trebui să fie ceva, altceva în afara semnului, a semnificaţiei lui, semn sub chipul căruia au părut a se înfăţişa…

…lume prin care mergem străbătând lucrurile în transparenţa lor magică uneori, alteori umblând prin ale lor semne; străbaţi această lume, fără să te afunzi prea tare în înţelesu’i or’ mergi prin simbolul ei, desluşind-o în chip de cuvânt…astfel îi cunoşti; altfel nu…

…despre oamenii-visuri, tânjind după năzuinţa zborului cu patima condorului şi în ai căror ochi, te ştiai să priveşti, citeai poveşti nescrise…neuitând vreodată că înţelesul ochiului nu este însă acelaşi cu cel al minţii, aşa precum nici acest înţeles al minţii nu este acela mai presus de înţelesuri…

…despre ea, copil veşnic al timpului, despre lumea ei, a întâmplărilor urmă de fragmente neînstrăinate în care şi-a lăsat gândurile, proiecţii părând uneori ale unei reverii crepusculare, scrutate şi dincolo de amintire…despre dorurile celor neîntâmplate, rupte din ea, ştiind că tot ceea ce apare în realitate nu poate în vreun fel evita o trecere prin imaginaţie; ficţiune suverană, aceasta rămânând în esenţă visuri…aspiraţie… voinţă…utopie; aceea utopie pe care ţi-o doreşti să devină realitate, despre jocul dintre ea şi însăşi, despre dualitatea care ne macină pe fiecare, acea teribilă dihotomie…

…despre toate rosturile lumii ei ce îi motivează rostirile…

…despre adevărul de ea, adevăr pe care căuta a şi-l afla în înăuntrul fiinţei ei, acolo unde îi este esenţa; în lăuntru…acolo încerca să şi-l afle, pe calea ei, în felul ei, gândind de ceva vreme într-un acord îndeajuns de logic şi autocunoscător de sine, privindu-se atât dinspre ea cât şi poate mai puţin deschizându-se aceleiaşi priviri dinspre ceilalţi întru aflare, căutându-se să se cunoască sieşi fie direct… fie prin ceilalţi, simţind în fiecare clipă că se apropie de sine în adevăr şi puritate…

…adevărul ca ultimă atingere a cunoaşterii, pentru care avem definiţii, noi, fiinţe căutătoare de sensuri şi înţelesuri în lumea altora de imagini, simboluri şi semne purtătoare de mesaj, fără a fi nicicum vreo iniţiată, în aspiraţia ei de sieşi, ea, presupus liberă, o rătăcitoare în încercarea de a se autodefini, de a se fixa în legături şi conexiuni cu împrejurul de aproape şi întinderea din departe; dincoace aflat; dincolo încă neatins într-un joc al decodificării, iluzoriu uneori, în marea sufletelor, căutând calea pentru a-l atinge…o fiinţă, o experienţă deschisă; ea, un adevăr…pe care aveai, cândva, să îl pătrunzi în citirea magică a vieţii şi a luminii; stare extatică…

…ea, spusul ei de ea în cuvinte în graiul slovei exprimării care era…cu rostul pe care li-l da cuvintelor, graţie acestui limbaj care e (ne)rostire….şi care era,  mai presus, un act de curaj; acel curaj propriu de a se înfiinţa cu sufletul în acest limbaj…în care ea i se dăruia cuvântului cu toată dragostea, în iubire, atingând reliefurile literelor cu sufletul mai întâi, fiind bucăţi din ea, din trăirile ei, din gândurile ei; se spunea în scris, îşi exhiba, cumva, suferinţa tăcerii, tăcerea în care, strivind în ea tânjinde silabe, de multe ori şovăise în a se da amintirii înţelesurilor literelor, acelea care formau o anume grafie, aducerile ei aminte călcând nu în umbre, ci în urme…

…scrisul îi era liberator; scria împotriva firii ei stăpânite şi simţea că se va rupe ceva din ea cu fiecare nou semn descheotorat pe care şi-l desfăcea din umbre şi din gânduri…

…dar evada  astfel dintr-o închisoare a nerostirii, în care se întemniţase atunci când simţise că nimeni nu o să o audă vreodată….pentru că nimănui nu i se va spune cu acea dezgolire, dându-i-se definitiv, de parcă şi-ar fi încheiat cuvântul…

…ea, ei însăşi, cu credinţă în vorba de ea, rostirea de sieşi; noi suntem în cuvinte, chipul lor…povestea noastră pe care uneori o spunem asemeni unui vis; o poveste poate fi asemeni unui vis atunci când capătă un spus, o zicere…şi ne trăim această poveste, acest scris de noi, cu toată fiinţa; fiinţa întreagă…nu ţi-o trădezi nicicând pretinzând altceva decât ar fi…scrii despre tine, omul, căruia cauţi să îi dezlegi tainele; să te cunoşti pe dinăuntru, să îl afli pe omul acela lăuntric din tine, acela al fiinţei interioare, să îţi afli sensurile, acelea ale încotro-ului , ale existenţei, ale sufletului, ale realităţilor…cele de dincolo de fire; de deasupra ei…dacă ştii cum să o faci…o afli, căutând…

…scrisul ei…al altora… o căutare întru cunoaştere, a unor fiinţe…pentru unii doar un exerciţiu ţinând de ficţiune…pentru alţii un exorcism; îşi exorcizează demonii…poate că este o autotranscriere a unor obsesii, pentru unii…altora le este tămăduitor…vindecător…eliberator, ca un fel de confesiune făcută sinelui, în multe gânduri, mai ales cele ale unor recunoaşteri, având poate mai multă îndoială decât certitudine şi simţindu-se siguri doar pe nesiguranţele lor…or’ chiar ca o spovedanie, cum i se întâmplase în ultimele în care i se rostise, dezvelindu-şi cuvintele, sufletului ei, spovedanie făcută cu supunere în care îşi recunoscuse toate vinovăţiile…

…poveştile ei, suflet-dragoste, erau rostirea în limbajul ei sufletesc…când noi suntem poveşti…poveşti în care de multe ori trăia nostalgia unor începuturi…aşa cum le construia şi le dădea mai apoi expresiei…şi chiar şi lectura acestor poveşti, făcută de acei ce ştiu să pătrundă prin învelişul cuvintelor putând fi considerată tot un fel de scriitură, pentru că, într-un fel, restructurează cuvintele ei, ale sufletului-poveste, în ei, în acei care o citeau făcând-o graţie voinţei şi puterii de înţelegere; oameni-cuvinte…cuvinte poate obosite, păsări de gânduri cu aripi coborâte pe care şi le plângeau atunci când încă mai visau; îi durea…le simţeau fiecare urmă; ecoul lor răzbătea din fiecare ungher al trupului sufletului lor în nerostirile orbirii…

…iar lucrurile le recunoşteau acum doar după atingerea amintirilor pe care le avuseseră odată despre ele atunci când le trăiseră…ce era dincolo de semn nu putuseră transcende; să îi străpungă învelişul…nu îşi putuseră străbate până dincolo de ei; fuseseră nevolnici a-şi ajunge…nu avuseseră putinţa; erau acum cuvinte pustiite…mai înainte de asta fiind deşirate, destrămate…

…doar că ea credea în cu totul altfel de cuvinte; ale acelui suflet ce poate îşi intuieşte sinele şi nu conteneşte să caute în el cu acea febrilitate a scormonitorului, dincolo de adevărurile încremenite ce nu mai sunt atinse de nicăieri cu uimire…

…cuvinte jupuite de pe gânduri pătimaşe, în spusul tău de tine, rostire a lumii tale aruncată peste întâmplări în care uneori îţi pare că totul continuă, şi o face de parcă ar fi de la început…

Poveştile ei ascundeau taine pe care nu oricine le putea desluşi, şi povestind i se părea ca o cale de trecere câteodată spre o completitudine a expresiei de sine, expresie a unei sensibilităţi poate extreme, ce purta înăuntrul ei un dor şi o durere, metabolizată până la ultima ei consecinţă…zâmbea trist, gândindu-se că în sfera magicului totul era posibil…şi se înverşuna să nu îşi ridice construcţii himerice, atât de stranii în senzorialitatea lor, opunându-se din răsputeri forţei lor care o atrăgea înşelător şi cu sete pe tărâm de albastru; uneori ţi se va putea doar părea că există…

…şi astfel îţi poţi imagina, într-un joc al închipuirii, că împleteşti capricios întâmplările stăpânitoare…înţeles necunoscut fără îndoială şi inconoscibil poate, împletitură de sens cu absurd…

…iar dorurile ei erau cele nestrăbătute, ale întâmplărilor neîntâmplate…când va trăi ceva ca într-o poveste în care totul se va petrece într-o rostire ce nu se va mai vrea zăgăzuită în care va fi acea fiinţă iconică, alcătuirea lui de cuvânt, spus de tăcere  în taina tainelor, un ceva din ea într-un loc încă neatins, dintr-un capăt unde s-ar opri, capăt nezidit şi neferestruit al unei lumi între cer şi pământ în a cărei atingere încă nu i s-a dat; nu ştie unde este…ştie doar că este un încotro…este acolo… şi i se va întâmpla…

cândva.


Anunțuri

25 de gânduri despre &8222;Suflet-poveste în dezvelindă (ne)rostire; desluşitor nespus&8221;

  1. „Era o fiinţă-poveste, suflet cu urme de paşi […]”

    … o grădină a cuvântului rodind sensuri hrănite din chiar viața grădinarului. Uitat putred între nălucitoare arome și culori. Vise pentru amintiri. „urme de pași”.

    Ce frumos ! Ce frumos ! Și ce greu de suportat taina pașilor!

  2. Când le asculţi urma din tine cu trupul sufletul tremurând de dorinţa atingerii, gândind păşirea înspre ceva încăneaflat dar nicicând simţit precum un n-amsăfiuniciodată…acolo.
    Bun venit pe tărâmul poveştilor mele!

    Pentru încotroul tău…

    • Sînt o fiintă-poveste !!! Un vis de floare pe drum așteptând întâmplarea încotro-ului doar că din alcătuirea Ei de tăcere. Sau poate de vorbire nerostită ! Sau poate de „n-amsăfiuniciodată…acolo” al ei, sau al meu.

      Bine te-am găsit și mulțumesc că m-ai primit pe tărâmul poveștilor tale !

      • Vorbirea ei pe dinăuntru; acolo, în lăuntrul tău unde o spui, unde ţi-e pătruns…o simţi pretutindeni în tine, deşi n-o vezi.
        Acel acolo e doar neîncă; se va petrece…va fi…cândva.

    • De cele mai multe ori nu ştim să ascultăm încât să putem auzi; nu ştim să ascultăm în scris sunetele literelor…noi, oamenii în chip de cuvânt… să le simţim, să le atingem, să le străbatem, să ne poată pătrundă…tăcerea de tine, tu, neauzitul celorlalţi; spusul tău, neînţelesul lor.
      Mi-aş dori să pot auzi cu ochii, înţelegând cu iubire, chiar de m-ar nelinişti şi chinui întunericul neînţelesurilor cele pline de înţeles să ştiu să aud ceea ce acel de lângă mine – celălalt – nu îmi spune, gândind că poate ceea ce a avut de spus a tăcut de mult, iar tăcerea de el îi este atât de greu de străbătut…doar el ştiind de ce s-a închis în nerostire.
      Cuvintele legătoare ale însinguratelor instanţe ale tăcerii câteodată…ştii, suflet vis-alb…cred într-un anume destin al lor…acela al facerii…cred că ele poartă semnele unei magii în limbajul sufletesc.
      Sunt aici, ori de câte ori vei simţi să mi te spui. Ştiu să aud.
      Cu tot dragul.

  3. Poveste tu,
    trăită în vis,
    cum vei fi,
    trăită aievea,
    pe când nici visurile
    nu te pot cuprinde?

    Poveste despre poveste,
    în ritm atemporal,
    în nemărginirea ta…

    • Tu şi celălalt; poveste ca un vis-rostire în lumea de peste marginea cuvântului, acolo unde spusul este nerostit tăcut, pierzându-se în el însuşi în negândite zări ale tăcerii în atingerea nespusului, acolo unde se va elibera, eliberând, trăind nestrăjuitul într-un timp al metamorfozelor, fie şi vremelnic…În poveşti suntem flăcări ale arderii sufletelor cuvintelor spusului nostru, al rostirii de sine…de citit, citim în semnele slovelor cerurilor din noi…mai mult decât în vorbe.

  4. …”cuvinte jupuite de pe gânduri pătimaşe, în spusul tău de tine, rostire a lumii tale aruncată peste întâmplări în care uneori îţi pare că totul continuă, şi o face de parcă ar fi de la început…”
    …cand intru sa citesc aici la tine,mi se pare ca sunt in alta lume…aceea a tainelor,a dorurilor…a cuvintelor invelite in frumos…

    • Mulţumesc pentru ceea ce îmi spui; cred că fiecare are în suflet o lume, şi mă bucur de fiecare dată de urma trecerii tale prin cea a poveştilor sufletului meu, poveşti în care mă spun pe mine…şi-acum zâmbesc, pentru că avusesem un gând de taină; mă spun pe mine, acordându-mi un privilegiu însămi, acela al descoperirii, atunci când mă dau cuvântului…
      Suntem o taină, noi…o taină în care, înainte de a porni spre a o desluşi, te simţi ca acel cuvânt al spusului de tine, cel care întemeiază, şi te rosteşti atingându-ţi fiecare literă, sfârşindu-te apoi în fiecare, ca şi cum ai fi un pustiu nevorbit pe care ai începe a-l articula şi în care tu ai stăpâni semnele şi tot tu ai fi stăpânitor al înţelesurilor.

      • Împletitură de sens cu absurd…asta despre desluşirea pe care o căutăm. NOI. Nu mi-aş dori vreodată să intru într-un personaj de fantezie, contrariul celui al meu; e ca şi cum mi-aş pune masca şi costumul de bal…bal mascat.

        …”şi în ochii ei citeai nerostirea, dincolo de cuvinte, cuvinte ce nu îşi mai aveau rostul, pentru că simţise cum de multe ori, pe măsură ce spusul creştea, creştea şi nespusul…şi aşa ajunsese să adune în ea atât de multe tăceri; mai multe tăceri, înţelesuri, decât cuvinte…acele cuvinte despre ceva în care îşi pierduse credinţa, credinţa în dragoste, ca şi cum ar fi anulat-o, doar că dacă ar fi făcut-o, s-ar fi anulat pe sine…

        …şi l-ar fi anulat pe acel suflet, pe acel cineva anume pe care îl căuta în cei pe care se întâmplase să îi iubescă până la el, dar doar pe el aflându-l simţea că va fi întâia oară când a iubit vreodată, pe el, alt copil singur al timpului, acel fără de rest, cel care o va întregi, acel pe care îl aproximase poate până atunci în cei de dinainte, doar că el, cel caruia îi va fi dat să îl găsească, el va fi cel aşteptat…lui îi va fi dat să fie cel care va consfinţi adevărul despre acel ceva…

        …ceva pe care să îl poată defini ca fiind real, spunându-l ca pe un adevăr, alcătuindu-l ca pe un mozaic căruia i-ar da o formă pe care, deşi aparentă şi poate înşelătoare, ar trăi-o ca şi cum ar atinge în cunoaştere concretul”…

  5. „Acum, nimic nu-mi poate-aduce inapoi
    Splendoarea-n iarba traita de noi doi
    Nu vom jeli a florii maretie
    Putere vom gasi in amintirea-i vie.

    Chiar daca-n veci mi-umbri-vor norii
    Splendoarea ierbii, semetia florii
    Leac vom gasi, sa nu ne doara
    In ce pastram de-odinioara”.
    William Wordsworth

    Să îţi fie toamna anotimp; acel al tău…la fel precum toate celelalte netrăite încă, cele ale metamorfozelor atunci când întâmpla-se-vor mărturisitoare despre tine.
    Cu tot dragul, sufletul candid.

      • Să te urmezi pe tine, fără de servituţi…şi să nu uiţi că poţi să vorbeşti şi fără să grăieşti…şi poate că va veni un timp..al unui anume gând…pe care îl vei simţi că te înghite cu totul, că te ia în posesie; una magică…să nu te temi! Să înveţi să auzi semnele de tine; urme călăuzitoare
        Şi să nu iţi refuzi nici o şansă…să nu te împiedici de cuvinte nici dincoace şi nici dincolo de ele…cuvintele-oameni…să ţi-i doreşti limpeziţi la grai pe pământul de spus al fiinţei tale,Vis de alb.

  6. Nu stiu de ce cand intru la tine si citesc ma relaxez, chiar daca uneori imi este greu sa tin pasul cu ganduriile tale fabulos de intortocheate…ceea ce face diferenta intre feluritele moduri cum percepem noi frumosul, adevarul, viata. Este unic modul cum dai expresie cuvintelor.

    • Cineva îmi spune „ţesătoare”…îi place cum ţes în cuvinte; vorbirea este un ast fel; ţesere. Oamenii în chip de cuvânt, al existentelor semne, sunt metaforele dedesubtului… ceva se ascunde acolo, în spaţiul magic al înţelesurilor lor; trebuie să învăţăm să îi desluşim…deşi de multe ori trăim zăvorul unor inhibiţii de sensuri, semantică părând a nu o putea înţelege vreodată.
      Am gânduri întortocheat-spiralate, aş zice aidoma-ţi…iar uneori simt că doar asta aş vrea să fac…fără de vorbe, să nu mă duc în cuvinte, ci să mă spun doar în gând.
      Mulţumesc pentru călătoriile tale, ori de câte ori le faci, printre cuvintele mele. Un sentiment aparte îl am şi eu atunci când colind prin lumea universului tău, printre toate acele imagini pe care le dezvălui privirii celor ce îţi calcă tărâmurile.

  7. Am o traire speciala cand citesc rostirile tale, le citesc si recitesc. De cele mai multe ori ma duc cu gandul la Claude Debussy. Ma gandeam ca… daca ai fi compus muzica ai fi compus in stilul lui.

  8. Mulţumesc preafrumoasei tale rostiri, Samsara; dacă aş fi putut compune, aş fi spus auzului o poveste de cântec din toate şoaptele pe care le-am îngenuncheat,chinuindu-le, nelăsându-le să vie…să fie, potrivnică fiindu-le, temându-mă de neîmplinire…cred că lor le-aş fi compus un requiem; requiem pentru un vis….care poate, dacă m-ar fi presimţit, m-ar fi urmat.
    Acum vreau să mi se întâmple; il las să se desfacă în sunete suave la nesfârşit…în ritmul inimii mele.

    Pentru tine…

    „Când, trist, un somn detună iar flama e-n eclipsă.
    A mea-i regină! Certă, osânda?… Sau că, -n lipsă,
    În suflet, de cuvinte şi cu un prea greu trup
    Dospind în pacea lungii amiezi, şi ca să-mi rup
    Din gânduri sacrilegiul: nu-mi mai rămâne mie
    Decât să zac în setea nisipului. Şi fie
    Ca viniferul astru să-l simt, pe gât, curgând!

    Adio, cuplu! Umbră am să te văd, curând”.
    Stephane Mallarme – După-amiaza unui faun

  9. Nu ştiu dacă se cuvine să intru în lumea ta sacră,a (ne)rostirilor de tine însăţi.Nimic pe lumea asta nu echivalează cu puterea de a simţi totul cu sufletul…;chiar şi cea mai mică adiere sau urma unor paşi.Acei paşi.
    Cu gânduri albe,că altfel nu-mi închipui a mă apropia de un suflet ca al tău…din litere de foc alcătuit,dar pe care-l desluşesc în albastru,acel a speranţei,pe care-l ştii…,pătrund timidă încă o dată în lumea literelor iscate din tine.Şi cuvintelor care te vorbesc,ca de fiecare dată,pe muzica corzilor sufletului tău.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s