Zăvorândă tăcere a gândului în care zăbovise; ferecătură

Motto: Va pătimi pentru ceva ce, trăind, va cunoaşte…

…ceva pe care să îl aibă din credinţă…ceva în care să creadă fără să fie nevoie să încerce să vadă dacă este real, aşa cum încercase Orfeu să întoarcă privirea după Euridice, spre a se convinge de existenţa acesteia, de nu fusese doar o fantasmă, şi ar fi dorit să i se poată întâmpla fără ca în ea, ei, să i se împotrivească.


Un gând târziu a răvăşit-o; gând care, deşi trăit, nu era în real, ci în imaginar; era ca şi cum vedea şi îşi imagina ceea ce nu i se întâmplase…ca un vis de un fantastic romantic peste care poate că ar fi trebuit să tragă obloanele şi nici măcar nu avusese timp să îl contemple intens şi îndelung…o întâmplare a unui crâmpei de suflet ce i-ar fi împlinit o nevoinţă tăinuită enigmatic…iar în ea exista încă zbaterea de a-l mai trăi astfel, precum gând căruia i se spunea cu cea mai trează luciditate acum şi de care nu se lepădase…gând rostit cu glas de tăcere într-o altfel de limbă peste care stăpânea taina neînceputului căreia ea îi revela înţelesurile, fiindu-i deopotrivă rostirii ei şi tâlcuitoare; limbajul ei sufletesc…

…gând pe care nu îl vorbea decât pentru sine într-un târziu revelatoriu, gând mut, nerostit, neştiut… ori de el doar presupus sau poate cel mult înţeles…gând neîntrupat în cuvânt; cuvântul, uneori frântură de privire pierzând văzul strecurat printre semnificaţii, gânduri adunate împreună în nevăzut….

…gând pe care şi-ar fi dorit să îl ducă până la capăt, neîmpiedicat şi dându-i ascultare, ce i-ar fi spus atât de multe lucruri, chiar de unele ar fi fost poate derulate cu o halucinantă relatare iar altele învăluite de un nimb al unei impure transcendenţe…vocaţia imaginaţiei având-o, admiţând că ficţionarii depăşesc uneori chiar viaţa, ceea ce pentru unii este tinţă…

…îşi descifrase nişte sensuri cărora le mistificase înţelesurile începuturilor, începuturi care aveau în ele sfârşitul, prin transparenţa lor având de acum senzaţia a lor pură şi atât de concretă, amestec tulbure pe care şi-l limpezise… pe acel gând nesocotit al ei un timp îl ţinuse departe de dorinţă într-un clopot de sticlă, iar într-un târziu, fără a şti cum se întâmplase, îl ademenise pe tărâmul primejdios al dorinţei crestându-l în suflet, acolo unde îi încolţise acum neliniştea…

…şi ferecat l-ar fi vrut, încuiat lin şi făr’ de zgomot, ca să nu o mai răvăşească răscolitor…ştiind că se va întâmpla ca şoaptele de el, tăcute, să piară inaudibile…

…şi îşi spunea că s-ar însingura de el, dar se întreba dacă nu cumva va face din asta doar un exerciţiu steril…încerca să nu mai trăiască laolaltă cu acel gând al ei de el, deşi simţea că o atrage ca o forţă magnetică, în van şi doar vremelnic părându-i-se a i se împotrivi şi ar fi vrut să i se însingureze, să i se apropie solitudinii de el şi să nu i se mai lase înmărmurită, pentru că în el ar deznădăjdui şi ar trăi chinul, luptându-se în ea cu tristeţea şi cu zădărnicia…îndepărtată regăsindu-şi poate liniştea, înţelegând că înspre el nu exista o cale decât iluzorie…

…o iluzie înlocuitoare a dezamăgirii, poarta înspre el deschizându-se doar în imaginaţie, iar dacă ar fi închis-o, ar trăi ieşirea din robia lui…

…pentru că supusă fusese acelui gând, plăsmuire a dorinţei care se înecase într-un fluviu al erorii, al greşelii, al aparenţelor, al aproximaţiilor atât de îndepăratat de natura lucrurilor căruia sufletul ei îi fusese atât plăsmuitor cât şi purtător, doar că nu depăşise acel joc al apariţiei şi dispariţiei, şi îşi spunea că poate avusese un sens, acel al intenţiei…doar că aceasta nu dusese la un adevăr de el, iar semnele fuseseră înşelătoare, se mişcaseră haotic, neavând nici o legătură cu înţelesul din care păruse a fi fost izvorât, şi pe care îl citise liberă, împletind întâmplări şi neîntâmplări şi chin amarnic îşi fusese nerecunoscându-l, deşi credea a-l fi desluşit…

…aşa că acum îşi spunea că se va mântui prin tăcerea de el…singură de el, pentru că fusese prinsă în jocul aparenţelor de acea magie a percepţiilor în care înlocuise realul cu aparentul, uitând că aparenţele nu dezvăluie nicidecum realitatea, şi că totul e doar o ademenitoare vrajă, doar că nu dorea să îi înlăture încă vălul şi se întreba de ce, pentru că ştia că aceasta ar fi însemnat să trăiască gândul de el ca o iluminată pentru ceea ce ar fi urmat să se întâmple, de i-ar fi fost dat, şi pentru doar atât timp încât să nu fie uitată, ea, cea încă lui netrăită…

…dar poate că într-un final ar fi înţeles că era doar un gând imposibil şi în nici un vreun fel nu ar fi putut fi faustic dorit…doar că undeva în lăuntrul ei, ceva pe dinăuntru ar fi sfâşiat-o…ceva ce i-ar fi spus că şi chiar dacă ar fi dispărut, ar fi trăit acea iluzie de el iar de ce? s-ar fi întrebat rătăcitor suflet în labirinturile înăuntrului, zadarnic sau himeric poate căutător al înţelesului de el…

…în ea căutând înţelegerea, desluşirea de ceea ce i-ar fi putut fi calea înspre ieşire; înţelesul de el înfăşurat în definiţii rupte din ea…în descripţii ce fuseseră până atunci poate eronate ale acelui gând, expresie a unei dorinţe căreia i se împotrivise din răsputeri, i se pusese de-a curmezişul sufletului ei, i se încrâncenase, îi pusese stavilă, pentru că nu ar fi vrut-o eliberată din ea…nu ar fi ştiu dacă ar fi putut-o face…iar alegând să i se întâmple, ieşind din jocul întâmplării, a descătuşat-o de ceea ce i-a fost doar propriu…

…şi când a făcut-o, a fost cu acea frenezie a descoperitorului, dovedindu-se a-şi fi uimire…dar uitând să caute noima…ştiind doar că în acest gând al ei trebuia să îşi caute în cel mai onest mod cu putinţă reperele…

…ştiind că realismul privirii obnubilează fantasmele reveriei.

Şi mai ştia că ar fi putut deveni real doar dacă ar fi putut participa cumva la o realitate a lui care l-ar fi putut transcende, fapt însă încăneîntâmplat, iar unele din atingerile lui aveau o coerenţă părând a fi ascunsă, nedesluşită…ori poate ea era mai degrabă o făptură a încâlcelii, a încâlcirii sensurilor pe care le tulbura cuvântându-le ori metamorfozându-le, magnetismul lor seducând-o, lor urmându-le ca o somnambulă sub vrajă, posedată parcă fiind, făcând-o, fascinată, cu naturaţele şi firesc…

…îndrăgostită de acest grai căruia îi auzea nespusul, din care ştia însă că se va reîntoarce, pentru că nu credea în efectele acestei seducţii…nu…nu încă…se desprinsese să citească mai mult de atât…nu dădea crezare rătăcirilor…ştia doar că unele sunt trezitoare…atât de bine o ştia…aşa că acum îşi asculta tăcerea, strângându-şi toate celelalte gânduri la sfat, desfăcându-şi-le fără de poticnire, ca şi cum ar fi fost absentă din naraţiunea lor…

…şi îl lăsa pe acel gând slobod, liber, neîncătuşat, având acel privilegiu al graţiei…şi îl purta cu ea ca pe un întreg…nu îl înstrăina de ea, deşi îl simţea îndoit şi uneori i se întâmpla să creadă că nu se va apropia de ascunzişul lui astfel încât să îl poată decodifica…să îl dezlege de taine; tainele în care îl închisese pe celălalt, acel prejudecat de care nu se elibera, pe care îl simţea atârnând ca pe un balast şi pe care l-ar fi vrut abandonat…părăsit…năruit…

…negândit…

…doar că era unul care o sfâşia pe dinăuntru, pe care îl simţea sfidător…care îi abuza ungherele sufletului în care firav îi încolţise şoaptele atingerii pe care nu voia să o sacrifice sfărâmând-o, pentru că o primise şi i se dăruise în deplină inocenţă, istovită de atâta aşteptare când căutase să descâlcească sensul ei ascuns şi îşi spusese că cel mai potrvit fel în care ar fi putut-o face ar fi fost această aşteptare…parcă mesianică…iar de făcut o făcuse în puritatea ei, deoarece înţelesese că prin căutare nu i s-ar fi putut întâmpla şi simţea că, într-un fel ciudat, tocmai necăutând va putea fi, în sfârşit, aflată…

…ştia că descoperirea este aflarea fie prin căutare, fie prin întâmplare, a unui mister, unul presupus, dar ignorând inspiraţia…iar răspunsul ei nu l-ar fi putut în vreun fel nici plăsmui, nici închipui…

…cât despre acestă inspiraţie, o simţea câteodată ca pe un delir ce o cuprindea…astfel că alesese aşteptarea negândurilor, smulgându-şi auzul amăgitor,  simţind că de-abia de acum îi va fi dat înţelesul, desluşirea cunoaşterii de el, uscându-şi-le pe celelalte pe care le avusese şi care trosniseră în ea, poate prăbuşind-o…

…şi care o luaseră în posesie în clipa în care le consimţise…

…şi în ea crezuse că îşi vor afla locul şi rostul; clipă în care ochii ei începuseră să privească înspre un răsărit plin de promisiuni, şi nu înspre asfinţitul de odată…clipă în care gândul în care zăbovise era acelaşi cu cel în care se cufundase şi în care simţea că i se va întâmpla să se adâncească precum în nisipuri mişcătoare în care, cu cât te zbaţi să scapi, cu atât te afunzi mai tare…

…gând în care pusese atât de mult din ea, pe cea cunoscută sieşi şi pe cea încă nerecunoscută ei decât abia acum…acest acum căruia i s-ar fi dat definitiv, fără de început şi fără de sfârşit, fiind atât de adevărată ei însăşi şi simţind că devine una cu gândul căruia i se abandona prin dăruirea întreagă de sine acestuia…acest acum al acestui gând pe care, de ar fi îndrăznit să îl biciuiască, ar fi simţit cum se autoflagelează, dar, de ar fi făcut-o, ar fi fost cu temei…pentru că, deşi credea în el cu toată fiinţa ei, atunci când şi-l striga pe dinăuntru, acolo unde nu ne vede nimeni când ne plângem durerea, ca să nu îl tacă întunericului nespusului, simţea că nu se va apropia de adevărul de el…şi poate de nici un adevăr…şi, de aceea, trebuia să îi suprime mijlocirea…

…şi nevrând să îl sfărâme,nici să îl curme, îl încuia…în ea…şi ştia că o vreme va mai purta încă o urmă a lui, dar nu voia o imagine deformată a acestuia…şi înţelesese că fusese un gând a cărui libertate, deşi părând, nu era a ei…era guvernat şi administrat de ceva ce îi era străin…imanent…

…ea avusese doar un impuls al unei dorinţe având o formă neînfăptuită; ea, acea formă…formă fără obiect pentru că nu i se găsise cheia cu care să fie deschisă…ea era în adevărul ei de ea şi unele cuvinte din spusul ei şi le dusese cu rândurile până la margine, iar acel dincolo de ea, deşi părea, nu îi era străin…ci doar neatinsul şi neîncăîntemeiatul ei…doar că se întreba dacă ar fi vrut să i se împărtăşească pe sine… ei… însăşi…

Acest gând al ei fusese ceva unde pentru ea ea poate nu existase; un gând acum de ispita căruia încerca să fugă, ştiind că de va fi să scape el nu  va putea-o face decât…

…înfrângându-şi-l.

44 de gânduri despre &8222;Zăvorândă tăcere a gândului în care zăbovise; ferecătură&8221;

  1. Suntem singuri în toate ale noastre; asta cred că o ştii. Iar în lumea din inimă nu eşti nicicând singur, poate doar însingurat de ceva…de cineva care îţi este lipsă; eşti singur de el. Când eşti solitar, îţi eşti în spaţiul infinitului lăuntrului tău…iar în lumea din inimă eşti atât vorbit, cât şi înţeles, aşteptând, mai cu seamă, să fii mărturisire…şi se întâmplă ca uneori acele frustrări ascetice care gândului i-ar putea înfrânge antinomiile şi sufletului sfâşierile să le ţinem deoparte de filtrul conştiinţei, pentru că ne împotrivim să nu suferim aşa cum deopotrivă o facem uneori şi pentru a ne ţine departe de dorinţă.

    Apreciază

    • Nu cu multă vreme în urmă i-am lăsat un gând în jurnalul lui; îmi este cumplit de greu să accept că a fost pentru ultima dată când i-am scris. Atunci am simţit ceva în inimă; m-am gândit la titlul poeziei lui; lebăda, agonizând, are acel ultim „cântec” înainte de a muri…Acum aflu de la dumneavoastră că niciodată nu îl vom mai auzi, că sufletul lui va alerga prin câmpiile elizee, ducând cu el amintirea celui care a fost o minune de om numită Marius. Aleargă liber cu vântul undeva, într-un loc cu verdeaţă, unde nu e nici întristare şi nici suspin nu este…
      Nu ştiu dacă i-a fost frică de moarte…moarte care începe odată cu viaţa; moartea, o întâmplare a ei…dar cred că a iubit viaţa şi a iubit să trăiască. E de acum undeva printre îngeri, dar nu va fi pierdut dintre noi, va trăi în amintire, în gând, atât cât i-a fost dat fiecăruia să îl fi ştiut…poate că se va întâmpla câteodată să avem vedenii de el, să ni se pară că îl zărim şi asta se va întâmpla celor aproape lui din dragostea de el, şi asta nu va muri niciodată, pentru că mereu va fi în inima lor iubire, iar urma pe care a lăsat-o în fiecare dintre ei şi în lume a avut o semnificaţie.
      Pentru cei ce l-au ştiu nu va exista uitarea de el. Suferinţa lor va fi aceea că timpul, cu Marius, nu a mai avut răbdare.
      Fie-i târâna uşoară! Dumnezeu să-l odihnească!
      Sufletul meu e sfâşiat şi plânge cu lacrimi de sânge.

      Sufletul tău nu va muri, Marius…aleargă liber cu vântul.

      Apreciază

  2. Sunt mulţi care mor, în viaţă fiind, prin întuneric, părăsind acea lumină pe care au avut-o în ei cândva…Cred că trebuie să ne dăm fiecărei clipe a vieţii ca şi cum am muri în următoarea; definitiv, în toată splendoarea noastră, cu toată splendoarea sufletului în atingerea iubirii…a purităţii… a adevărului…al virtuţilor pe care ar trebui să ni le exhibăm şi să o facem fără de vreo umbră de regret, chiar dacă cei din preajmă poate nu vor şti a ni le preţui…să ne dăm pe noi, pentru a ne putea lua…să fim, nu doar să existăm…să fim acea făclie din aprinsul scânteii prafului de stele…nu poţi şti niciodată unde şi când îi va fi capătul drumului tău de tine…Îmi spun asta, în gândul meu fiindu-mi tata care de mult timp e în cerurile din mine…şi într-un anume văzduh al sufletelor…spun asta acum în amintirea unui suflet frumos, sufletul lui Marius ce nu va muri, ci doar a plecat undeva, un undeva neştiut de cei rămaşi în urma lui, sfârâmaţi.

    Apreciază

    • Ciprian, tăcerea are multe chipuri, ştii bine…e rostire ce spune atât de multe atunci când cuvintele nu mai spun…
      Când cineva, celălalt, te tace, te vorbeşte pedinăuntrul lui, îi eşti spus lăuntric, te rosteşte cu glas de tăcere gândurilor, doar că tu nu îl auzi; nu ai avea cum…poate îşi atinge fiecare urmă pe care ai lăsat-o în el…te caută în toate ungherele sufletului…poate şi-a îndepărtat cuvintele de tine, fiinţa-cuvânt, şi încearcă să te rememoreze, şi o face fără să altereze în vreun fel iluzionant realitatea de voi, pentru că nu vrea să trăiască în amăgiri înşelătoare…o face cu luciditate, este vizual fără de culori înşelătoare atunci când reproduce crâmpeie din sufletul vostru, al tău şi al lui…şi poate multă vreme va mai rătăci prin această tăcere, căutând drumul înapoi înspre regăsire…înspre cuvântul de tine, înspre cuvintele de amândoi, cuvinte care întemeiază, doar că unele sensuri se unesc într-o comuniune inaudibilă…şi pentru a le desluşi, te tace iar ţie îţi pare că nu te mai aude, că te-a închis în nerostire şi că toate semnele lumii cuvântului ce ai însemnat vor fi obliterate…şi doare.

      Tot ceea ce ţi-am scris a fost nu doar pentru tine, ci şi pentru mine.

      Apreciază

  3. Iti multumesc mult, Camelia, pentru gandurile tale frumoase si calde pentru sufletul meu drag…
    Imi pare ca timpul nu este aici si ca joaca in alta piesa dar, cu siguranta, iubitul meu se bucura mult pentru scrierile tale…
    Pretutindeni este vantul care mi-l duce aici, acolo, atunci, acum…
    Inca o data, iti multumesc!

    Apreciază

    • Angela, în templul sufletului tău, acolo unde el îţi este altar, va arde mereu, flacără, iubirea de tot ce a însemnat acest vis lăsat pe pământ pentru a fi visat, doar că a fost pentru atât de puţin…prea puţin. Ştiu că încă resimţi această tragedie a desprinderii de Marius cu intensitate…doar că el este acum peste tot, nu va fi niciodată rostire stinsă…va fi mereu în tine şi în toţi ce au fost viaţa lui, în toţi va fi urmă.
      Mi-a fost greu să cred că nu îl voi mai citi şi încă îmi este; am fost îndurerată…îl voi purta mereu în gând.
      Şi îţi sunt alături cu sufletul.

      Apreciază

    • Un gând bun către tine, dragă Angela… Pios, dar cu menirea de a-ți oferi ceva de care să te agâți când simți că tre cuprinde deznădejdea. Doar căt să respiri și să poți păși mai departe o vreme…

      Apreciază

    • Angela, nu ştiu dacă vei ajunge la o înţelegere mai adâncă…cred că vei trăi doar răzvrătirea sfâşietoare a de ce-ului. Şi durerea va fi a ta, a celor rămaşi în urma lui, cei care l-au trăit… a nimănui altcuiva. Ştiu că sufletul tău agonizează…Eu, Agatha, Magda(Yousef59), o altă fiinţă care a simţit tristeţea…alţii…noi am fost cuvinte cernite spuse cu sufletul, din suflet, cuvinte despre care am vrea să ne închipuim că au căpătat duh…noi am fost o rostire a acestei tristeţi la o poartă neagră…dar durerea sfărâmătoare, acea durere este a ta, Angela.
      Să îţi dea Dumnezeu putere să înduri despărţirea…

      Apreciază

    • Ceea ce trăim ne produce scriitura…Suflet (ne)rostire; cuvintele, decupaje ale gândurilor…scrierea, ca o retrăire a unui timp de odată…ca o trăire, o alta, diferită de cea care fusese într-un atunci, aceea iniţială, asta întâmplandu-se graţie acestul limbaj sufletesc în care ne înfiinţăm…şi o facem total; cu sufletul şi cu trupul…şi în care memoria, fără însă a exalta, dezvăluie, cumva, catarctic.
      Sunt suflete în lumea aceasta din ale căror trăiri se pot deduce multe…sunt suflete de o sensibilitate aparte, despre care ai putea spune că par a intra în rezonanţă cu toată suferinţa lumii.

      Apreciază

    • Nu ştiu ce trăiri ai avut citindu-mi postul…dar fără îndoială ţi-ai simţit sufletul trist aflând vestea morţii lui Marius, deşi nu i-ai citit vreodată cuvintele; poate te-ar fi sedus…li se se abandona şi apoi se contopea cu ele…era atras pătimaş de poezie, aşa mi-a părut. Fiecare este expresia unei gândiri personale…a lui era liberă, neîncătuşată, cuprinzătoare şi profundă.
      Va rămâne în cei ce l-au trăit, chiar dacă flacăra vieţii s-a stins atât de devreme.

      Apreciază

  4. Ţie, suflet al depărtărilor mele…şi tăcutelor cuvinte, ale (ne)rostirii unei sensibilităţi extreme, poate, îţi dăruiesc rostirea lui Gellu Naum…Tot ceea ce am scris, a fost o expresie a unui monolog adresat, acele monologuri, adesea interioare, în care ne desăvârşim în arta vorbirii; aceea cu noi înşine…a fost o spovedanie, făcută cu supunere în care mi-am recunoscut „vinovăţiile”…Ce va fi, nu o pot şti…ştiu doar că va fi…acolo…într-acel CÂNDVA…pe care nicidecum nu îl pot atinge, plăsmuindu-l.

    „Dar ce vă spun eu e purul adevăr, câteodată mă aflu într-o stare din care vreau să comunic ceva şi atunci pac ! vin cuvintele, iar starea aceea, dacă mă las furat de ele, se duce dracului şi dumneavoastră abia atunci vă place fiindcă începeţi să recunoaşteţi în cuvintele mele ceva bine ştiut pe când mie, încă de la naştere, mi-a intrat în cap că am de comunicat lucruri uitate, de undeva unde sensibilitatea mea ar putea întâlni marea sensibilitate generală pierdută pe drum, vă rog să mă scuzaţi că folosesc cuvântul sensibilitate, îmi vine să plâng de necaz fiindcă e vorba de cu totul altceva dar vedeţi cum sunt şi n-am încotro”…

    Şi să nu uiţi vreodată că pe măsură ce creşte spusul…creşte şi NESPUSUL

    Apreciază

  5. Neînţelesurile unora li se par altora înţelegeri inaccesibile…asta despre unele gânduri, Romulus. Gândurile ne poartă pe drumuri de dor, uneori, înspre într-acolo unde vrea dorinţa să ne ducă…alteori pe tărâmuri unde ne închidem, pe dinăuntru în tăcerea de sine, pentru a ne putea auzi mai bine. Câteodată rătăcim în noi înşine..altădată simţim că am găsit ceva înainte de a-l căuta. Mi-am deschis tristeţea, aşa’i…şi din ea am scos cuvinte…nu am vrut defel să mi-o deghizez, nici aş fi putut.
    Gânduri nelepădânde să ai, sufletule!

    Apreciază

  6. Pingback: Posibil blogroll
    • Angela, sufletule, ştiu că acum cuvintele nu îţi mai sunt, s-au stins, istovite, în chinul întrebării.
      Dacă vei simţi cândva că vrei să ne scrii, deşi cred că mâna tot tremurândă îţi va fi, te rog mult să o faci.

      Apreciază

  7. Ce este cel mai greu? Ca absolut niciodata nu voi mai simti fiinta lui, ca absolut niciodata nu ii voi mai auzi vocea(decat prin acele ultime cuvinte grele), ca absolut niciodata nu ii voi mai vedea zambetul lui si ca absolut niciodata nu voi putea sa il imbratisez…
    Aceste absoluturi ma apasa, zi de zi si chiar daca stiu ca va veni o zi in care vom dansa, pentru mine ca fiinta asta va dura mult, pentru el doar o clipa…ce efemere sunt iubirile…
    Tacand si gandind, nespunand si doar traind…tot doare!
    Ma uit in jurul meu si caut sa gasesc raspunsuri, ma uit in urma si caut sa inteleg de ce si, mai ales, de cand…ma uit la mine si stiu ca viata mea s-a schimbat o data cu vantul! Dar, tot el, vantul sa mi-l aduca si sa imi spuna ca e bine!…
    Si, cum imi spunea: Magnolio, pe candva!….
    Imi este atat de dor de el….

    Apreciază

    • E un dor care te sfâşie, pentru că nu ţi-l vei mai putea ostoi vreodată, Angela…e atât de multă durere în el…
      Ai rostit un cuvânt…dacă e să îţi fie un absolut, adu-ţi aproape amintirea acelei comuniuni totale a iubirii…absolute, deşi ştiu că sufletul tău sângerează încă…şi ştii că nu mai poţi dansa; cântecul e mut…a amuţit când încă credeai în visul tremurător cu magnolii, când Marius era sufletul pentru tine şi te zidise în el…asta se întâmplă atunci când iubeşti…îl zideşti pe acel în tine…acum îţi eşti pustiu şi te simţi goală pe dinăuntru unde el te locuise în cel mai sacru lăcaş al fiinţei tale şi tăcerea ţi-a venit aproape şi te-a îngropat, de când el a plecat de pe pământ fără cuvintele pe care i le crezusei – din tine niciodată – pe acea cărare unde se pierd paşii în noaptea fără de sfârşit a cerurilor; de atunci, pentru tine timpul e greu în vremea magnoliilor…
      Acum e undeva, unde nu îl poţi zări şi poate va plânge cu lacrimile cerului când va vedea înflorind magnolia…când a iubit un înger pământean…şi atât de multe îl vor aduce aproape de tine..aproape atât de departe.
      Ai iubit, Angela…ai fost iubită..în iubire, cuvintele au alte înţelesuri…şi chiar dacă cele de voi au pierit, atât cât le-a fost dat să fei, au fost veşnicie…
      Mulţumesc pentru că ai simţit să îmi scrii. Nu ştiu ce ţi-aş putea spune, dar mi-aş dori ca vorbele mele să îţi mângâie sufletul cernit măcar un strop.

      Apreciază

  8. Multumesc, Camelia! Doar timpul este cel care ma ajuta, doar el este cel care hotaraste si, tot el este cel care alege ziua linistii…Pot spune ca am inteles, am gasit motivul si cred, cu toate ca as fi dorit sa ajut atunci cand era nevoie, ca trebuia sa aibe rabdare…Din pacate, unii oameni sunt atat de mandri, incat se lasa impresurati de toate acele ganduri nepotrivite si nu doresc ajutor…sau nu stiu ca il pot cere! A lasat aici, un suflet tacut si va intalni, acolo, suflete care il vor ajuta…cumva, candva!

    Apreciază

    • Angela, nu ştiu nimic despre plecarea sufletului lui în văzduhuri; nu ştiu despre ce l-a consumat şi mistuit sau ce întuneric l-a prăbuşit…simt doar că eşti încă rană deschisă şi că el dinînăuntrul tău nu va dispărea. Şi că pentru tine nu va exista uitare.
      Nu ştiu dacă unor vieţi le este dat să se îndrepte înspre a fi stele căzătoare, hotărându-şi toate respiraţiile Tu ştii mai bine despre fricile lui, despre clipele lui. Noi nu ştim ceva…nu ştim ceva anume…ştim nimic.
      Mi-aş dori să îmi mai scrii, când te vei gândi că vrei să o mai faci. Cândva, aş vrea pentru tine să poţi suferi mai puţin…ceva, în tine, din voi, îi va ţine mereu locul.
      Cu mult drag, sufletule.

      Apreciază

  9. Da, Agatha, mult mai adânci decât scrijeliturile…mult mai adânci…şi pentru neuitare săpate.

    “Deschide-ti bine ochii, căci cel ce face, cel ce simte si cel ce gandeste este asemeni norilor care vin si pleaca, dar cel ce vede prin ochii tai este vesnic si lumina sa este fara umbra.
    El este dincolo de viata si moarte, dincolo de bine si rau, dincolo de frumos si urat, dincolo de curgerea timpului”.

    Apreciază

Lasă un comentariu