Limbaj după alte canoane; inenarabilă dragoste

Motto: Ea este cea care te gândeşte; acea ce e tu nu eşti eu dar este uniunea ei cu tine; tu eşti în ea, ea e în tine, e cea care te priveşte din înăuntrul tău, din suflet, din lăuntru-ţi, cu chipul lui a fi, rostire dezgolită…este ceea ce nu poţi fi fără de ea, cea care te va întregi fără rest…ea, cea care atunci când te priveşte îţi vede dinăuntrul, iar când va fi să îţi vorbească o va face în cuvinte neştiute de alţii, atingându-te în litere născocite aievea pentru tine.

Fiecare îşi este propria-şi exprimare; trăirea ei în expresie era una fără de trucaje literare.

Nu lua în serios lumea văzduhului; doar mărunţişurile stelelor, strivite şi amestecate cu cerurile sparte din lăuntru-i, printre cioburile acelor vise din ea ale somnului cu spini, sfâşiate de sfârşitul încăneînceputului, început având în el deja finalul; chip împietrit de prea mult privit înspre imaginare puncte cardinale îngropate în ea, în fiecare sfărâmată străpungândă răscruce cu fiecare murind drum sângeriu amurg asfinţind un gând, niciodată ţărm, îngropând în înăuntrul ei nisipul negru spulberat de vânt şuierând din cenuşa celor câtorva zări; câteva la număr…

…de numărat nu mai ştia, încetase de ceva vreme, cândva îşi răzvrătise clipele de tine în ea, cele din netrăitele amintiri; din spectrul fantasmelor dimineţilor cerşite nopţilor şi a nopţilor gemând de singurătatea zorilor; clipe unele într-altele, tu şi ea, poate nevreodată unul în celălalt; tu în încă preadepartele de ea, în tine un poate preatârziu pentru ea…

…visa un loc în tine, dar poate înăuntrul tău nu mai era loc pentru vise, poate ţi le pustiisei, ar fi vrut să fie visul adormit în somnul trupul sufletului tău, cel pe care încă nu îl trăise, ea, cea care este fără să îţi fie, ştii doar că este un suflet visător, dar dintr-aceia în lăuntrul lor veşnic treji, visează şi nu visează, iar despre visul ei de tine îi este teamă ca nu cumva să înceapă a-l visa cu ochii deschişi, să înceapă a-l visa altcumva şi să înceapă să creadă în el, pentru că atunci s-ar fi temut că orice ar fi văzut, nu ar fi fost decât o plăsmuire a imaginaţiei sale, că l-ar fi născocit dintr-o dorinţă de altfel; de acest vis era înspăimântată, gândul acesta uneori o îngrozea şi încerca să îl strivească, pentru că simţea cum sinele ei , din patima ei de absolutul tău, ar da alt chip realităţii, făcând din ea a sa creaţie, închipuindu-şi-o altfel de cum este…

…iar odată prinsă în această capcană, şi-ar fi fost cu neputinţă de scăpare; tot ce o înconjura ar fi devenit o prefacere, ar fi prefăcut cu o atingere tot ce era, altcumva şi nu în acel altfel pe care îl căuta, ci în acel în care nu s-ar mai fi putut recunoaşte, pe care nu l-ar fi putut stăpâni, şi nu voia să îşi hrănească visurile cu ceva de care căuta să se îndepărteze, pentru că acolo nu era locul ei; uneori simţea că nici unui loc nu i-ar aparţine vreodată, că nu ar prinde rădăcini niciunde, nu i-ar fi dat să se împământenească vreundeva…doar în visul de tine s-ar înrădăcina, aşa încât să nu poată fi smulsă…

…cu alte vise, altceva se petrecea; uneori i se părea, în vis, visându-se că visează, că visul o visa pe ea…că nu e ea, ci o alta este, sau ea într-alta, în  înăuntrul ei, iar visul i se părea atât de real, în vis  atingerile ei, deşi imaginare, păreau atât de reale, şi astfel le trăia, simţindu-le, în vis se întreba de era ea, cea ce visează în timpul nopţii, ori visul o visa…în visele de noapte nu credea; câteodată simţea însă că erau neliniştile adâncurilor ei, deghizate, travestite, pândind-o să le desluşească înţelesurile; alte vise o înfiorau, pentru că i se părea că se desfăşurau după un scenariu ce nu îi aparţinea, derulându-se  imagini din care simţea că ar fi trebuit să înţeleagă ceva; unele o aruncau într-o neînsemnătate…

…altele păreau a-i arăta o cale de dezlegare; aşa o simţea ca fiind…îi grăiau într-o limbă încă necunoscută ceva, ei…ceva ce avea chipul premoniţiei de a se întâmpla odată; cândva, nu se întreba de unde vin; ştia că în vis ne întoarcem în sine, şi în noi purtăm urme; calea le-o ştia, dar nu voia să afle de unde vin, iar semne nu căuta, simţea doar că vin de undeva, de atât de departe din ea de ea; îndepărtate tărâmuri ancenstrale…

…ştia că vor fi mereu întrebări la care nu îşi va afla răspunsurile, deşi ştia că în ea trebuie să le caute, şi nu în alţii, şi căuta cu o ciudată lumină în priviri, halucinant, crezând mai departe în acel ceva nedesluşit; nu voia să trăiască în resemnarea de a-şi fi fost cu neputinţă să pătrundă taina..

….ştia că tainele nu pot fi reamintite şi că ele se trăiesc nemijlocit, ca pe un prezent pur; trăirea, cunoaşterea cu adevărat pură, iar cea plină de mister era taina despre ea, cea încă neştiută ei…ea, în viaţa ei, în aventura aflării, a ei, pereche de nelinişti, presupusă a fi liberă, pe pământ şi între cer şi pământ, rătăcitoare pe drumurile ei între da şi nu în lumea ei, lumea ei în care credea, aceea a adevărurilor ei, adevăr perceput de fiecare prin propria-i viziune, ce vizează o realitate a sa, a sa şi numai a sa..ştiind ceva; cu cât evoluăm mai mult, cu atât vom desluşi adevărata realitate, doar că atunci o altă semnificaţie îi vom da, altfel o vom vedea colorată atunci când îi vom fi cunoscut tuturor acestor lumi rosturile, iar ea era vocea adevărului ei de ea…

poţi şti doar ce ai în tine…nu ştia dacă este altceva, voia să afle ceva-ul care îşi era, nu ştia dacă este altfel, altora, ştia că fiinţele de un fel le văd la fel pe cele asemănătoare lor; alte fiinţe le par, aidoma, la fel, pentru că nu ştiu să privească alt fel, altfel, dar simt că sunt un alt ceva, că, într-un fel neştiut şi neaflat lor, sunt ceva, altfel…acel alt ceva…altceva…

…voia să îşi fie, să treacă dincolo de ea de i-ar fi fost dat cu putinţă; să îşi fie cu putinţă în a o face, deşi nelinişte simţea că şi-ar fi putut fi iluzie şi să îi pară a-şi fi atât de real…ştia că aparenţa nu  certifică realitatea…nu ştia când şi dacă se va afla a fi altfel precum îşi dorea a fi…nu ştia cum se va duce până la capăt, vrând să îşi afle dincolo-ul de altfel-ul realităţii ce îşi va întruchipa, dându-i contur de vis mai întâi şi apoi frământându-l cu tot ce are în ea, în înăuntru-i, atât cât şi în afara ei…

…nu credea a fi în posesia vreunui adevăr decât acela despre ea, al ei, cel al virtuţilor lui, un regret având că uneori poate şi-l exhibase…îi fusese cu neputinţă să se deghizeze în altfel de ipostaze şi nu reuşise a-şi masca fragilitatea…nu ar fi început niciodată vreo luptă împotriva acelora care nu ar fi crezut în acel adevăr al său, ştiind că acesta ar fi fost doar una surdă care s-ar fi transformat în războiul ei cu întreaga lume; unul în care nu ar fi existat învingători, ci doar învinşi

…nu crede despre ea că este vreo maestră a desluşirii, ci doar că, până acum, a izbutit să se cunoască pe sine, atât cât s-a putut afla din ea, din alţii, prin alţii, învăţând din trecut, trecut pe care nicidecum nu vrea să şi-l imagineze în vreun fel…ca pe o utopie protectoare…deşi uneori i s-a mai întâmplat să naufragieze în el, şi poate a făcut-o cu euforie, atunci, în retrospecţie, dar nu pentru mult timp însă pentru că nu acolo trăieşte, ci în clipa de acum…a fiecărui acum…

…ţi-ar putea răspunde că nu ştie dacă până acum s-a convins sau nu de nonsensul unei anume lumi…a ta şi a ei…a ei care îşi face intrarea în cea a ta…nu ştie cât a trăit sau nu fără fundamentare…cât a scris sau nu la pozitiv sau la negativ, mărturisire din ea, nişte vorbe…nişte vorbe…doar nişte vorbe având revelaţia nopţii sufletului, fără a îndrăzni să creadă că nu va dispărea din tine, că nimic nu va fi pierdut…că nu veţi fi doar o ficţiune, o închipuire…

…da, ştie, are o maturiate a retoricii narative de ceva vreme…da, ştie; întrebările ratate existenţial devin izbutite retoric…da, ştie; poate trăieşte banal şi poate ritualic şi de mult nu se mai simte vie, dar vrea să afli că nimic din ea nu este mistificat…

…da, poate trăieşte banal şi ritual dar nicidecum inesenţial şi nu, nu trăieşte nici în iluzii care înstrăinează…nu încă…şi crede-o dacă îţi va spune vreodată că te-ar fascina; dacă ai citi-o, dacă ai vrea să o începi şi să o duci până la capăt, până la margine de rând, spunându-ţi cu limbă de moarte că ceea ce este viu în ea este acea disponibilitate, acea complexitate…atât mentală cât şi sentimentală…

…o intuieşti a fi o natură receptivă, deşi, ce’ i drept, are proiecţiile ei, unele himerice, dar nu sunt defel evaziuni, ci invaziuni ale lumii ei; lumea ei de alb; lumea ei sacră, lumea ei în care tot ceea ce ar putea părea altora mărunt şi insignifiant devine major, lumea ei, cea pe care a potenţat-o divin, în care nimic din ceea ce trăieşte nu e dat drept ceea ce nu este…

…nu ficţionalizează; este doar o narativitate care curge, ca o pantha rhei, şi care se întoarce…atunci când cu adevărat o vei descoperi, poate deveni atât de captivantă…atunci când se va întâmpla să îşi poată adecva o anume ritmică narativă atât la secvenţe cât şi la episoade, şi că orice i s-ar putea întâmpla, ar rămâne nealterată, iar atunci când vei începe a o articula, îţi va fi un moment epic efervescent, atunci când ţi se va deschide ţie, ca într-un context cumva mistificator, confesiunea ta…

….când îi vei fi visul ce îi va invada realitatea…

…tu, aparent pentru ea o parabolă, ea, pentru tine, o alegorie a dragostei, o aventură purtată de dragoste pentru dragoste, atât de mereu părându-ţi-se a fi cu capul în nori…ea, atât de departe încă, dar pe care o vei simţi într-un anume fel, ca fiind lângă tine, şi nu ar trebui decât să o chemi…

…iar atunci când va fi să vă vedeţi se va întâmpla ca şi cum ar fi într-o oglindă, văzându-vă chipurile, direct şi nu inversate, privind unul într-altul unul printr-altul, iar atunci când vă veţi spune unul altuia va fi într-un altfel de limbaj, după alte canoane decât cele ale iubirii însăşi, ce vă va absorbi lumile, a ta în cea a ei, în povestea încă nescrisă din ochii voştri, atunci când dragostea în care tu nu mai crezi va fi narabilă şi chiar inenarabilă va deveni când ea va fi cea care va stăpâni vraja naraţiunii…

…dragostea cu vorbe, şoapte, tăceri şi fluturi albi în păr ce nu vor muri…

…la sfârşitul verii.


62 de gânduri despre &8222;Limbaj după alte canoane; inenarabilă dragoste&8221;

  1. e frumos limbajul după alte canoane. Deși mi se pare că al tău nu se supune niciunui canon. Nu altul decât cel al inimii tale. Nu ascultă decât puls și vibrații, șoapte și descântece.
    🙂

    Apreciază

      • te admir pentru dragăstea ta pentru Cuvânt și pentru că reușești să-l păstrezi așa, neîntinat, pentru că îi dai viață de fiecare dată când îl rostești. Întocmai ca silabele japoneze care rostite într-un anumit fel, au o anumită semnificație.
        Cu drag și de la mine 🙂

        Apreciază

      • Singura mea tristeţe este aceea că unele substantive sunt atât de efemere; limba o formă de viaţă. Îmi doresc să fim altora, precum şi ei, la rândul lor să ne fie, acele cuvinte care nu ficţionalizează…care să nu mintă frumos, „caligrafiind”.

        “E non asconder quel ch’io non ascondo”.

        Apreciază

    • Dragostea, Ciprian, uneori ca o fantezie dusă până la halucinaţie…dragostea ca o ficţiune, ce cândva ar putea deveni o iluzie credibilă…dragostea, un liman să îţi fie, nu doar val gând de ţărm, tu, pelerin în marea sufletului ei, ea, fiinţa iconică, alcătuirea ta de cuvânt; iubirea.

      Apreciază

  2. Un limbaj inconfundabil, un stil propriu, un motto de exceptie, de fiecare data incerc sa vad dincolo de randuri, nu stiu cum poti crea asemenea posturi de exceptie. Raman mereu placut impresionat, razbat multe lucruri din cuvintele tale, daca le pot zice cuvinte…

    Apreciază

    • Mulţumesc pentru gânduri şi cuvinte, Adrian…sper să îmi fi găsit căile, atunci când mă închin cuvântului, sper că sunt tot atâta expresie, cu intensitate şi cu putere, legătura mea cu ele, cu cuvintele, pe cât expresivitate; expresia ca însoţitoare a acesteia…ştiu doar că trăiesc fiecare spus; încerc să îi dau o dimensiune.

      Apreciază

  3. …”şi nu voia să îşi hrănească visurile cu ceva de care căuta să se îndepărteze, pentru că acolo nu era locul ei; uneori simţea că nici unui loc nu i-ar aparţine vreodată…că nu ar prinde rădăcini niciunde; nu i-ar fi dat să se împământenească vreundeva…doar în visul de tine s-ar înrădăcina, aşa încât să nu poată fi smulsă…”
    Foarte frumos spus…ma bucur ca pot sa te citesc!

    Apreciază

    • Mă bucur de fiecare trecere a ta prin dreptul cuvintelor mele şi îţi mulţumesc, draga mea cititoare, precum ţi-am spus-o cândva.
      Nu am gândit vreodată să părăsesc dragostea, am crezut în ea cândva, o mai fac…am, ca să o spun în joacă de cuvinte, în lăuntrul meu, un optimism deloc accidental, ce mă face să cred într-un cândva, un cândva al unei posibilităţi a unui imaginar, deşi, de multe ori, acestui optimism îi urmează o luciditate, ca despre ceva ce nu voi trăi vreodată, când mă întreb dacă…multe întrebări care îmi doresc, aşa cum spuneam, să nu îmi rămână izbutite doar retoric.

      Apreciază

  4. Mulţumesc, fiinţă de smarald, pentru darul tău!

    Şi pentru acea făptură fermecată cu ochii verzi fără de care nu am fi existat unii în viaţa altora; cea care azi împlineşte o vârstă:

    Cu dragoste, La mulţi ani, ŢIE, cea care a cunoscut atât de multe secrete pe care noi poate nu le vom descoperi niciodată!

    Apreciază

    • „Până când şi mirosul nu e altceva decât o lume
      locuită de fiinţe repezi,
      până când şi auzul are
      locuitorii lui sufocaţi
      unul într-altul!
      Până când şi culoarea albastră
      are o capitală a ei,
      unde mişună ai albastrului
      vieţuitori, înghesuiţi unul într-altul.
      N-am unde să mor.
      Îmi trag sufletul, până când
      şi în suflet există o populaţie
      a amintirilor”.
      Nichita Stănescu

      Să nu te îndepărtezi vreodată de tine; îţi vei deveni atât de ireală.
      Şi să nu uiţi să îi vorbeşti pe oamenii-flori, să îi laşi să înflorească în cerul din tine, să îi rosteşti, trăindu-i precum cuvânt; cuvânt poetic şi suav prin excelenţă…dar perisabil.

      Apreciază

      • Sufletule candid, când vei începe, de nu cumva ai şi făcut-o, să îţi vorbeşti despre tine, o vei face auroral şi cuprinzător…îţi vei fi armonie deplină cu tine însuţi şi nu mai puţin cu oamenii.
        Să te gândeşti că te voi auzi…şi se va şi întâmpla precum îţi doreşti; ne vom vedea, cândva; voi fi prin preajmă, voi şti cum să te aflu.
        Cu tot dragul.

        Apreciază

  5. nu exista dragoste. eu am impins-o pe ultima femeie cu care am fost sa creada ca ea pune punct. de ce? habar nu am. dar nu a fost dragoste.
    daca refugiul meu temporar in ea a fos dragoste…

    Apreciază

    • Cineva (poate eu, poate altul), dacă ar fi să împace nişte cuvinte, unele cu altele,
      pentru a izbuti, ţi-ar răspunde, în glumă: nu cred în dragoste; respect însă tradiţia.
      Altcineva (poate altul, poate eu) ar rosti, cu tristeţe, că unele suflete nu au vocaţia dragostei…
      Când mi se va întâmpla – pentru că dragostea este întâmplare; ţi se poate întâmpla sau nu – va fi un act magic…orice act magic ia însă timp…prea mult câteodată; de aici ispita uneori de a nu mai crede în…iar acest miraj pe care cred că fiecare îl simte a fi astfel, acest miraj produs de dragoste vine dintr-o pătrundere într-o dimensiune a noastră…una poate funambulescă…o dimensiune ascunsă, aceea din lăuntrul nostru, neauzită şi nevăzută, de pe acele tărâmuri încă neatinse din noi, acele mitice tărâmuri din fiecare…acolo cred că există un fel de „demonie” creatoare de ea, de dragoste, una romantică prin excelenţă, căreia i te vei supune, atunci când ţi se va întâmpla.

      Eo, din suflet îmi doresc să ţi se întâmple. Cândva. Să o întâlneşti pe ACEA care să te întregească fără rest. La fel cum mi-o doresc mie…şi tuturor sufletelor.

      Apreciază

    • dragostea…
      ea este în noi! deși o căutăm cu atâta încăpățânare în alții. Nici nu e de mirare că suntem nefericiți că nu o aflăm. O vrem, o cerem, o căutăm. Iar atunci când apare, avem ochii ocupați cu alte zări încât o lăsăm să se ofilească.
      „Atunci când ți se va întâmpla”… a zis foarte frumos Camelia…Atunci vei crede că există.
      🙂

      Apreciază

  6. cami,
    culmea e ca o am si POSED pe cea care ma iubeste fara rest. devotat. cald crestinesc. trupesc. eu, afectiv vorbind, sunt incapabil de iubire, pare-se. cheia e la mine, cami, la mine…
    am sufletul de bronz.

    Apreciază

    • Lupţi înăuntrul tău cu tine însuţi, cu febrele tale interioare, cu tristeţea, cu zădărnicia..nu ştiu..ceea ce ştiu e că una dintre legile fundamentale este trăirea laolaltă, dragostea pentru cineva, din afara sau din înăuntrul tău. Aceasta te atrage ca o forţă magică; nu i te poţi împotrivi. Cam asta.
      Şi mai ştiu că există ce vrei… şi poţi să vezi…Atunci când priveşti în tine şi în alţii îţi doresc să ţi se întâmple cu un văz desăvârşit şi pur.

      Apreciază

    • Când îţi evoci locurile de unde îţi tragi rădăcinile, o faci cu o gravitate aproape religioasă. Mulţumesc de a te fi dăruit unei amintiri, mărturisind din tine, nouă, spunând despre tine, nefăcând-o doar în sine…acele tărâmuri poate simţindu-le ca pe refugiul tău…acolo, în satul tău, unde „s-a născut veşnicia”.

      Apreciază

  7. Sunt suflete visătoare pe pământul acesta care trăiesc ca nişte somnanbuli, dorindu-şi să stăpânească tărâmuri neatinse încă…poate că prin voinţă şi prin vis, suntem liberi a ne provoca realul de către posibil…ieşim, cumva, din jocul întâmplării…visul, ca o ficţiune…in fapt, o captare a realităţii reale pentru a elibera realitatea, pe care o aduci pe faţă, astfel eliminându-i o imagine falsă.
    Îţi doresc să îţi trăieşti visul tău; ceea ce ţi se şi întâmplă…magic…în lumea ta aievea.

    Ceva pentru visul tău; ea…

    Apreciază

  8. „Nu uit niciodată dragostea, libertatea, îi spun şi o privesc fix până când lumânarea se stinge sfârâind în palma ei mereu nemişcată.
    Atunci se face întuneric deplin şi eu intru singur în cameră, având grijă să zăvorăsc bine uşa”.
    Gellu Naum

    Pentru tine. Tu…

    Apreciază

      • Şi cu iubire, mai ales…doar cu iubire poţi înţelege sufletele care mai apoi vor fi urmă în tine; suflete-urmă
        întâmplate, pe care le-am privit pe dinăuntru, când ne-a fost să le fim, fiindu-ne, pătrunzându-le şi pe care deluşindu-le le-am dus din lăuntru pe dinafară, înspre înafară, înţelegându-le precum erau şi iubindu-le pe mai departe, până într-un sfârşit, atunci când i-a fost să fie…asta am scris odată.
        Să ai vocaţia acestei iubiri, poate acum atât de rară, deşi îmi doresc cu toată fiinţa mea să cred că nu…voinţa de a vrea să îi cunoaştem pe alţii, să îi ştim, şi asta cu adevărat o putem face trăindu-i…voinţa aceasta prea puţini îmi pare acum că o au unii…prea puţini o cunosc…prea puţini o urmează; e una dintre tristeţile mele. Timpul acestei trăiri, pentru că pomeneai despre acest timp, este unul esenţial.
        Cu tot dragul , Agatha, încă o dată…şi mulţumesc pentru gânduri şi pentru cuvinte. O bucurie mereu ivirea ta pe tărâmul poveştilor mele.

        Apreciază

  9. Citeşti, citeşti, Strong, îţi mulţumesc…îmi citeşti cuvintele; pretexte pentru gânduri; uneori mi-aş dori atât de simplu să îmi fie să le pot cresta într-un altul, doar că nu uit niciodată că orice, oricare ar fi el acela, poate fi simplu, dar nu mai simplu de atât…spuse femeia Givenchy, uneori eau torride, alteori eaudemoiselle, câteodată extravagance.
    Trăirile semiotizează, pentru că tot ai pomenit de ale tale, despre care permite-mi să mă îndoiesc că ar fi „simpluţe”; adeseori vorbesc fără să grăiască…simplu…şi pur; toţi suntem astfel de trăitori ai spusului şi nespusului…şi al nonspusurilor, fiecare în limba lui; limba, o taină…taina tainelor…îl cauţi pe acela care să te rostească în propriul tău limbaj fără a suferi în vreun fel o traumă lingvistică…iubirea este limbaj… iar iubirea, Strong, are semantica ei particulară, asta o ştii…cuvintele, în iubire, au alte semnificaţii.
    Fiecare cred că îşi supune pasiunea, suferinţa, neliniştea, frământările pedinăuntrului contemplaţiei, dispensându-se de mărturisire…eu o fac în scris mărturisindu-mă unor gânduri; o fac cu luciditate, deşi sunt o visătoare…pe câtă limpezime şi claritate în privit, pe tot atâta dramă; o înlănţuire, e consecuţie…nu degeaba cred că m-a numit o fiinţă Camelia cu d(R)ame…astfel m-a trecut în blogroll; şi ea, tot o făptură ce aprinde, ca şi mine, cuvintele pe dedesubt.
    Gândul meu pentru tine, cam lung poate îţi va părea, şi atunci, iertare, dar astfel le răspund unor suflete cărora vreau să mă descâlcesc, eu, cea cu încâlcirea, literă în volută.
    Şi să nu uiţi vreodată ceva; cuvintele în scris au duh.
    Mulţumesc pasului tău…şi urmei cuvântânde…şi celei parcă ancestrale, a videoclipului…tot un fel de-a fi al limbajului tău sufletesc.

    Visătorului din tine.

    Apreciază

    • Mulţumesc şi eu, Valentin; melodia o înţelegi cu o lacrimă; m-a dus cu gândul la toamna mea, aceea a oamenilor-copaci…la toate fiindurile-nefiind; este răscolitoare…iar cine a făcut colajul, l-a făcut cu privirea din suflet; întâmplarea vizualităţii cerând scripturalitatea, a fost în atingerea unor stihuri care au în ele toată tristeţea pământului; sunt ale unei sfâşiinde chemări, ale nerămânerii. „De ce nu-mi vii”? precum ai spune:sunt singur de tine.
      Astă-seară ai fost „responsabil” pentru lacrimile mele nevăzute.

      Apreciază

    • Strong, sunt stăpâna unui grai; idiom personal…ce şi cum spun într-un fel; le ştiu cuvintelor toate rosturile li înţelesurile, pentru că aici, în virtual, suntem în chip de cuvânt. Când îl citim, nu avem decât propria noastră înţelegere. Tu ai o capacitate a sensului; te-am desluşit de ceva vreme. Ia-mă, precum cuvânt, ca pe o figură de stil; nu atât de exactă, dar atât de amplă ca putere de sugestie;îmi doresc să cred… forţă expresivă îndepărtată poate de înţelesul cuvintelor…deşi mă îndoiesc c’ar fi aşa…gândeşte-te ca la o întorsătură înspre înăuntru, departată de ce e lesne de grăit…da, aşa ar fi mai bine…una prezentă şi absentă totodată, dar mereu cu alte semnificaţii în înnodătura dintre semn şi sens…te-am năucit..îmi doresc să nu.
      PS
      Şi eu, când am făcut-o pentru întâia dată, ţi-am călcat tărâmurile cu sfială, stingherită; mi-a trecut stânjeneala… Asta ca fapt divers.

      Apreciază

    • Cam aşa fac de ceva vreme, de luni bune… împreun; împreun cuvintele de mine, cele care mă spun, cele în care mă rostesc, care au sunetul literelor mele, şi cele din melodiile pe care le aud cu sufletul, aşa cum fac şi cu cei ce mi se întâmplă…le împreun, dară, şi le dau precum mine, eu, gând revărsându-se în cel ce mi-a scris; de fiecare sunt legată cu un fel anume, într-un anume fel; dându-mi gândul altora, îi leg de mine als ob…ca şi cum…lăsându-l apoi pe fiecare în tăcere cu gândul meu…şi cu ceea ce i-a stârnit precum simţire, emoţie…cam asta. Melodiile sunt înfăşurândurile mele învăluiri, alte sunete ale înţelesurilor., care le-ar da o altă vibraţie, pentru că sunt pătrundere care nu mi-aş dori să scape văzului…şi auzului.
      PS
      Unii poate că au văzul smuls. Glumeam.
      Mulţumesc paşilor tăi; îmi doresc să cred că sunt acolo unde îşi vor să fie.
      Şi vreau să te rog ceva, Valentin…acolo, în blogroll, ai vrea să îmi scrii prenumele? Şi promit, cândva, să îţi povestesc cum de mi-am numit jurnalul „perfecţiune”…altfel, de ar fi fost, i-aş fi spus „când noi suntem poveşti”.

      Poveste cuvânt-femeie, cel despre care spun că vă dă o tresărire e venelor.

      Apreciază

  10. Până una alta, îţi spun legenda pe care o are floarea de camelia; o iubesc pe cea albă nespus; camelia japonica..“There are always flowers for those who want to see them”. Henri Matisse

    Spune legenda că trăia odată o fiică de împărat deosebit de frumoasă dar deosebit de singură…numele ei era Camelia… şi că mare parte a timpului şi-o petrecea vorbind cu florile; le învăţase limbajul, alfabet de corolă…le purta vorbele în gânduri, delicată făptură, copilă singură, păstrătoare de acum a unor coduri enigmatice, tainice caligrafii în ea.
    În împărăţia peste care tatăl fetei domnea, trăia un balaur; toate poveştile, sau aproape toate, au un balaur…iminenţa, fatalitatea…un fel de convenţie uneori a basmului…una cu o cauzalitate epică…iar acest balaur avea un obicei… obişnuia să mănânce toate fetele în vârstă de 14 ani…iar cu cât Camelia se apropia mai mult de împlinirea acestor ani, cu atât era înconjurată de armate de străjeri care vegheau prinţesa…şi cu atât îngrijorarea celor ce îi dăduseră viaţă creştea; simţeau, pe undeva, că orice ar fi făcut, nu îşi puteau proteja lumina ochilor lor, viaţa lor…Camelia.
    În ciuda gărzilor răspândite prin toate ungherele castelului, balaurul reuşi într-o nenorocită zi să pătrundă înăuntru şi o răpi pe fată; urma să o aducă departe…şi să o mănânce. În drumul spre locul unde locuia balaurul, Camelia imploră florile de pe pajiştile pe unde trecea să o transforme în floare şi să o salveze…iar florile îi ascultară voia; o transformară într-o floare fină şi delicată…pe care balaurul o scăpă din gheare…iar de cum atinse pământul, prinse rădăcini; făcu să răsară noi flori în cele mai variate culori…şi forme.
    Cameliile.
    Nu ştiai ceva despre această legendă, aşa’i?

    Apreciază

  11. Unii se tem de dezamăgire, alții – puțini, ce-i drept – să nu dezamăgească. Altfel, interesant cum se aplică tiparul dragostei, ca să observi cât de adevărată este trăirea, atunci când simți că se petrece în tine.

    Apreciază

Lasă un comentariu