Motto: Era un hoinar de doruri; suflet visător, în înăuntrul lui fiind veşnic treaz; rătăcitor prin pustiuri astrale, cu ochii larg deschişi învăluind în culori nemaivăzute şi nemaitrăite până atunci poveştile, amestecând imaginile şi spărgându-le mai apoi în fărâme caleidoscopice, trăindu-le atingerea…
Un suflet rătăcitor privind cu ochii pierduţi în zare înspre acolo unde ştie că poate nu va putea ajunge; prea puţin din ea, suflet hoinar de doruri…prea mult din cea de dinainte, pe care oricum şi-l pierduse, cerşindu-şi, pe drumul înapoi, în căutarea răspunsului, oarbă de acum la semnele tuturor acelor drumuri care o străbătuseră odată, câteodată două, dintre care unul îl suprimase pe celălalt, unul rămânând şi lui neputându-i transcende, neputându-l atinge dincolo de el…dinspre acolo îşi întorcea privirile şi îşi astupa de acum urechile; era atunci…
…un atunci dintr-o urmă când începuse să îşi înfrâneze nişte patimi trecătoare, efemere şi deşarte…de când începuse să nu mai creadă în flacările şerpilor amăgitori şi încercase să îşi biruiască lăuntrurile strigării patimilor departe de lume, în peştera din ea, născută din plânsul pietrei şi durerea stâncii; acolo gândurile simţea cum i se lovesc uneori de colţuri şi îi sângerează tâmplele sufletului şi deznădăjduia, cum altădată î se întâmplase când urlase la ziduri şi nu auzise decât ecoul indiferenţei…acolo, în locul neştiut de alţii, se închisese urmelor paşilor altora…
…şi suflet pustnic între un sfârşit şi alt început, în eliberarea de lanţurile amăgirii şi ale iluziei, în lumină albă începuse să asculte forme şi culori cu neputinţă a fi văzute de alţi ochi; semn de foc al altor sfere, ascunzătoare de arcane pe arcadele clipelor…acolo, în locul neştiut nimănui încrâncenându-se să îşi zdrobească patimile pe care şi le simţise haină purpurie îmbrăcăminte tăieturilor crestate în trupul ei de alte fiinţe înşelătoare, cărora le fusese mai mult ea şi pe care şi le oblojise singură şi neaflată de nimeni…
…şi acele ispite şi le izgonise; le spulberase, nu le lăsase să o ardă ori să o mistuie, le resorbise în înăuntru-i, în tăcere, trecând prin durerile chemării.
Ştia că mereu va fi a altei clipe, a fiecărei clipe…o altcumva în fiecare acum, altfel de cum fusese…plecată în acea veşnică aventură a căutării; a ei întru aflarea de ea…a ei în ceilalţi; a tuturor celor pe care îi purta…a tuturor celor care vor veni, rămânând mai apoi în urma celei care îi va lua locul în amintire, aceeaşi ea, părându-i-se, uneori când nu se mai recunoştea pe sine, a fi un precum o alta…
…alteori vrând să se uite de dorul ei, a celei ce-şi fusese cândva, când cu naivitate privise mai mult ea decât acel altul ce-i fusese în suflet, în adâncul lui, al celuilalt, întrebându-se şi neştiind ce aceluia îi fusese…ştiind doar că atunci când iubeşti, eşti locuit în cel mai sacru lăcaş, acel al fiinţei tale…
…şi gândurilor li se împotrivea, pentru că îi răscoleau furtunile din suflet…
…atunci se avea din nou, regăsindu-se acea de odinioară, o oarecare a altcuiva înainte de ştiut, topindu-i sufletul şi pustiind-o, umblând singură de ea pe drumul zadarnic al celui urmă în ea nisip sângeriu, schingiuindă…în adâncul ei rămânând niciodată bănuit de vreun alt…atunci rămânea doar ea cu însăşi în umbra dorului care o adâncise între a nu fi şi a părea că este şi a nu părea a fi, dar era…
…şi ştia că undeva e adevărul cercului, între pereţii căruia îşi închisese răvăşirea dorinţei răscolindă care o măcina şi îi desfigurase chipul sufletului…îşi sfâşiase tălpile mergând desculţă fără urmă de paşi alături, în plânsetul drumului, prin povârnişurile pietroase ale gândurilor dintre pământurile lumii sale fără putinţa de a se elibera…
…acolo, în alte tărâmuri ale sale, era plăsmuire de sieşi, aceea cu neputinţă altfel…doar ea cu amintirile ei, unele străvezii, altele părându-i-se a fi fost atât de ireale când încerca să şi le apropie, şovăitor coborând în sine, în abisul unde şi le îngropase; gânduri ce o gândeau, sfâşiind-o cu o durere străină, parcă a altcuiva şi nu a ei ce se strecurase în ea nevăzută…
…şi îşi era departe, de parcă nicicând nu şi-ar fi fost; i se părea că se privea, cumva, din dinafara ei.
Era rostire din ea celuilalt, acelui altuia la răscrucea încrucişărilor, fiinţă iconică, alcătuire de cuvinte în povestea vieţii, ştiind că este astfel mijlocul căutării aflării lor, ei şi a lui, cu feluritele lui chipuri de rostire, spus şi nespus , ea, din vorbele ei explicitându-se pe sine, câteodată părându-i-se că ceva îi scapă ca înţeles şi ştia că trebuie să aibă o noimă în spatele paravanului, doar că simţea că oricât ar fi căutat răspunsurile, poate niciodată nu le va găsi şi atingerii lor i se dădea, încercând să le audă şi ar fi vrut să ia lumea întreagă şi să o facă a ei… pe celălalt sorbindu-l în ea să îl aibă, avându-l, în împărăţia sufletului său…
…în ea era astfel lumea; a ei şi a lui, a celorlalte încrucişări ale lor… lumea era în ea… în acel univers al dinăuntrului; lume ce îi cuprindea toate cerurile de deasupra şi toate pământurile, în această viaţă căreia îi trăise toate întoarcerile, poticnirile şi renunţările ei în scuturarea petalelor oamenilor-flori…
…cuvânt poetic şi suav prin excelenţă…dar perisabil…
…flori ce nu înfloreau în alte ceruri, decât în acela din noi…
…uneori gândind că va fi un suflet istovit istovit de atâtea ceruri înspre care privise şi îi era teamă că va începe să nu mai vadă clar întunericul prin transparenţa acestui pământ al ei…că va trăi umblând cu palma întinsă printre stele şi poate şi-o va simţi atât de deşartă, dar când îşi va sfârâma tenebrele, le va auzi cum răsar de sub tălpile ei, călăuzindu-i paşii în atingerea drumului luminii, în ea luptându-se cu gândul rătăcirii în umbre, şi atunci se va răzvrăti, pentru că asculta spinii cum cresc pe arcada efemerităţii clipei…
…şi simţea cu toată fiinţa ei cum i se va împotrivi vremelniciei, şi o va lua şi o va preface veşnicie, în clipa de acum…
…a fiecărui acum…
…simţindu-l câteodată ca într-un basm răsturnat care nu s-ar mai povesti dacă nu ar fi, deşi neatins precum cunoscut îi rămăsese neîntâmplatul de ea al tău şi al ei în tine, lume a ta ce îşi făcea încercarea în cea a ei, întâmplându-se în basmul în care a vrut să îţi fie; i-a fost dorinţă, ea mai mult decât tu…iar închizând ochii încă te zăreşte deşi de multe ori a simţit că orbeşte când nu a mai văzut unde ceva pusese în tine…
…te pierduse în zbaterea de a te visa, în semne răscolitoare ce sfârşiseră prin a fi obliterate, deşi avea vocaţia imaginaţiei…şi devenise în lumea ta cu care nu se împăcase, de prisos…
Cândva, într-un timp fără de timp, tremurătoare veşnicie, îi trăisei fascinaţia; fuseseţi făcuţi doar din deosebiri mai mult, ce v-au separat cu mult înainte de a vă uni, asemănarea fiind doar aparenţă…
…. din voi rămânând tu, mai mult decât ea…
… totul sfârşindu-se precum a început, ambiguu, alunecând din voi mai mult ea, decât tu…
…când nu mai era nimic de vrut, de-acum paşii tăi, sfâşiaţi de dor, călcând în urma ei ca în…
…spini.
„Abia pornind de la sfârşit se poate înţelege
mecanica nostalgică a întâmplărilor, furia straturilor care ne premerg sau ne urmează”…
ApreciazăApreciază
Ea totul,
Ea mereu,
Ea pretutindeni.
Aşa mi-o voi alcătui, încât tot ceea ce nu e legat de ea să devină nonsens…
ApreciazăApreciază
Dorul a ceva ce ar fi; durerea neîmpăcată de a nu fi nicăieri…
O ştii de parcă ai fi găsit-o înainte de a o căuta…în sufletul tău pe care poate uneori îl simţi alături de trup, departe, fără de rost.
ApreciazăApreciază
Ea, curgere,
Ea, cântec,
Ea, gând,
Rostiri nu pot să o cuprindă…
ApreciazăApreciază
În lumea sacră a fiinţei ei, îi cântă sunetele; e glas de pădure verde cu ochi în culoarea migdalei cu pupilele dilatate când priveşte înspre un dincolo căruia trebuie să îi treacă hotarul, doar că îi este teamă de ceea ce va putea afla…uneori visează că deja se află acolo, unde e neîncăînceputul absolutului…e nenăscut; şi din ea se va ivi…dintr-un iscat mundan..şi ar simţi că în sacadat ritm cosmic, în dans de aştri, gând de muzică a sferelor se îndreaptă spre într-acolo; dorinţă de putinţă a cerului pământului…acel pământ care el, acel ce va veni, îi va fi cândva…şi-n adâncit mister o va cuvânta într-o limbă necunoscută lui, necunoscută ei, în simboluri de sunet divin…în limba adamică …în care ea va fi întâiul lui cuvânt; adevărul fiinţei lui..tăcerea lui de vrajă ale rostirilor uitate nespuse cuiva, vreodată…şi adunate-n el doar pentru ea în noaptea cea fără de timp a patimei de ea, stăpâna timpului lui; ea, fiinţa lumii lui…el, somnul ei de vis.
ApreciazăApreciază
ApreciazăApreciază
Citind ,o tristete fara de margini m-a cuprins…
ApreciazăApreciază
Tristeţea unui sfârşit a poveştii cu oameni-floare; urma pe care o lasă în lume,lumea noastră, având o anume semnificaţie.
ApreciazăApreciază
Stii sa faci din cuvinte trairi, iar finalul pare un fel de pedeapsa recunoscuta si acceptata.
ApreciazăApreciază
Nu stăpânim decât peste universul propriu de cuvinte, Adrian. Dacă crezi că ale mele au puteri miraculoase, îţi mulţumesc pentru gând. Îmi spun de multe ori că dacă există ce vreau, pot să şi văd. Am această putere.
ApreciazăApreciază
punctele de suspensie redau perfectiune celor scrise
ApreciazăApreciază
Ce crezi, spun prea multe sau prea puţin? Ţi se par excesive sau insuficiente? Glumesc aici… Se pare că accentul tău a căzut decisiv pe ele.
Pentru mine sunt cuvinte fără să fie. Pentru cine ştie să citească dincolo de tăcerea lor.
ApreciazăApreciază
Da, inteleg problema punctelor de suspensie … si eu le folosesc foarte des … si am fost criticata in nenumarate randuri, insa eu cred ca acest mod de exprimare, te reprezinta si ar fi absurd sa incepi sa-ti schimbi felul de scriere pentru ca unora nu le plac punctele de suspensie, sau pur si simplu pentru ca nu este literar …
ApreciazăApreciază
Sufletule, punctele de suspensie nu constituie în nici un fel vreo problemă;coerenţa gramaticală şi sintactică nu deviază nicidecum prin intervenţia lor, fie şi frecventă… nu ştiu cine te-ar fi putut critica în vreun chip şi nici de ce. Cine spune că nu este literar?
Nişte semne ce aici înlănţuie fragmente care apar construite după un „principiu” unificat cu cel al unor cercuri concentrice; o geometrie a structurii textului. Cazul multora dintre poveştile mele.
E foarte bine că „refuzi” unele concesii pe care le aşteaptă un anume segment al cititorilor tăi. Rămâi captivantă pentru alţii. În fond şi la urma urmei, scrii din tine, pentru tine, către alţii poate, dar nu pentru alţii.
ApreciazăApreciază
„…te pierduse în zbaterea de a te visa, neavând vocaţia imaginaţiei…şi devenise în lumea ta cu care nu se împăcase, de prisos…” … da … se intampla uneori …
ApreciazăApreciază
Da, s-a întâmplat.
ApreciazăApreciază
oricum, scrii minunat, cu sau fara acele puncte, continutul este acelasi si asta conteaza cel mai mult…
ApreciazăApreciază
Mulţumesc, Lorena, pentru gând.
ApreciazăApreciază
Esti atat de profunda in gandire Camelia ! INumai in romanele rusesti intalnesc asta ! Ma bucur ca am descoperit blogul tau. Eu nu ma pricep la scris dar mi-e atat de drag sa citesc !!!…
ApreciazăApreciază
Samsara, tu spui atât de multe prin acele suprinderi pe care le priveşti cu ochii sufletului şi care ne leagă de tine; ne duci într-o lume a fanteziei, ca într-o lungă călătorie. Acelea sunt bucăţi de suflet, pentru că în fiecare fotografie e ceva din tine; sunt expresii de -ale tale, mărturisitoare.
Cu tot dragul.
Şi îţi mulţumesc pentru cuvintele avute pentru mine.
ApreciazăApreciază
Mulțumesc!
ApreciazăApreciază
Asemenea, pentru trecere şi gânduri nerostite.
ApreciazăApreciază
ApreciazăApreciază
In fiecare poveste a ei sta ascuns el,undeva,dincolo de cuvinte.Povestile ei…sunt despre el.
ApreciazăApreciază
Post scriptum:
Lavinia, se pare că te-ai lăsat purtată de magia cuvintelor unei mai vechi poveşti pe care am scris-o cândva…cea chemată „Desculţă păşind în şoaptă prin trupul visului”…
Fiecare stăpâneşte peste orizontu-i PROPRIU de cuvinte.
ApreciazăApreciază
Nu aveam în minte cuvintele poveştii tale.Poate le avusesem în suflet,în subconştient.Purtată şi mângâiată m-am lăsat de versurile unor poezii.Câteva volume mai precis,de Nichita Stănescu.
ApreciazăApreciază
Da…poate…ştiu doar că ai citit-o acum ceva vreme în urmă; nu cu foarte mult timp…În fine.
Îţi doresc să îţi fie miză spontaneitatea, aceea profundă şi esenţială, atunci când zvâcnesc cuvintele care TE spun.
Ceea ce trăim ne produce scriitura; este un produs al acestei trăiri, al acelei conştiinţe dintre cele mai profunde…ţi-o spune o fiinţă legată de litere şi înţelesul semnelor…ca fapt divers.
ApreciazăApreciază
azi am recitit acest articol. Multumesc.
ApreciazăApreciază
Una dintre poveştile la care ţin într-un fel anume, ţine de un trecut peste care am trecut demult.
ApreciazăApreciază