În felul ei, aflarea

Motto:…ea, copilul timpului, căutător de altceva, acel ceva doar de ea ştiut, rătăcea în neştire printre suflete, pe cărările de apă ale mării lor, răvăşind valurile, gândindu-le că nu le ştie pe toate, şi simţea că altfel de fericită nu va fi decât atunci când îl va găsi, şi căutările ei nu vor înceta niciodată până când nu îşi va atinge Tot-ul…atunci va fi cu adevărat împlinită, aceasta îi va fi zbaterea.

Era vocea adevărului ei de ea, neliniştit copil al timpului; poţi şti doar ce ai în tine…nu ştia dacă este altceva; voia să afle ceva-ul care îşi era…nu ştia dacă este altfel, altora…ştia că fiinţele de un fel le văd la fel pe cele asemănătoare lor; alte fiinţe le par, aidoma, la fel, pentru că nu ştiu să privească alt fel, altfel, dar simt că sunt un alt ceva…că, într-un fel neştiut şi neaflat lor, sunt ceva, altfel…acel alt ceva…altceva…

…voia să îşi fie, să treacă dincolo de ea de i-ar fi fost dat cu putinţă; să îşi fie cu putinţă în a o face, deşi nelinişte simţea că şi-ar fi putut fi iluzie şi să îi pară a-şi fi atât de real…ştia că aparenţa nu  certifică realitatea…nu ştia când şi dacă se va afla a fi altfel precum îşi dorea a fi…nu ştia cum se va duce până la capăt, vrând să îşi afle dincolo-ul de altfel-ul realităţii ce îşi va întruchipa, dându-i contur de vis mai întâi şi apoi frământându-l cu tot ce are în ea, în înăuntru-i, atât cât şi în afara ei…

…îşi dorea să fie, nu să se piardă în viaţă, să băjbâie, orbecăind, prin ceţurile ei, undeva, cumva, un trup pustiit şi ros de valuri; prezenţa ei în propria-şi viaţă şi-o simţea ca fiind uneori un extaz, o frenezie…şi atunci simţea o foame şi o sete nestăvilită de sine…alteori o gheară de nelinişte o sfâşia la gândul că poate nu va reuşi a-şi deveni crezul de ea, al ei, din clipa în care în credinţa ei de sieşi a ştiut că nu viaţă îşi va da, ci un destin…un drum…drumul căutării lui de ea, acela al aflării…

…îşi făcuse din viaţă aventura căutării; îşi făcuse un destin din devenirea ei, şi îşi era trudă, pe drumul omului pe care o pornise singur şi căruia simţea că trebuie să îi dezlege tainele; drumul acela nu se întreba cum şi când se va sfârşi, şi simţea că dacă s-ar fi întâmplat să îi atingă capătul, acela nu ar fi fost decât o cărare; nu drumul

…şi ştia că o va face în felul ei; valorile lui îi erau credinţă; adevărul său…

Ştia că prin hăţişurile fiinţei ei, ea îşi era explorator, ea călăuză…ea se descoperea, ea îşi dădea la o parte bolovanii din drum, ea se înfrunta pe sieşi…tot ea era aceeaşi care se provoca, iscând întâmplări…ea era acela care îşi dădea contur, ea se zămislea cu suflet din sufletul său, ea se întrupa pentru a-şi da formă, ea se trăia pe ea ca adevăr pe care căuta să şi-l afle, acela de ea însăşi…

…ştia că nu există o clipă, există fiecare clipă…şi se dădea veşniciei fiecărui acum ea, ei însăşi; trăia fiecare clipă a fiecărui acum ca una definitivă, făr’ de-nceput şi fără de sfârşit…datul ei de sine, ei, în care se simţea ea, Omul…nu îşi mai era doar acel ceva dintr-un tot; se simţea totul…şi se dăruia cu toată fiinţa lui sieşi…ea era trăirea, pe ea se trăia întru adevăr…

…iar pentru ea, rătăcitoare în aflarea acelui ceva, acel anume ceva pe care fiecare în caută, doar că o face diferit, în funcţie de ceea ce îşi doreşte de la el şi de la viaţă, după cum vrea să îi fie parcursul, călătoria înspre aflarea de el după cum îşi vrea înalturile, viitorul nu reprezenta un mai mare mister decât fusese trecutul înainte de a-l fi cunoscut…viitorul nu îl putea prevedea, îl putea doar intui; de l-ar fi putut vedea, ar fi însemnat că deja l-ar fi trăit…

…ştia că fiecare are în faţă un destin, doar că fiecare şi-l făureşte potrivit putinţei de a o face; era făuritorul propriului lui destin; libertatea lui consta în a alege ceea ce este preferabil, dar ştia prea bine că este una relativă…în această alegere acţiona gândirea de nezdruncinat în acea convingere a alegerii, hotărârile lui fiind determinate de o voinţă de nestrămutat dar şi de întâmplări…conjuncturi…

…ştia că ceea ce se întâmplă nu este obligatoriu, cu toate că este urmarea firească a unor cauze, noi fiind aceia care cooperăm la desfăşurarea unor evenimente…ştia că nu este neapărat fals ceea ce este contradictoriu, aşa precum ceea ce pare evident nu era neapărat adevărat…ştia că două lucruri diferite nu sunt neapărat potrivnice; nu se exclud reciproc…trăia în realitate, cu rădăcinile bine înfipte în pământ, ştiind că cea utopică este cea a visului; în înăuntrul lui era veşnic treaz; visa şi nu visa…

…ştia că visele de noapte sunt evanescente; erau forme deghizate ale unor trăiri interioare ce trebuiau descifrate…unele vise erau travestite, reprezentând mascat dorinţe refulate; aveau o cheie, dar nu o interesa prea tare să deschidă vreo uşă…nu credea în ele, nu credea în vise…

credea în visuri.

Ştia că suntem un univers de lumi; fiecare dintre noi cu lumea lui…trăită ca un caleidoscop al atingerii gândurilor care îl separă în forme de diverse mărimi şi înfăţişări…dar precum altfel decât privirea altuia o face; altceva distingând…lumea lui era aceea a creaţiei de sine şi îşi spunea mereu că pentru a cunoaşte ceea ce eşti trebuie să afli ceea ce nu eşti…realitatea lui era aceea a lumii lui; nu ştia ce realitate trăiesc orbii luminii, aceia ce şi-au murit-o, murind, dar  gândea că trăiesc undeva, acolo unde îşi dau propriile definiţii ale culorilor, îşi închipuie forme, şi le modelează, în nevederea lor fiind atât de văzători…

…nu ştia ce se întâmplă cu acei ce şi-au pierdut lumina şi nu se mai dăruiesc atingerii zărilor de senin, pentru că s-au dat îngropatului de zori, dar îşi spunea cu durere că pe aceştia nimic nu pare a-i tulbura, şi chiar de-ar fi să piară odată cu răsăritul, o vor face atât de împăcaţi, poate, şi nici măcar nu îşi vor fi amintit că au trăit…nu au avut umeri…

…cine nu are umeri, nu are nici aripi…cine nu are aripi, nu are nici visuri…

 

Nu ştia de vreodată îşi va fi acel tot al desăvârşirii interioare…ştim doar ce avem în noi…şi putem spune că am cunoscut ceva doar când acesta ni s-a relevat ca un adevăr al trăirii după ce mai înainte a fost doar o percepţie a ceea ce puteam gândi despre el…cunoaşterea cu adevărat pură este trăirea, o ştia atât de bine…

…ştia că iubirea adevărată este dăruirea de tine tuturor, aceea necondiţionată, cea care ar presupune renunţarea la ego, doar zvâcnet pur, dar într-o lume în care condiţia avea darul ubicuităţii, iubirea lui ar fi avut destinul unei eşuări…

…ştia că iubirea, ea, era fără de condiţii, noi fiind aceia care i le impunem; îi punem iubirii condiţii şi amar este că le  şi le trăim experienţa…a lor, a condiţiilor, nu a iubirii…ca şi cum am întâlni forma şi nu înăuntrul, conţinutul…şi îşi spunea că trebuie să iubească în libertate, fără de ataşament faţă de formă; de multe ori i se părea că ataşamentul era chipul strigătului  incertitudinii, al nesiguranţei…

…ştia că iubirea reală nu se schimbă; este înăuntrul nostru…ştia că iubirea uită ca să îşi dobândească puritatea; să îşi trăiască de fiecare dată inocenţa purităţii începutului…

…ştia că simţi că nu eşti singur în iubire atunci când cineva îţi vorbeşte în propria-ţi limbă, fără a suferi în vreun fel vreo traumă lingvistică…atunci când te învaţă pe dinăuntru, pe de rost, şi te cuvântă pe dinafară…

…şi îşi spunea, cu tristeţe, că de cele mai multe ori, unul iubeşte, iar celălalt este iubit.

De multe ori îşi închisese eul în nerostire; atunci sufletul fusese acela care începuse să cuvânte, şi de multe ori asculta cu ochii închişi…când o făcea, ochiul ei interior ştia să vadă ceea ce privirea nu ştiuse a desluşi…ochiul ei interior vedea atât de bine lăuntrurile…avea o altă privire, vedea ce alţii nu văd…sau cum alţii nu o pot face…

…ştia că în lumea  aceasta ne manifestăm prin particularităţi, fiecare înţelegând prin prisma lui, în mod subiectiv, în funcţie de plăcerile sale, preferinţele fiind cele care fac deosebirea, valorile cele care fac asemănarea, aducând dimpreună spirite întru comuniune; aceea spirituală…ştia că în fiinţa umană există ceva nemuritor şi transcendent, acela al spiritului, ca entitate de origine divină, acea scânteie din noi…

…ştia că valorile ei sunt preţuirile vieţii, încrederea în ele; crezul ei…valorile ei erau cele ale adevărului, iar adevărul ei cel al virtuţilor, acelea care ne făuresc lumea…al legăturilor noastre, cele ale nodurilor, fără de putinţă a fi uşor deznodate…

…iar pe drumul de ea înspre însăşi îşi era calea aflării de sieşi şi îşi era trudă întru devenirea fiinţei;  şi o făcea…

…în felul ei.

Anunțuri

28 de gânduri despre &8222;În felul ei, aflarea&8221;

    • Nimeni…aşa, ca în cineva anume?
      Ciprian, eu cred că o faci atunci când îţi este dat; şi îţi este atunci când te dai atingerii celor care îţi sunt de auzit…aceia care te vor privi ştiind să te vadă şi pe care îi vei privi, la rândul tău, cu uimire de fiecare dată când le vei fi şi îţi vor fi întâmplare, dăruindu-vă unii altora în veşnicia clipei, atunci când îi va fi vremea. Este un timp pentru toate.
      Tu te dărui vieţii, ei i te atingi, din suflet, cu tot sufletul.

  1. Răspunsurile sunt în tine, copil al timpului; fiecare dintre noi este acest copil al timpului.
    A şti…şi a cunoaşte. Ştiu pentru că m-am dat atingerii cunoaşterii cu adevărat pure care este Trăirea. Spusul exprimării care eşti ar trebui să fie întru desăvârşirea artei vorbirii; aceea cu tine însuţi; rostul monologurilor interioare, pentru a te putea rosti, manevrându-te, pe dinafară, supunând împrejurimile. În cuvinte, o poveste este ca o metaforă revelatoare…putând cuprinde, încolăcind spiralat înţelesul cuvintelor, care mereu spun altceva decât par a spune, putând fi nu orice fel de spus,ci spusul tău de tine. De poţi şi ştii a te povesti slovă din adânc de gânduri şi urmă de pas pe drumul întortocheat în spirală de trepte.
    Când noi suntem poveşti.

  2. cat de personala este aflarea fiecaruia…
    poate ca sunt cum sunt… fara sa ma fi alfat vre-odata… fara ca tu, sa ma fi stiut vre-odata in felul meu de a fi…
    poate ca… am trecut pe langa acea posibilitate… singura de altfel… de a ma afla… si doar traiesc cu mine insumi, ca si cum altul as fi…
    necunoscute sunt caile cunoasterii…
    si poate ca toata truda-mi alfarii, ramane zadarnica… pentru ca ce-mi conteaza in viata… nu este sa ma cunonsc pe mine insumi… ci pe EL sau poate daor pe tine… sau poate ca… ar fi deasjuns ca El sa ma cunsoasca, fara ca eu sa stiu cine si ce sunt… si mi-ar fi suficinet.. prea suficient… sa zbor fara aripi… dor cu visul…

    • Viaţa este aventura aflării, Ovi; dă-te clipei, fiecărei clipe, cu toată dorinţa ta de tine; atinge-i-te ca şi cum nu ar avea nici început şi nici sfârşit cu tot sufletul, din suflet, cu toată suflarea ta!
      EL te veghează, este acolo şi cred că ÎL simţi în lumina din înăuntrul inimii.

    • Mulţumesc pentru urare, Oana. O să îţi fac un dar, la rându-mi, povestindu-ţi legenda florii de camelia.

      Spune legenda… că trăia odată o fiică de împărat deosebit de frumoasă…dar deosebit de singură…numele ei era Camelia. Mare parte a timpului şi-o petrecea vorbind cu florile; le învăţase limbajul.
      În împărăţia peste care tatăl fetei domnea, trăia un balaur…toate poveştile, sau aproape toate, au un balaur; iminenţa.
      Acest balaur avea un obicei… obişnuia să mănânce toate fetele în vârstă de 14 ani. Cu cât Camelia se apropia mai mult de împlinirea acestor ani, cu atât era înconjurată de armate de străjeri care vegheau prinţesa…şi cu atât îngrijorarea celor ce îi dăduseră viaţă creştea. Simţeau, pe undeva, că orice ar fi făcut, nu îşi puteau proteja lumina ochilor lor, viaţa lor…
      Camelia.
      În ciuda gărzilor răspândite prin toate ungherele castelului, balaurul reuşi să pătrundă înăuntru şi o răpi pe fată. Urma să o aducă departe…şi să o mănânce.
      În drumul spre locul unde locuia balaurul, Camelia imploră florile de pe pajiştile pe unde trecea să o transforme în floare şi să o salveze. Florile îi ascultară voia; o transformară într-o floare fină şi delicată…pe care balaurul o scăpă din gheare. Cum atinse pământul, prinse rădăcini. Făcu să răsară noi flori în cele mai variate culori…şi forme…cameliile.

  3. Sărbătoarea Floriilor simbolizeaza intrarea in Ierusalim a Domnului Iisus Hristos, care, intors din cetatea Efraim, ia hotararea sa mearga in Ierusalim; oamenii, pentru a il cinsti, l-au intampinat cu flori si ramuri, intinzand in calea lui chiar si hainele lor.

    La mulţi ani, de Florii, tuturor celor care poartă nume de floare! Gândurile tuturor să fie doar atingere în lumină albă, corolă.

    • Xaender, este şi va fi o bucurie de fiecare dată când te voi „vedea”. Îţi mulţumesc mult pentru dorinţa de a-mi fi aproape, alături, prin gândul tău, cel pe care mi l-ai îndreptat rostit în cuvânt, decupaj al lui.

      Mai ştii ce mi-ai scris când ai aflat despre legenda florii de camelia? E mult de-atunci; a trecut un an.

      Se spune că această floare simbolizează norocul şi prezenţa de spirit. Bărbatul care dăruieşte unei femei o camelie o consideră pe aceasta unică. Femeile ce iubesc cameliile sunt în general solitare.
      Acestea fuseseră cuvintele mele.

    • „Dă-mi, Doamne, seninătate ca să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curaj ca să schimb lucrurile pe care le pot schimba, şi înţelepciune ca să fac diferenţa între ele”. Reinhold Niebuhr

    • Şi eu am zâmbit când te-am zărit; de mult timp nu mai ştiu ceva de tine; nu ţi-am mai simţit prezenţa prin preajmă şi nici nu mai ştiam dacă îţi mai sunt în gând sau nu. Dar îmi spuneam că nu ne-am fi putut uita atât de uşor. Prea puţini au mai rămas în lumea virtuală dintre cei pe care i-am cunoscut atunci când am făcut primii paşi; acei de care m-am legat.
      Mulţumesc, Lotus.

  4. Aflarea… o viaţă de om nu îţi ajunge. Dar trăieşti cea mai frumoasă poveste… Prea greu de explicat, prea greu de înţeles de către alţii.. prea frumoasă…
    La Mulţi Ani! să înfloreşti 🙂 cu fiecare ceas mai tare, cu fiecare prezeţă a ta, să eliberezi de povară…o primăvară frumoasă, cântată de pasări,îmbibată cu mirosul florilor şi trăită de tine.. La Mulţi Ani!

    • Ne vom afla la sfârşitul călătoriei; aceea a drumului de noi înşine spre noi înşine la capătul căruia ne întâlnim cu noi.
      Mulţumesc pentru dorinţele pe care le ai pentru mine, Gabi; aceleaşi pe care le-aş avea pentru orice suflet, copil al timpului, care aş vrea să se dea atingerii clipei cu toată fiinţa lui, în cunoaştere trăindu-i veşnicia; acea clipă, fiecare clipă… a fiecărui acum. Nu există alt timp.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s