Lungul drum al amintirii

Motto: „Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce în ce mai bună despre viaţă. Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine şi insulele de lumină ale stelelor…Am  şi-un defect, un păcat; iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările perfecte ale cerului”… Nichita Stănescu

Se gândea uneori că poate nu a ştiut să facă să dureze; nu a ştiut-o cum…nu a ştiut ce să jertfească aşa încât să poată întemeia…se întreba de ce mereu simte cum o frică de prăbuşire o cutremură atunci când avea gând de înfăptuire…era ca şi cum o spaimă venită din interiorul ei o înfăşca din amândouă părţile, spintecând-o în două; teama din dreapta ei, a ceea ce încă nu cunoscuse, şi cea din stânga, dinspre partea cu inima, aceasta fiind cea  mai adâncă…

…şi îşi repeta că de ar fi să i se mai întâmple din nou drumul, va şti să dea ascultare paşilor, punând urechea pe pământ,atingându-i se în auzitul crescând al ierbii, ea, suflet cu ochi miraţi de copil veşnic al timpului…şi că nu avea să calce în aceleaşi urme; le va ocoli…şi că va trăi  această din nou plecare ca şi cum pentru întâia dată îi va fi fost dat să meargă; avusese puterea de a uita, pentru a putea face totul ca şi cum nimic din tot ce fusese nu s-ar fi întâmplat…de parcă niciodată nu ar fi fost…

…iertase şi uitase; doar iertând ştia că va izgoni din preajma ei vrajba unor amintiri…

…şi o înfiora gândul că poate cumva, i se va întâmpla la fel, şi atunci întrebările o mistuiau, sleind-o de puteri; o secătuiau de vlagă şi îi despicau pământul fiinţei în două…deasupra era cerul atât de albastru, deschizându-se deasupra ei; cerul din înăuntru-i îi plângea lacrimile urmelor pătimite crestate în trupul sufletului… partea ei dreaptă simţea, apropiindu-se, ameninţător, chipul stihiei…dinspre partea cu inima, îşi  auzea glas de împotrivire…în golul din mijloc i se părea că vede apropierea umbrei…şi îşi simţea atunci zădărnicia…îşi simţea trupul nevolnic; o adunătură haotică de molecule…se simţea schingiuită de neputinţă şi se gândea că poate nicicând nu şi-o va afla pe aceea din ea, atât de altfel, altceva…

…iar pe acea ea atât de imprevizibil…de acesta se temea cel mai tare; nu o putea anticipa…

…atunci simţea cum i se prăbuşeau înăuntru ei visele, ca pietrele, în suferinţă, acele pietre pe care gândurile ei de atâtea ori le atinsese, când privea cu ochii pierduţi înspre ceva, la asfinţit; se dăduse atingerii lor în atât de multe închise dureri…atunci îi fusese cel mai frică de drumul pe care se găsea, ştiind că este cel pe care trebuia să se afle; se întreba dacă este ceea ce îşi dorea într-adevăr…şi i-ar fi fost poate lesne să se întoarcă…doar că în ziua aceea a înţeles că niciodată nu o va face…

…ziua în care a înţeles că îşi este şi început şi sfârşit; că să trăieşti înseamnă şi să ştii să părăseşti atunci când simţi că a venit vremea să o faci tot ceea ce ai iubit odată…atunci a aflat că niciodată nu îşi va fi pustiu, deşi poate sufletul şi-l va mai simţi deşert tânguitor.

Era în ea dorul după un paradis pierdut trăit cândva; şi atunci când o sfâşia, îşi lua această amintire şi şi-o sfărâma; o amintire pe care nu o putuse ierta în uitare, deşi încercase de multe ori să o facă, dar se simţea tot mai neliniştită…voise să facă pace cu sufletul acelei umbre, care îi dădea târcoale, înconjurând-o dureros…ştia că amintirile blânde sunt delicate; stau acolo până dai tu de ele; nu vin nechemate…şi le căuta ori de câte ori simţea să o facă; nu le uita prin ungherele sufletului, pentru că s-ar fi rătăcit astfel de ele, putându-le pierde…

…şi mai ştia că cele care ne-au lovit şi ne-au prefăcut în bucăţi…ne-au sfărâmat…au tăiat în carne adânc, sfâşiindu-ne…acelea care ne-au ucis…sunt cele pe care nu ni le putem îndepărta; nu le uităm…şi ori de câte ori privim înspre ele, şi nu pentru că am vrea să o facem, ci pentru că ne încolţesc, forţându-ne să întoarcem capul înspre ele, sfredelindu-ne cu privirea, simţim iarăşi fierul încins, ca şi cum le-am trăi din nou, uneori poate la fel de intens, alteori ceva mai difuz…dar ne pătrund; le simţim cum intră înlăuntrul fiinţei noastre cu toată puterea, amintiri ce ne vor a fi ale lor…

…ne desfid, strigându-şi supremaţia, vrând să pună stăpânire pe noi şi să ne aducă aminte de clipa când le-au devenit robi; ele, stăpânitoarele, venind cele dintâi atunci când memoria cheamă, grăbite să ne aducă aminte că am fost cândva victime ale unor calamităţi ţinând de un trecut peste care poate nicicând nu vom trece dacă nu ne vom ierta greşiţii…

Ştia că aceste amintiri le-ar vrea strivite, doar că niciodată nu vor pieri; şi le va aduce aminte mereu pe acelea pe care le-ar fi vrut îndepărtate de ea; voia să le îngroape acolo, în adânc, undeva în sine…şi atunci îşi aşeza toate umbrele de jur-împrejur şi le atingea, pe rând, pe fiecare, privindu-le chipul, şi simţea că o lumină venită din înăuntrul ei le învelea blând, şi o linişte se pogora apoi în ea, şi de nimic nu îi mai era frică, de niciuna dintre ele, deşi suferise atunci când le trăise, suferise ori de câte ori le ascultase ecoul, tresărindu-i spasmodic fiinţa…

Acum îşi deschidea inima şi le primea pe toate în ea, cu iubire, fără de teamă că ar mai putea-o sfâşia…le uita astfel durerea; nu o mai speria aducerea aminte… îi închidea porţile tristeţii, pribeagă cândva prin descătuşerile ei, încleştându-şi lacrimile în tăcerea ei care mereu avea ceva să îi spună, atunci când cuvintele spusului de ea nu îi mai spuneau nimic…

…nimicul fiind absenţa a ceva, dar nu a orice, ci a ceva anume…

…atunci când ea-cuvântul, îşi simtea renunţarea rostirii de sieşi…atunci când îşi închidea acele amintiri, spunându-şi că totul este exact aşa cum trebuie să fie…să îi fi fost atunci când i-a fost întâmplare, pentru că ştia că toate ne sunt date cu un rost, desluşit mai devreme ori mai târziu…şi atunci făcea pace cu ea şi cu sufletul altora.

Simţea cumva că deşi spunea unei amintiri cât mai puţin…cu cât încerca să facă asta… cu atât i se părea că o despica în cât mai multe înţelesuri, cu mai multe semnificaţii pe care abia acum, în clipa acestui acum, înţelegea , în sfârşit, cum să le privească…atunci îşi fusese poate mai puţină pătrundere  a înţelesului; se înţepase în spini şi sângerase, rătăcindu-se pe cărările acelei amintiri abia acum, altfel, în ea; o regăsise şi se regăsise; o atingea ca şi cum i s-ar fi întâmplat pentru întâia oară…o aşezase în linişte, după ce o deznodase şi o înnodase iar, găsindu-i calea spre adevărata ei înţelegere…atunci fusese doar o iluzie; i se păruse a o dezlega…

Trăia acum adevărul de ea cu toată fiinţa, iar adevărul de ea o eliberase; o gândea, de acum, într-un singur cuvânt spus în gând, trăit în transcenderea iluziei de atunci; abia acum ierta, sfârşindu-i uitând, suferinţa, după un rătăcitor lung drum…

…al amintirii.