Rău de catran

Motto: „Răutatea e o osândă, o moarte anticipată”.

Încerca să anuleze mental întâmplări dintr-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărat care îl mâhniseră amarnic şi căuta să dea contur închipuit unor prezenturi sau viitoruri; visa o lume atingându-i-se luminii albe, deşi vedea prea bine cum întunericul punea din ce în ce mai mult stăpânire pe suflete, orbindu-le; acele suflete care amuţiseră lumina albă a atingerii, neştiind să o simtă în auzit de albastru…ca să facă nodul legăturii rostirilor…

…ştia că, fără a fi vreun maestru în arta dezlegării, era cel mai îndemânatic în a se desluşi pe sine…

…încerca să înţeleagă şi întrebări ştia să îşi pună…căuta să se afle pe el, să îşi desluşească fiinţa interioară; o va fi ştiind-o, fiindu-şi cunoaştere, la sfârşit…atunci când îi va fi dat cu el însuşi să se întâlnească, la sfârşitul vieţii, a acestei mari treceri, căreia moartea îi va fi doar o întâmplare…drum al lui înspre el în străbaterea căruia vrea să afle ceea ce nu este, ca să ştie ce sau cine îşi este, în cunoaşterea cu adevărat pură; trăirea… în atingerea căreia i se dădea cu toate simţurile, fiind propria-şi creaţie, aceea de sine…un fel de moarte a sufletului ştiind că este refuzul acestei creaţii…drum al nostru, al omului, pe calea iubirii de el şi de altul…

Viaţa lui era în spirit; adevărata individualitate, monada esenţială, în inimă…căuta ca să se ştie, pentru a se putea înţelege, nu pentru a încerca să se ghicească, pe bâjbâite…simţea că este ceva din încă neştiutul totului de el şi totul său din ceva; nu ar fi putut lua alt ceva al altcuiva şi să îl pună în înăuntru-i…şi mai ştia că nu putea impune nimănui exigenţa la care el se supusese de bunăvoie, şi nici nu credea a fi în posesia vreunui adevăr decât acela despre el, al lui, cel al virtuţilor lui, un regret având că uneori poate şi-l exhibase, dar unii nu ştiuseră, fără de prihană, a i-l preţui…iar lui, să se deghizeze în alte ipostaze, i-ar fi fost cu neputinţă; nu reuşise a-şi masca fragilitatea…

…ştia că de ar fi simţit altfel, ar fi fost pierdut, pentru că ar fi început o luptă surdă împotriva acelora care nu ar fi crezut în acel adevăr al său, luptă care s-ar fi transformat în războiul lui cu întreaga lume; unul în care nu ar fi existat învingători, ci doar învinşi

…dacă îşi va ierta vreodată greşiţii, se întreba însă…

…ştia că cerul de deasupra este acel din dinăuntrul lui, în împărăţia lui; pământul sacru al fiinţei… şi că acolo trebuie să îl caute pe acel ce se va ivi din el, rostindu-se pe dinafară…ştia că acolo, în inima lui era el, adevărata sa individualitate; acolo era lumea din el…şi el era lumea…acolo era el, viu…acolo îşi simţea cel mai adânc atingerea…acolo îşi simţea iubirea de el…de Dumnezeu…acolo, în inimă avea acea lumină pe care o ştia acum ca fiindu-i mereu atingere, doar că de înţeles, nu o înţelesese dintotdeauna…

…şi ceea ce nu înţelegea, oricât ar fi încercat, era de ce o altă fiinţă ca şi el alegea să fie de catran, ucigându-şi sufletul; suflet hâd care îşi trăia flăcările de smoală ale  iadului de el, întinzându-şi ca o caracatiţă tentacule ale gândurilor scârnave  pline de batjocură înspre alţii, lovind în ei cu josnicie şi cu furie , semn al nimicniciei lui, atât de înrobit şi de posedat de ură, chip schimonosit care hulpav se hrăneşte cu răutatea neagră…

…şi el, copil mereu al timpului, se întreba cât de tare se ura acel suflet pe el însuşi, încât nu putea să iubească, atingându-i cu ură pe alţii din jurul lui…când oare încetase să se iubească, de într-adevăr îşi va fi fost vreodată iubirea  acelei dăruiri de tine celor din jurul tău…când oare pierise acel sentiment plin de magie care te face să simţi că ai atinge stelele cu mâna, că EL te-ar lua de mână şi te-ai lăsa dus…purtat înspre lumină; acea lumină pe care o ai acolo, în lăuntrul tău…acea căldură care se împrăştie prin toate ungherele spaţiului infinit al fiinţei tale pe care o simţi devenind una cu nemărginirea atunci când ţi se pare că totul în preajma ta se dilată a necuprins…

…şi ochii tăi privesc cu pupilele mărite halucinant iar ochilor transfiguraţi li se întâmplă uimirea extazului căutării în tine şi în alţii pe drumul care eşti, acela înspre aflarea de sine, şi în fiecare pas pe care îl faci simţi fierbinţeala urmei, atunci când zvâcneşti întru atingerea acelei minuni de tine şi de alţii…

Când începusei tu, sufletule pierdut de paşi, să devii hain?

Hâd.

Când începe să îţi pălească acea lumină, pâlpâind până se stinge, nemairămânând nimic din ea? când dispari în negura şi în întunericul urii? când începi să îţi trăieşti iadul, tu, cel care fusesei odată rai? ce pune stăpânire pe tine şi cum i te dai urii, abandonându-te ei, fără de luptă, fără de împotrivire, fără de încleştare şi ajungi  să devii un trăitor al iadului? cum din iubire te preschimbi în blestem de tine însuţi?…blestemându-i apoi şi pe alţii fără de vreo vină, atunci când ajungi să te târăşti ca o hidoasă şi monstruoasă creatură cu solzi alunecoşi, scuipându-ţi veninul şi împroşcând cu atingerea lui totul, din răzbunare, din dispreţ, din furie…în grohăinde dezacorduri, spurcate cuvinte scârnav aruncate…

…suflet schilodit, rob al tiranicei uri…

…şi cu răutate crâncenă începi să semeni discordie, asmuţind precum câinii turbaţi gânduri netrebnice asupra altora şi urzind nimicnicii, ţesători abjecţi de plase de cuvinte în care, cu o plăcere diabolică încerci să îi striveşti pe alţii cărora poate nici măcar întâmplare nu le-ai fost; nu îi cunoşti, dar le înscenezi, debil, abracadabrante  interpretări iscate din hidoşenia dinăuntrului de smoală…

Sufletul hâd, la primul semn de albă iubire, va încerca să o înlăture, să o strivească, pentru că nu o poate duce, nu o poate privi în ochi pentru că nu i-ar putea suporta privirea, deşi iubire avusese şi el în el dar o omorâse… fără să îşi dea seama murind, murind-o; cândva, demult, trăise în petale de alb şi albastru, dar strivise corola sub talpă, din urma pasului răsărind grotescă creatură, în triumf malefic care de atunci începuse să devoreze cu ură tot ce era verde, doar că în el îşi săpa caverne…iar prin tenebroasele-i galerii unde îi era ascunzişul se târa, bâjbâind şi orbecăind prin tunelurile intunericului lui, el, omul-negru, în agonia de el, nemaiştiind a-şi învia sufletul, după care nu tânjea pentru că şi-l dăduse de bunăvoie răului…

…iar din calea lui ceilalţi se fereau şi se rugau pentru el ca într-o zi să îşi poată afla drumul…acela al fericirii, al iubirii de sine şi de alţii…

…se înconjurau ei, oricare ar fi fost ei aceia, fiinţe albe din gânduri neîntinate, de acel zid de lumină care vibra în lăuntrul lor, şi nu îl lăsau pe acel suflet rău să le atingă tărâmul lumii…să le pătrundă în sălaşul sacru şi să le pângărească fiinţa…nu uitau că el, răul, sufletul hâd există, fie că o credeau, fie că nu

… şi chiar de nu le era teamă de hidoasa creatură cu chip de om şi învăţaseră  a se feri de ea, nu voiau să creadă că ea există cu adevărat;  îşi spuneau că doar li  s-a părut…că fusese doar un vis…urât şi vrăjmaş… el, omul negru… rău de catran, suflet de smoală ce îşi pierduse demult inocenţa, iar izbăvirea poate nu şi-o va mai afla nicicând… îngerul păzitor îi era tot acolo, în preajmă, să îi apere sufletul, doar că glasul nu i se mai auzea…

…de multă vreme.


Anunțuri

28 de gânduri despre &8222;Rău de catran&8221;

  1. Si cand te gandesti ca rautatea de catran, se amplifica si se-mpanzeste peste tot, cu fiecare secunda care trece…

    Un week-end minunat iti doresc Camelia 🙂

  2. Sunt multi in lumea asta cu sufletul hain, dat raului.. asa cum tu bine descrii… Mai grav este ca nu stiu daca isi vor da seama vreodata ce pierd… Pierd viata.
    Apoi mai sunt aceia ce au sufletul invelit in minciuna… minciuna chiar de ei crezuta.Care traiesc cu o pacla pe suflet, care este tesuta zilnic si care devine tot mai groasa si mai greu de indepartat, dar atat de frumos conturata, incat greu ajungi sa realizezi ca este.. si sunt putini cei ce isi dau seama.
    Pacat ca nu vor intelege niciodata viata. Asa cum este ea.
    Cu mult drag.

    • Zbor de fluture, este o bucurie ori de câte ori te „văd”; eşti, alături de Ada şi de Iulian, printre puţinii care au rămas dintre acei pe care i-am cunoscut acum în urmă cu aproape doi ani; ceilalţi şi-au închis jurnalele. Sau nu mai scriu.
      Este un adevăr dureros acela pe care l-ai spus despre acei care îşi pierd viaţa.Aşa este, nu ştiu să se bucure de ea în lumină, ca de cel mai preţios dar; şansa noastră la vis…viaţa noastră, visul nostru de noi; creaţia de sine, în lumea noastră, cea pe care fiecare şi-o construieşte după chipul şi asemănarea sa, lume în care crede…sau ar trebui să o facă, şi să o apere, să nu şi-o lase terfelită sau pângărită, lume în care josniciile şi mârşăviile altora se vor lovi, de vor vrea să te atingă, de acel zid de lumină la care ai trudit cu greu pe dinăuntrul tău.
      Răul este precum cancerul, precum acele infame celule aducătoare de moarte care cresc, atingând şi distrugând tot ceea ce întâlnesc în calea lor, rău care sfârşeşte odată cu trupul, sleindu-l de puteri.
      Pentru unii, răutatea este ca o plăcere căreia îi sunt supuşi pentru că au fost înrobiţi de ea; vor sfârşi prin a fi schilozi, suflete schilodite.
      Minciuna este păcatul lor de ei înşişi; nu se vor mântui, şi ei i se închină. Mare păcat.
      Cu tot dragul şi eu, Zbor de fluture…mereu cu drag!

      • Ştii cum se spune pe la ţară, Zbor de fluture? Să te îngădui cu lumea; aşa îi spunea străbunica mea, Dumnezeu să o odihnească în pace, mamei mele.
        Vorbele astea mi se par atât de adânci şi pline de smerenia înţelepciunii, vorbe venite din inimă…şi nu mai ştiu cine a spus că atunci când cunoaşterea este trecută şi prin filtrul inimii, ea se numeşte înţelepciune.
        Cu inima vezi mai limpede, iar străbunica atât de multe trăise la viaţa ei.
        Cunoaşterea cu adevărat pură este trăirea.
        Atinge-i-te vieţii! E ceea ce îmi spun. Şi îmi doresc să nu îmi pierd nicicând inocenţa sufletului; dorinţa mea pentru fiecare. Este jurământul pe care i l-am făcut lumii mele…acela că mă voi dărui ei până la ultima suflare a mea şi că voi face din ea un sanctuar al acestui suflet care nu îşi va pierde niciodată – şi când spun niciodată e sacru şi inviolabil ca lespedea de mormânt –Inocenţa.

  3. se zice… ura este absenta iubirii… eu spun… matematic vorbind… ura este iubire cu valoare negativa…
    ne nastem cu predispozitii… si fara sa stim nimic… dar educatia pe care o primim si vointa noastra de alegere, ne formeaza cararea pasului urmator…
    iubirea umana, o percep ca o reflectare de iubire divina… dar cum iubirea divina nu poate avea nici cel putin matematic valare negativa… insemna ca, nu poate fi vorba nici de o reflectare negativa a divinului… deci… ura este propria naostra forama de iubire, pe care voit, o transformam, atribuindui valoare negativa…
    zici tu… ” era cel mai îndemânatic în a se desluşi pe sine”… eu inca ma bajbai fara sa reusesc nici cel putin o deslusire incetosata… de unde… doua varinate zaresc in fata mea… sa traiesc o vesnicie sa am timp a ma cunoste… sau sa renunt la raspunsuri care tin de sufeltul meu necunoscut de mine insumi…
    mare dilema…

    • Acolo unde ura ia locul iubirii; aşa cum întunericul este absenţa luminii; el nu există…este doar absenţa luminii…aşa şi acele suflete; au omorât lumina din ei…murind, murind-o.
      Ovi, a te desluşi pe sine o faci acolo, în lăuntrul tău, unde trebuie să cobori ori de câte ori simţi nevoia să o faci; acolo, în înăuntrul nostru trebuie să ne căutăm, şi nu altundeva, pentru că răspunsurile sunt în noi, doar că trebuie să le punem întrebările care li se potrivesc, şi cred că până acum ai ştiut a te da dezlegării de tine fără se te poarte vreo mână, decât cea care îţi este veşnic călăuză, aceea a luminii din tine, lumina LUI…astfel, în lumea noastră din adânc nu este nicicând frică, deoarece îl avem pe EL ca înalt. De aflat, te afli în fiecare zi;mai descoperi ceva despre tine dacă ştii cum şi unde să te cauţi; you are good at it at leas; you have to!
      De cunoscut, ne vom cunoaşte la sfârşitul vieţii, atât cât ne-am fost cu putinţă a ne afla.

  4. Camelia, inocenta ta s-a nascut odata cu tine si va disparea odata cu tine. Asta e clar. Iar frumusetea sufletului o ai de la ai tai dar imbogatita si de tine. Sper, ca sufletul tau sa fie din ce in ce mai bogat si sa nu-l saracesti vreodata din ce stiu eu ca are. Mi-e drag de tine ca esti un copil bun, ce stie sa precieze adevaratele valori. Ce stie si simte cu drag pentru cei ce ii poarta sentimente frumoase, si nu numai…
    Cu drag.

    • Valorile mele, ca şi ale ale tale, precum ale multora, îmi doresc să cred asta, sunt crezurile mele şi încrederea în ele…preţuirile vieţii. Valorile noastre ar trebui să fie cele ale adevărului, iar adevărul nostru cel al virtuţilor, acelea care ne făuresc lumea; al legăturilor noastre, cele ale nodurilor,fără de putinţă a fi uşor deznodate.

      Să te fereşti de oamenii răi, Zbor de fluture, dar cred că ştii să o faci…sunt dibaci şi îndemânatici în ale ascunzişului. Ce am regretat de câteva ori, a fost că nu mi-am ascultat intuiţia; sunt fire intuitivă şi nu m-a înşelat niciodată acest instinct; când nu i-am dat ascultare, s-a dovedit a fi nu neapărat dramatic, dar mi-a adus o mare mâhnire pe care nu mi-am iertat-o uşor; nu m-am iertat pe mine.
      Dar nu aş vrea să uite despre roată; că este o întoarcere… şi despre puterea gândului. Gândurile unora nu sunt albe…nu sunt deloc albe…doar că nu ştiu că asupra lor se vor întoarce într-o zi.

      Precum spuneam şi o mai spun odată, tot dragul meu de tine, Zbor de fluture, şi un gând prinţesei tale pe care viaţa a binecuvântat-o cu tine şi care binecuvântare îţi este!

    • Răutatea sluţeşte chipul sufletului până la hidoşenie; îi schilodeşte trupul. Unii sunt robii acestei plăceri; rânjinde hiene, în noaptea lor.
      Au un fel de patimă în a se manifesta violent sub forma unei furii diabolice de nestăpânit; lovesc cu mârşavie,fără vreo umbră de regret, terfelindu-i în cuvintele mocirlei josniciei lor pe alţii. Cred că sufletul lor atunci se zbate în convulsii, în chinuri. Cumplit păcat îşi fac.

  5. Cineva poate uri pentru ca in sufletul lui nu mai este loc de alte sentimente,din cine stie ce motiv…dar cand evoluezi de mic cu uratenia asta in suflet este si mai grav. Imi place cum prezinti echilibrat problemele existentiale ale noastre, ale tuturor.
    Totusi, exista cineva careia sufletul tau i raspunde prin aceste cuvinte spuse in acest post? Ma gandesc ca ai cunoscut intamplator, cu un scop sau nu, o astfel de fiinta, transpunerea fizica a unor trairi negative…

    • Adrian, intuiţia ta de săgetător nu dă greş. Doar că nu las nimic ce ar vrea să fie mişelie să mă atingă; îmi apăr lumea şi mi-o protejez.
      Răutatea e osânda nisipurilor mişcătoare; cu cât te zbaţi, cu atât de afunzi mai tare. Lumea asta începe să devină nisipuri mişcătoare pentru mulţi. Locuiesc prientre oameni; iubesc OMUL; viaţa ar trebui să fie Iubire; noi fiindu-i Calea….drumul nostru, al OMULUI…unii însă au devenit supuşii întunericului; înrobiţi de rău, rău căruia şi-au vândut sufletul sau sunt pe cale a şi-l scoate la mezat. Am răbdare şi cred că într-o zi îşi vor aminti încotro-ul înspre ei, ca şi cum, după un lung drum al rătăcirilor paşilor, s-ar întoarce, în sfârşit, acasă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s