Noi, nu, niciodată…noi, nouă, nicicând

Motto: Dragostea e liberă…las-o să zboare! Dacă se întoarce, e a ta…de nu, n-a fost niciodată.

Dă-mi drumul…lasă-mă să plec! îi auzi el gândul de strigăt din depărtare…ciudat…nu suna a disperare; ci mai degrabă a invocaţie.
Ştiu că nu ai să vrei; ştiu că nu ai să poţi; ştiu că nu vrei să mă laşi să plec de lângă tine; ştiu că nici lângă tine nu vrei să rămân; ştiu că niciodată nu îmi vei da drumul. Ştii că niciodată nu voi vrea să îmi dai drumul…ştii că niciodată nu îţi voi da drumul să îmi dai drumul…nu, asta încă nu o ştii, abia mi-am recunoscut-o mie însămi…o simţeai cumva, însă, nu ţi-ai fi dorit să îmi fi dorit altceva…ştiu că niciodată însă nu ai recunoaşte-o…

Mi-ai dat drumul sub mai multe forme dar niciodată sub cea a definiţiei; încă nu mi-ai dezlegat toate sensurile…deşi amândoi ne-am întrebat ce rost sau sens ar mai avea; nu am desluşit însă răspunsul…de câte ori ţi-am dat drumul nu m-am îndepărtat niciodată prea mult de lângă tine…dacă mă gândesc bine, nici nu plecasem; de câte ori mi-ai dat drumul, ai rămas pe loc, aşteptând…ca eu să fac primul pas spre tine, înapoi; nu te-ai îndoit vreo clipă că nu l-aş face…de temut însă, te-ai temut că poate nu se va mai întâmpla; paradoxal, nu? ştiai că mă voi întoarce, pentru că ţi-o doreai…dar îţi era teamă că aş putea să n-o mai fac, pentru că poate nu aş mai fi vrut-o…că nu te-aş mai fi vrut…ştiu că nici aceasta nu ai recunoaşte-o vreodată.

Ştii că  îmi eşti drum; ai devenit din prima clipă în care m-ai învăţat mersul spre tine…ştii că nu vei pleca din fiinţa mea vreodată…te-ai înrădăcinat; ţi-au crescut rădăcini în mine…nu aş putea să îmi smulg o parte…ştiu că ai vrea să fiu eu cea care o va face; să aleagă să plece…şi nu ai vrea ca eu să o fac; să plec…ştii că nu mi-aş dori ca tu să fii cel ce ar vrea să o facă…să se elibereze, eliberându-mă. Nu vreau să o fac…nu vreau să îţi dau drumul să îmi dai drumul, pentru că ştiu că nu o vrei…o  ştim amândoi. Că dacă ne-am da drumul…ne-am rătăci…şi gândul mă doare, pentru că e drum spre întâmplări…

…neîntâmplate.

Şi poate ea era uneori nelinişte pentru că s-ar fi putut gândi să nu îi devii urmă; cea de dinapoi…şi îşi amintea de tristeţea gândurilor sale pe care într-o vreme şi le încătuşase, nelăsându-le să crească şi să îşi devină visuri…şi sufletul îi amorţise întru încremenire pentru că se împotrivea să îl lase să se înfioare a trăire şi îi pusese lanţ de oprelişte…iar el începuse să îi moară câte puţin…şi tremurat a nelinişte dintre întrebare şi răspuns fusese amarul dorinţei căreia îi înăbuşise strigătul, iar chemării sângelui îi pusese potrivnică încrâncenată stavilă.

Dar a fost drum; suntem drumuri…şi ai învăţat-o să păşească pe tine înspre tine şi ai ţinut-o de mână şi i-ai arătat calea pentru că era steaua şi era luminată ca tu să ţi-o poţi vedea într-o zi pe a ta; iar ea era steaua ta şi nu voia să o stingi…şi poate au fost clipe când a simţit că îţi alunecă printre degete…printre acele întrebări şi răspunsuri, în înnegurarea dintre ele; şi era, poate, să se piardă printre tăceri…şi ai simţit, auzindu-i necuvintele, teama de ea însăşi şi ai purtat-o departe de toate zbaterile neliniştilor; şi zgribulită, şi-a cuibărit sufletul într-al tău…şi nici acum poate nu ştii de tremura de frig…or de teamă tremura…şi a trecut atât de multă vreme de atunci încât nici ea nu mai ştie.

Ce faci acum? o laşi în urma paşilor tăi? te priveşte lung în timp ce se îndepărtează de tine…ai vrea să o strigi…ar vrea să te cheme să te întorci…dar cuvintele voastre s-au stins de durere şi nimic nu mai puteţi rosti; sunteţi lacrimă şi tu…şi ea; şi o parte din fiecare din voi doi va muri atunci când celălalt va pleca din cel de lângă din el fără de întoarcere…şi în tine…şi în ea va striga glasul urmei pasului care ar fi trebuit să îţi fie…şi să îi fii…şi tălpile vă vor fi sfâşiate când veţi întoarce amândoi spatele dragostei care vă va privi cu ochii stinşi şi cu mâna întinsă în timp ce degetele vostre a visare odată împreunate se vor descătuşa, lâsând să cadă în nisip şoapta din palmele care ţinuseră odată strâns a pumn un gând…

…şi mai târziu, când celălalt îţi va fi doar în amintiri şi cicatrice în trupul tău, te vei sfărâma în depărtarea pădurilor în care o vreme te-ai rătăcit, dar de care te-ai pierdut…şi încă vei mai simţi, când păşeşti cu tălpile desculţe prin sufletul tău, cum mai sângerează când te sfâşie cioburi de vis ce au mai rămas înfipte acolo pentru că le-ai fi smuls…

Dar îţi intraseră în carne.

Răscolite adâncuri de gânduri…drumuri înspre tine…de aş atinge străbaterile-n mine ale  încă netrăitelor tale urme…de m-aş lăsa dusă de ele, a nevăzută culoare încă…unde te-ar găsi, oare? şi din toate nerostirile mele, cum aş alege să îţi cuvânt?…printre atâtea litere încă ascunse în mine…printre atâtea vibraţii ale sunetelor, nuanţe de nesfârşit albastru ale semnelor care îţi alcătuiesc definiţia…grafie scriind în trupul sufletului meu chemare de dor…şi atunci când mă atinge, în lăuntrul fiinţei mele, a dorinţa de urmă încă necălcată de pasul tău, îmi este prefacere-n durere de neputinţă de a-ţi fi aproape…şi în vis te trăiesc.

În visare de drumîn culoarea de nevedere, de îndepărtată chemare de  a mă împleti în cuvinte şi tăceri în înţelesul rostirii tale de mine, spunându-mi numele…în alcătuirea literelor care sunt; amestec de vocale şi consoane, şoptinde nervuri în smaraldul frunzelor,  ocrotitoare căuşuri ale revărsării de  petale albe, pe care le simţi vibrând în seva din care, hrănindu-mă, îţi dau viaţă…chip de vânt…după conturul pe care ţi l-a atins palma mea, privindu-ţi închipuirea cu ochii larg deschişi, simţindu-te cum te întrupezi în mine…

…răvăşindu-mă în cele ale tale, contopindu-ne, alcătuire a silabelor amândurora, în rostirea trăirii culorii  nevăzute încă, cea a întunecatului albastru şi cea a albei lumini a răsăritului, înfăşurate  de noapte adâncă în învăluitoare răvăşire a înţelesurilor nestrăbătute încă, în care sufletele noastre vor păşi, atingându-se, palme a degete împreunate, cu tălpile desculţe prin auzitul crescând al înfioratului dor de vis.

Străbătându-mi drumurile pe dinăuntrul meu, mă rătăceşti prin ungherele fiinţei mele, acolo unde nu mi-am ştiut ajunge pentru că tăcute şi nearătate mi-au fost, necunoscute rămase, până să vii tu, să le pătrunzi, învăţându-mă acum să mă rostesc…şi acolo, în neştiutele până la tine ale mele unghere, îmi aprinzi flăcări netrăite încă…acolo mă dezlegi de taina de mine şi mă legi de secretele neaflatelor închiselor tale încă dezlegări, hoinar în neştire prin sufletul meu, căutând răspunsul drumului de noi…drum de dor; urmă încă necălcată de paşi ce doare.

A te înrădăcina în trupul sufletului celuilalt pe care îl simţi cum creşte în tine, din dragostea ta sevă…atunci când îl aude pe celălalt cum creşte în el…acolo unde te va locui; în cel mai sacru sălaş…acel al fiinţei tale; iar el, la rândul lui, îţi e lăcaş…un singur trunchi .

Înainte de a fi drumuri înspre înfară suntem călătorii pe dinăuntru…în înăuntrul nostru.
Înainte ca cel care creşte în noi – auzindu-ne cum zvâcnim în el a rădăcină, cum îi pulsăm în tâmplele sufletului şi apoi simţim cum începe să ne curgă prin vene şi devenim o singură culoare şi ni se pare că altă culoare nu ar putea avea decât cea a sângelui nostru – să ne fie palmă; să poată primi în ea vis de om… ne este călătorie în interiorul nostru prin labirintul de noi înşine.

Acei ce cresc în noi copaci din rădăcinile noastre pe care le simt în ei.
A dragoste.

Gând…

“Infrânt nu esti atunci când sângeri
si nici când ochii’n lacrimi ţi-s,
cele mai crâncene înfrângeri
sunt renuntãrile la vis”.

Radu Gyr


Şi de ar fi ştiind, i-ar fi spus, în visul ei şi al lui, că îi va fi cu putinţă să nu se lase pradă disperării…să nu se mai agaţe cu mâinile de ceea ce ar fi vrut să plece din viaţa ei, căci dacă asta e întâmplarea, e toată cu un rost…şi într-o zi paşii rătăcirilor îşi vor auzi drumul spre înapoi…şi că puterea e în lăuntrul ei. Şi să nu se mai amăgească…nu există alt timp în afară de cel de acum şi nu înspre vreun alt încotro trebuie să mai privească a căutare, căci nu va găsi ceva ce nu ar putea şti.

Şi că ceea ce caută, deja cunoaşte.

Nu poţi face să stea ce e făcut să plece.

Noi, nouă, nu ne-am fost cu putinţă.

48 de gânduri despre &8222;Noi, nu, niciodată…noi, nouă, nicicând&8221;

  1. Truth hurts. People hate depression because it reveals the truth, and they don’t want to admit it. When we get depressed we realise how things really are. We realise that we’re alone, that time goes by, that people die, we realise how many things we forgot, we’re scared of the future, we feel worthless, it feels worthless.

    We stop for a second and observe everything that we were running from in our search for happiness. But happiness is chemistry. And love as well. And all our emotions, eveyrthing’s that was so important to us, the greatest events of our lives – it’s just chemistry, biology and physics.

    And all those places, and people, and everything .. they’re nothing. Everything is nothing. Time does not exist. God does not exist. Reality does not exist. We invented stuff.. we live for nothing, die for nothing, everything is meaningless. Every little concept. We learn geography, history and sciences, just to discover in the end that this is all we are. Particles. Cells.

    We suffer in vain and all that marks us throughout our years of existence, is actually.. insignificant. Billions of people cried, and suffered, and died, and nothing ever happens. It’s like someone is playing an insane game with us. I wish nothing existed.

    I see people I love suffering and I wonder why we’re here. What we’re doing here. Why we’re going through this. WHAT’S REALLY GOING ON?

    IS there any point at all in everything? Cause from where I see it, it isn’t. We struggle to do stuff, to learn, study, get a job, we hold on to the ones we love, they go away, we suffer again. People come and go, and no one’s really going nowhere. We chase shadows and get tired, and when we realise that, it’s already too late.

    Years pass by like seconds, and we’ll be replaced by other people, in a few decades, who will be as confused and sad as we are. Who will chase happiness as eagerly as we do now. And this is how it is…

    This is my philosophy. But it’s not always like that. Just when I’m depressed”.
    gând http://boringthoughts.wordpress.com – Ale.

    Apreciază

    • Acum zâmbesc pentru că îţi ştiu gândul; ştiu ce ai vrut să apui…doar că mă gândeam că e tout simplement, un weblog…”doar un blog”…aşa ar suna în traducere ceea ce scrie la status. Doar că e al meu. Al sufletului meu şi al poveştilor lui.
      Când noi suntem poveşti.
      Îţi mulţumesc.

      Apreciază

    • Tu îi eşti lui fir călăuzitor prin propriu-ţi labirint, acel din lăuntrul tău, unde cel pe care l-ai auzit crescând în tine rădăcină din gând firav de verde îţi colindă ungherele, atingându-le pe fiecare; şi în fiecare dintre ele este urma lui, şi după urma pe care şi-o lasă în tine ştie a se recunoaşte…să te recunoască în chip de dragoste. Şi niciodată nu i te vei rătăci. Asta numesc eu „celălalt”.

      Apreciază

  2. celalalt…hm…
    exista oare un celalalt sau e doar o evadare din infinit, din ideea acelui „singur” care l-a facut pe Iisus om: Heli Heli lema sabacthani hoc (Deus meus Deus meus ut quid dereliquisti me)?

    Apreciază

    • Celălalt…cred că fiecare a fost măcar o dată în viaţă un „celălalt” pentru un altul căruia i-a fost răspuns; măsură a dragostei. Celălaltul celuilalt. E acel care te gândeşte; e „tu nu eşti eu”, dar este uniunea ta cu tine…tu eşti în el, el este în tine; e cel care te priveşte din înăuntrul tău cu chipul lui „a fi”, rostire dezgolită, dar nu e „nu mă iubeşti, deci nu exist”…nu el îţi conferă fiinţă, deşi atunci când iubeşti, el îşi află sălaşul în tine…şi te cutreieră…şi te străbate…şi atunci când l-ai dezrădăcinat din tine, te bântuie şi te colindă a nălucă…pentru că într-atât a pătruns în tine…ţi-a pătruns în adâncuri… încât acum, înlăuntrul tău fiind, eşti locuit în cel mai sacru lăcaş; acel al fiinţei tale.

      Nicolae Steinhardt a spus ceva:”În mai toate celulele, una din încuietoarele predilecte este discutarea cuvintelor rostite de Mântuitorul pe cruce:Eli, eli, lama sabahtani? (lb. aramaică n.n) De vreme ce Hristos a putut spune: Dumnezeule, de ce m-ai părăsit, înseamnă că a fost om şi el”…
      A rostit aceste cuvinte în culmea durerii,; suprema durere pe care o putea îndura…ştii de ce, Eo? Pentru că i-a fost cu putinţă; i-a fost cu putinţă uniunea supremă a chinuitoarei dureri şi a tăriei supreme a îndurării ei.

      Celălalt este un acest fel de a fi „cu putinţă” pentru fiecare dintre noi, căruia, aidoma, îi suntem cu putinţă.

      Apreciază

      • Cami (will u let me call you this way?), nimeni nu poate asista la realitatea noastra radicala. pe mine ma doare maseaua mea, ma dor salele mele, iubesc iubirile mele, ALE MELE. dragostea, aceasta chemie vulgaire, nu este altceva decat o emanatie egoista a propriei noastre realitati radicale. putini pot iubi fara o suma de conditii. adeseori, mereu i guess, suntem absolut singuri in dragostele noastre.
        ma vad nevoit sa repet ce spunea Hardy: dragostea ramane aceeasi, oamenii se schimba. ecce homo amore!

        Apreciază

      • one more 🙂

        I want to learn more and more to see as beautiful what is necessary in things; then I shall be one of those who make things beautiful. Amor fati: let that be my love henceforth! I do not want to wage war against what is ugly. I do not want to accuse; I do not even want to accuse those who accuse. Looking away shall be my only negation. And all in all and on the whole: some day I wish to be only a Yes-sayer

        Apreciază

      • My formula for greatness in a human being is amor fati: that one wants nothing to be different, not forward, not backward, not in all eternity. Not merely bear what is necessary, still less conceal it all idealism is mendaciousness in the face of what is necessary but love it.
        the same Nietzsche

        Apreciază

      • Da, Eo, îmi poţi spune astfel; deja ai şi făcut-o…Realitatea radicală, ca cea definită de Ortega y Gasset, cea a vieţii umane şi nu cea a gândirii…da, nimic mai adevărat…cea în care eul este confruntat cu circumstanţele sale…ocurenţă în care singuri venim pe acest pământ, în această lume, singuri suntem atunci când ne întoarcem în pământul din lutul căruia a fost plămădită făptura…singur suntem când iubim…în dragostele noastre, cum o spui.
        Iubirea reală,da…nu se schimbă; este înăuntrul nostru, lăntrul nostru.
        Iubirea adevărată e cea necondiţionată, lucru care presupune renunţarea la ego; doar zvâcnet pur…poate părea un eşec, într-o lume în care condiţia are chip de dictatură. Uneori noi înşine îi punem iubirii condiţii…şi amar este că le trăim experienţa lor, şi nu a iubirii…ca şi cum ai întâlni forma, şi nu conţinutul. Cred că trebuie să iubeşti în libertate, fără ataşament faţă de „formă”…ataşamentul, de fapt, e strigătul nostru…chip de încertitudine, de nesiguranţă…
        Şi mai cred, Eo, că simţi că nu eşti singur în iubire atunci când cineva îţi vorbeşte în propria-ţi limbă, fără a suferi în vreun fel vreo traumă lingvistică…atunci când te învaţă pe dinăuntru, pe de rost, şi te cuvântă pe dinafară…am spus-o şi o mai spun. De cele mai multe ori, unul iubeşte, iar celălalt este iubit.

        Apreciază

    • Nu exista dragoste adevarata, Cami, as putea spune bazanadu-ma pe o scurta incursiune in amintiri. Dar as putea spune, pozitionandu-ma mereu azi, ca sunt vesnic indragostit. Dragostea, o perspectiva noua de fiecare data.

      Apreciază

      • Priveşti în ochii ei, mereu cu aceiaşi ochi, altfel…în ochii dragostei, Eo?
        Cu acea stare sublimă…cea a îndrăgostirii, care pentru unii poate fi ca un vârtej, pentru alţii un montagne-russe…
        Îndrăgostit în chip de dragoste, iubind-o mereu acelaşi, altfel, atât de la fel.

        PS
        De ce uneori credem că îi putem vindeca pe alţii de singurătate?

        Apreciază

    • Suflet candid, îţi mulţumesc pentru că ţi-am fost în gând; îmi închipui că mi-ai şi dăruit unul! Am povestit odată unui suflet care îmi este atât de drag, deşi ne-am fost cu neputinţă unul altuia, cum s-a întâmplat odată să primesc o jumătate de grădină de ghiocei, jumulită şi adusă într-o pungă de plastic…autor, un fost coleg de facultate.
      Cu acelaşi dor şi drag de tine şi eu.

      Apreciază

  3. Nu cred ca exista ceva care sa te poata ingenunchea. Pur si simplu eu nu cred acest lucru posibil dupa ce citesc un astfel de post din care reiese atata tarie. Nu spun de anumite lucruri care razbat, de intensitatea loviturii. Ca o fi Cioran, ca o fi filozoful y, cred ca dincolo de toate, sta cineva suficient de meditativ si intelept care poate trece peste multe. Cat timp tu stii ca dragostea este forta suprema, altceva cade mereu pe loc secund. Uneori insa trebuie sa tii mereu arcul si o sageata la indemana 😉

    Apreciază

    • Adrian, trăiesc o senzaţie ciudată, ca şi cum gândurile mi s-au spart în cerul gurii şi au iscat cuvinte cu gust amar…şi poate mi-ar prinde bine o lance pentru lupta cu morile de vânt…avem una în dreptul inimii, uneori.
      Da, cred în puterea dragostei, şi cred că poate lumina drumul orbilor.

      Apreciază

  4. *Camelia**Zici:
    Ţi-ar sta bine în rol de seism, Blue…printre altele…
    ======================
    Cameliaaa, ce faci? Mă provoci? 😀
    Ţîţîţî … femeile astea …
    Dacă spun că asta seamănă a propunere delicios de indecentă zici că-s mitocan?

    Apreciază

    • Emoticonul acesta zâmbeşte; gândul la care ţi-a fost celălalt, aidoma precum îţi fusese şi exprimarea niţeluş cam tendenţioasă, a fost înlăturat; mă iartă, rogu-te, nu îmi place nimic din ceea ce ar putea undui licenţos; a avea o ca atare undă…nu beau cuvinte grosiere din pahare de plastic. Obscenităţile îmi repugnă, chiar şi având doar chipul unei iniţiale. Mi-aş dori să fi fost doar o biată întâmplare, acea literă…te rog…

      Apreciază

      • Din perspectiva pragmaticii comunicării verbale, textul e Înţeles ca parte a unui proces comunicativ. El Îndeplineşte o funcţie, traduce o intentie, urmăreşte un efect, implică anumite presupoziţii şi se instituie intr-o situaţie de comunicare specifică.
        Paul Cornea distinge trei modalităti de textualizare, corespunzătoare celor trei modalităti de exprimare: factuală, intalnită in textele referenţiale (TR), in care obiectul comunicării e realitatea convenţională si se foloseşte un limbaj denotativ, univoc; ficţională, corespunzând textelor trans- şi pseudoreferenţiale (TPR), În care obiectul e o construcţie imaginară, folosindu-se un limbaj simbolic ; şi ludică, prezentă in textele autoreferenţiale (TAR), care nu trimit la nici o exterioritate, sunt narcisice, obiect şi scop in acelasi timp, etalând o violare a lexicului şi a sintaxei.

        Apreciază

  5. Reacţionez la multe lucruri care mă agresează vizual sau acustic…la cele care îmi zgârie retina sau timpanul…motiv pentru care mi-am retras de ceva vreme ambasada din faţa televizorului, precum îţi zisesem…Prigoană e acela cu pliciul? şi cu datul în stambă pe la o anume televiziune tare dragă bunicuţelor din cartierele multor oraşe? Acela e neuitatul personaj de basm? cel care s-a făcut de mirul lumii?
    Întreabă-mă altceva, Blue, rogu-te…dar nu acum…e o oră târzie…
    Noapte bună…dar nu visa la un altfel de Românie…nu mai ştiu cine spunea că un popor are conducătorii pe care îi merită…
    Cât despre spiritul ludic…unii se joacă de-a viaţa şi de-a moartea cu noi.

    Apreciază

    • Blue, am înţeles cum e cu fractalii; altul era mesajul meu, şi nu credeam că ţi-ar fi cu neputinţă de înţeles prin extrapolare.
      Cât despre restul…te cam hazardezi în supoziţii. Nu m-aş prea încrede în capacităţile tale de a detecta, dar strădania de a o face e de lăudat cu prisosinţă.
      Poate că am un defect; iau lucrurile în serios…unele prea în serios, poate.

      PS
      10 cm, înălţimea tocurilor la pantof, maxim 12. Şi am oroare de culoarea roşie, în caz că ai vrea să mă întrebi vreodată. Şi aş vrea să mai ştii că sunt o persoană extrem de politicoasă, care ştie că libertatea sa se sfârşeşte unde începe libertatea celuilalt…şi iubesc transparenţa cleştarului; îmi place ca lucrurile să fie clar cristal.
      Mulţumesc pentru gânduri; atât eu cât şi sinapsele mele.

      Apreciază

  6. noi… si niciodata… ce straniu mi se pare… pentru ca… noi suntem facuti sa existam si sa fim noi…
    noua… nicicand… imi place mai mult.. noua oricand…
    de obicei pun partea pozitiva prima… partea optimista a veitii… pate de aia cand… vand alaturi noi si niciodata… sau noua si nicicand… mi se pare oca un blestem de a rmane in singuratate… si nu vreau… si nu vreau… si nu… nu vreau singuratate… pentru ca in singuratate ne pierdem sensul si esenta vietii…
    dragstea… nu poate fi incarcelata… mereu este libera… si mereu se intoarce… refuz sa cred ca… dragostea nu se intoarce… si daca nu se intoarce… insemna ca nu a fost dragoste… dar dragostea mereu exista si este a noastra… si a celor de langa noi…
    „las-o sa zboare…” mi-a amintit de un tablou necelebru… unde era reprezent petru dupa umbarea pe ape… cand ii cere lui isus sa plece de la el… isus era reprezentat in picioare putin aplecat spre petru, care cazuse la picioarele lui isus si chiar ii cuprinsese picioarele… tinandu-l strans.. in timp ce… il ruga sa plece…
    asa lasam noi dragostea sa zboare… cu vorba doar.. dar cu inima si fapta o cuprindem si o tinem strans.. ca nu cumva plecand sa ramanem fara ea… dar tocmai oferind-o, ii redam adevarata valenta…

    Apreciază

    • De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunator. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poarta cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. (Corinteni I-13)

      Dragostea e un prinzător de vise, Oovi…este visul pe care îl trăieşti în atingerea inocenţei şi a purităţii…acea inocenţă în care tu o simţi precum cea dintâi a ta femeie; ea ţi se va dărui ca şi cum i-ai fi primul bărbat şi vă veţi iubi ca singurii oameni de pe pâmânt, cu acea dragoste de la început de lume.
      Dragostea este atunci când simţi că îţi răsar stele din vârful degetelor când atingi acea fiinţă pe care o auzi şoptindu-i sufletului tău în cuvinte nerostite de nimeni încă pe pământ…şi simţi că ai vrea să inventezi pentru cineva litere pe care încă nu le-ai trăit…să vă cuvântaţi în graiul vostru.
      Dragostea te atinge în cuvinte nerostite în tăcerea de dincolo de ele a şoaptei trupurilor şi a sufletelor; când sufletul întâlneşte trupul.
      Dacă o iubeşti, nu o mori.

      „Dacă niciodată ar fi mâine…azi m-ai iubi? dacă printr-o absurdă întâmplare nu va să se întâmple vreodată…dacă niciodată nu ar mai fi mâine…azi, te-aş muri…mi-ai spune”?

      Apreciază

Lasă un comentariu