Eşafodul îngerilor

Motto: „Atâta m-am gândit la tine că nici nu mai sunt”.

 

Dacă niciodată ar fi mâine…azi m-ai iubi? dacă printr-o absurdă întâmplare nu va să se întâmple vreodată…dacă niciodată nu ar mai fi mâine…azi, te-aş muri…mi-ai spune? l-ar fi întrebat ea, sufletul alb…

Sunt o plăsmuire a unui tărâm al neîntâmplatelor poveşti unde fiinţele par a fi mai degrabă abstracte, deşi rupte din trupul vieţii sunt…te alcătuiesc în  şoptite  atingeri de străbătânde doruri în descompuneri de gânduri ale neîntâmplarilor; nu mai ştiu care dintre noi l-a născocit, iscându-l, pe celălalt… în care un suflet pribeag visător în straie ţesute-ntr-un război cu iţe încurcate în labirinturi  şi tivite cu descâlcite închipuiri, în chip adamic trăieşte visul de la începuturile lumii, atras de adâncul pătrunderii în tenebrele umbrei, nelinişte viscerală căutătoare de unghere ascunse…câteodată simt cum îţi înlătur umbra…şi atunci trupul mi se încovoaie sub povara coroanei de spini împlântaţi în mine din hăţişurile de la marginea mărăcinişului sufletului tău…şi  îmi sfâşie tâmplele…

…mă rostesc dragostei ca unei rugăciuni şi mă închin ei cu patima  sângelelui meu curgând prin vene albastre a tine…

… iar apoi cea necunoscută ţie şi abia aflată mie, urcă pe eşafodul îngerilor, înveşmântată într-o solemnă tăcere, ca şi cum în ultima clipă i-ar fi fost dat să înţeleagă că în curând va pierde ceea ce îi mai rămăsese…ultimul secret pe care nu i-l dezvăluise nimănui, pentru că dacă ar fi făcut-o şi-ar fi atras mânia cerurilor…iar dacă vei cuteza a mânia divinitatea, îţi va lua înapoi darul, pur şi simplu ţi-l va lua înapoi la fel precum ţi l-a dat;  şi nu i te vei putea împotrivi…

…zeii nu oferă gratuităţi…

…cât îi mai simţi braţele celuilalt suflet ţinându-ţi-l pe al tău, pătrunde-i-te în adâncuri, încât cu greu să poţi fi smuls…deşi şi de acolo se va putea dezrădăcina de tine, dar nu înainte de a-şi sfârteca bucăţi de pământ din el.

Şi nevrând mânia zeilor să o atragă asupra lui, sufletul alb  nu îşi trădase niciodată taina…nu voise să moară în el…aşa că, urcase pe eşafodul visurilor purtând ca însemn heraldic în pumnul strâns nişte petale albe de care nu se lepădase nici o clipă a caducităţii firavelor lui străbateri în pustiu.

Nu voia să moară în el…nu voia să piară pe eşafodul visurilor; trăise, odată,  decapitarea fără vreo execuţie de dinainte anunţată; fusese retezat scurt, printr-o mişcare precisă, fără nici o tresărire de regret, când încă mai dormea pe perna celuilalt suflet…şi nu şi-l putuse feri; nu îşi putuse salva visul…îşi amintea doar că se zvârcolise câteva clipe, şi în ochi îi putuse citi toată durerea sfârşitului de lume, întrebând de ce…dar nu mai avusese timp să audă răspunsul…iar acolo, unde urma să plece pentru că ştiuse cum să moară , înşelătoarele răspunsuri le-ar fi călcat în picioare de ar fi putut, le-ar fi strivit sub talpă cu mânie, pentru că ele îl iscaseră…şi tot ele îl curmaseră…

…şi singurul lui regret fusese candoarea cu care îşi exhibase virtuţile…dar nimeni nu ştiuse, fără de prihană, a i le preţui…iar lui, să se deghizeze în alte ipostaze, i-ar fi fost cu neputinţă; nu reuşise a-şi masca fragilitatea.

Îşi alesese să fie ucis cu sabia… aceea pe a cărei lamă luceau semne runice ale puterii magice; aceleaşi rune pe care le păstrase odată strâns în palma făcută căuş…şi în tot acest timp se gândea că poate, de ar fi fost să îţi fie, ţi-ar fi fost înger al desăvârşirii o clipă cât o veşnicie…şi ai fi simţit, nemaifiindu-ţi fiinţă, că vei rămâne restul veşniciei…

…fără nimeni.