Lasă-l pe omul de alături să vină lângă tine; ştiu că te defineşte cuvântul neîncredere şi mi se pare firesc să îţi fie îndoială, în fond şi la urma urmei, este vorba de tine şi de nimeni altcineva, de tine, de sufletul tău, că trupul rabdă şi îndură; sufletul ţi-l fereşti a-ţi fi sfârtecat, aşa că, îndură-te de el,
e greu să îl laşi pe cel de lângă tine să îţi fie copac, să se înrădăcineze în tine; îi vei fi sevă şi din tine va creşte iar tu, la rândul tău, îl vei simţi la fel, îi vei simţi fiecare foşnet şi fiecare trosnet, îl vei auzi când se înfioară şi când geme a prăbuşire; eşti una cu copacul, ai devenit în clipa când i-ai sădit în tine firava speranţă de verde, culoarea care nu aşteaptă nimic, nici nu cere ceva.
Cu ce să începi mai întâi şi mai întâi, pentru că el, cel ce va deveni cel de lângă tine, doar că acum este cel ce a pornit-o înspre tine pentru că ţi-a simţit primul pas făcut nu a şovăială înspre el, nu te aude încă şi nu ştii dacă îţi va auzi toate sunetele literelor poemului care eşti, nu va şti poate să îţi definească nuanţele? Lasă-l pe el să te asculte mai întâi; spunându-i despre tine făcând-o în modul cel mai simplu cu putinţă, ca şi cum ţi-ai spune ţie, doar că nici tu nu te ştii încă pe de-a-ntregul; de cunoscut, te vei cunoaşte la capătul drumului care eşti, acum experimentezi trăiri şi ţi-ai fost multe, pe rând, aşa cum fiecare îşi va fi fost; toată gama, toată cromatica, înţelegând abia acum ce este griul,
o credeai nuanţa compromisului; o simţeai ca fiind amestecul albului absolut şi a negrului nimicului, compromisul însă nu e trădarea de sine, a-ţi trăda dorinţele, precum te încăpăţânai să crezi, înseamnă să ţii cont de ceea ce năzuieşte celălalt, de visele lui, să i te laşi pe tine, lui, omului de lângă tine, îmi spuneam că asta-i dăruire totală şi abandon, să te dezgoleşti de tine şi să îl îmbraci pe celălalt, pe cel gol, să i te dai haină, să îl laşi să te poarte, el devine tu, tu devii el, o singură fiinţă,
omul de alături va începe prin a învăţa să asculte ceea ce nu îi vei spune, iar atunci când va şti să o facă, vei şti că el e acela, cel. de lângă
tine.
blogul unei Camelii 
Mi-ai rupt sufletul,Camelia!Şi ai dezlănţuit şiroaie,torente de apă sărată pe obrajii mei.
ApreciazăApreciază
Lacrimile alea poate aşteptau demult în tine; lasă-le să-ţi spună durerea. Bietul nostru suflet…câte-i mai facem; ne iartă de fiecare dată. Am spus, odată în viaţă suntem invincibili; întâia oară.
ApreciazăApreciază
Daca suntem copaci… inseamna ca seva noastra- dragostea- va invinge pana si legea gravitatiei, dupa cum spune stiinta!
ApreciazăApreciază
Eu îmi ziceam că iubirea e atracţie gravitaţională. Poate sfida, aşa-i…orice lege. E liberă şi-i zbor. Iar zborul, înălţarea, a fost mereu lupta omului împotriva ţintuirii pe pământ. Oricare ar fi el acel pământ.
Dragostea e centrul sistemului nostru solar; totul se învârte în jurul ei.
ApreciazăApreciază
Ştii ce freamăt au şoaptele de foşnet verde, Ada? Când începi să simţi rădăcini? Ale tale…ale lui? Eşti încotro-ul lui. La fel şi el…ţi-e încotro. Aşa deveniţi împreună.
Tu nu atingi pământul…oricare tu…femeie îndrăgostită; noroc cu el…oricare ar fi acel el. E gravitaţia ta; te ţine şi te aduce cu picioarele pe pământ; capul îţi e tot în nori. Rădăcinile înfipte în pământ. Şi i le simţi; s-a înrădăcinat în tine. Şi i-ai devenit trunchi de copac.
ApreciazăApreciază
Am ramas fara grai… Te imbratisez cu vorbe pline de emotie si drag.
ApreciazăApreciază
Ai anume cuvinte ce ajung acolo, undeva, unde se aşază cu drag. Mulţumesc pentru ele!
ApreciazăApreciază
Oana cea clara…aşa a spus cineva despre tine. Şi se pare că nu s-a înşelat defel. Îţi trimit cu drag un gând…acum şi mereu.
ApreciazăApreciază
Cum e poezia aceea:
Cobori în jos Luceafăr blând,
Alunecând pe scară,
Să dai cu fundu’ de Pământ,
Scânteile să sară!
Ieşi din butoiul cu melancolie şi fii mai optimistă: peste numai şase luni va fi Primăvară!
ApreciazăApreciază
„Niciodată toamna nu fu mai frumoasă”, chiar de-i abia la început. Şi cum mi-am zis că cele mai frumoase amintiri pe care le-ai trăit sunt cele ce urmează a ţi se întâmpla, o şi cred, dară!
Toamna mi-a ascultat ruga şi îmi aude şoaptele, chiar şi pe cele doar în gând rostite.
Ne naştem praf de stele şi suntem meniţi a ne aprinde făclii; am ascultat de chemarea flăcării; nechemată nu vine; trebuie să îţi audă gândul nerostit.
ApreciazăApreciază
Ai un stil de a cuvanta incredibil de subtil si clar in acelasi timp. Imi place mult. Simti mult, multe, intens. Cum reusesti sa Le „gestionezi”?
Pot intelege nimic sau mai mult decat vrei sa spui..
ApreciazăApreciază
Cred că eşti printre sau dintre acei ce înţeleg mai mult decât vreau eu să spun; citeşti printre rânduri sau printre spaţiile dintre ele.
În spatele fiecărei poveşti se află o poveste, Ionuţ. Când noi suntem poveşti…aşa îmi place să o spun.
Suntem exprimări; cât despre simţiri, îmi place să cred că murim a ardere pe rugul nostru iar nu a trecere pe lângă noi fără simţirea urmei…a nimic.
ApreciazăApreciază
stii, Camelia, am venit in seara asta cuminte, am rotit zarul cu mouse la varf si iar intamplator, sau… nu, am ales aparent aleator din lista textelor tale (e de fapt acea insiruire a lunilor/anilor din dreapta paginii), textul asta.
si cum de fapt nimic nu e intamplator, am gasit iarasi ce cautam.
apa, caci mi-era sete.
multumesc pentru raspunsurile din frazele tale.
cel de langa mine e crescut din mine. de multe ori m-am regasit cumva in povestea lui Greuceanu, care isi taia din pulpa ca sa aline foamea calului si sa treaca prapastia. alte ori simt ca inteleg de ce luceafarul a coborit la catalina. suna aiurea? poate. dar asta am simtit.
o sa mai vin, daca-mi permiti. doar vremea sa ma lase.
ApreciazăApreciază
Eu cred că în tine e o sete şi o foame, şi una mai neîndurătoare decât cealaltă.
Aici, pe unde ai ajuns din neîntâmplător, aveam motivele mele să scriu aşa, trecute mai cu seamă prin filtrul unui sentimentalism care ţinea de vârsta unei dragoste al cărei timp fusese încheiat de nişte vreme pentru că se întâmplase ceva care anulase orice speranţă, şi nu eram frazele mele arborescente şi largi care sunt acum, în solilocviile spovedaniilor mele,într-o poveste scrisă cu degete de ivoriu pe care nu credeam că o voi trăi cândva, părea că atât de mult şi de niciodată până acolo mai este.
Mulţumesc pentru lăsatul urmelor de gânduri, Aladina, şi te aştept. ori de câte ori vei dori să mă umbli.
Cel de lângă tine, cel din tine crescut, e zidit din iubire şi dacă ar fi să se stingă, ai simţi stingându-ţi se eternitatea.
ApreciazăApreciază
ana lui manole. cate suntem ane. si cati suntem manole.
sau ambii, alternand, zidindu-ne manastiri, inzidindu-ne.
oftez. ma regasesc. desi-s pierduta.
ApreciazăApreciază
Dac’ai şti de câte ori nu am oftat din rărunchi, Aladina…Pierderea e întru regăsire, eliberarea de înşine domesticind focuri acolo unde ni le căutăm cu supunere, iar despre înzidinduri şi năruiri, cred că fiecare suflet caută acel ceva care să nu se clatine, acel ceva de care să îşi reazime şi incertitudinile şi bucuriile, şi să simtă că e nădejde. Cred câteodată că năruirea şi prăbuşirea se întâmplă atunci când se petrece o necontinuitate a vibraţiilor aceleiaşi intensităţi, pentru că şi sub vibraţii te poţi pulveriza.
Îmi cer iertare că nu am timp pe cât mi-aş dori să îţi fiu umblet printre gândurile care îţi şi te vorbesc, să le ating în tăcere, să le ascult, şi aş veni întruna, întruna, asta vreau să ştii. Voi avea mai multă vreme, şi atunci o voi face. Sunt nişte în fiinţe anume în lumea asta virtuală, iar tu eşti printre ele.
Cu drag, Aladina.
ApreciazăApreciază