Nicăieri spre întunecatul nu ştiu unde

Haimanaua de suflet pribeag rătăceşte pe drumeaguri de doruri; uneori mai şterpeleşte câte unul şi uită să îl mai dea înapoi, se îngroapă în amintirea ce l-a făcut să îi fie astfel, şi prigonit şi vraişte zdrenţuit în fărâme de clipe umblă noaptea lunatec şi nu îl latră câinii, că’l simt a blând rătăcitor în neştire spre un nu ştiu unde, spre unde l-or îndemna gândurile arzânde a dor să o facă.

Suflet tăcut, şi-a închis în tăceri nerostirile, şi ar fi avut atât de multe de făcut şi atât de multe de cioplit a făptură din piatră de amurg de vise; atunci începuse să simtă cum încep a păli, şi ar fi vrut să le reaprindă, dar se aşternuse prea de devreme o pâclă ce îi înceţoşase drumul, şi devenise un suflet orbecăind prin ceaţă spre ceva neclar şi difuz, aşa i se părea că aude, un geamăt doar, venind de undeva de prin îndepărtata-i apropiere ce se însingurase, pe care îl mai simţea dar nu îl mai putea atinge, şi l-ar mai sfâşiat dorinţa cutremurându-i nemărginirea creştetului până în tălpile desculţe a paşi, însă se lepădase de ei pentru că nu mai avea urmă care să îi poarte amprenta, nu mai avea unde şi înspre ce călca…

Şi nici alături de cine.

Sufletul haimana  adoarme noaptea tinându-şi dorul în pumnul încleştat ca nu cumva să îi dea drumul sau să i-l îndepărteze cineva, cine oare s-ar încumeta a o face, şi tresare în somn şi se zvârcoleşte, sărman bietul de el…ce l-o bântui în vis, ce gânduri rămase nespuse nu îl lasă să îşi afle odihna?

Ţi-aş mângâia visul, pentru că ştiu cum e, sufletule, ştiu cum e când lumea ta se prăbuşeşte, când simţi neputinţa de a fi făcut totul şi tot să nu fi fost îndeajuns, când simţi că trebuie să ajungi undeva, într-un anume loc doar al tău şi ştii că aceasta într-o zi se va întâmpla, ai ştiut-o din prima clipă în care ai pornit-o spre într-acolo, înspre visul din capătul ultimei spirale a treptelor ce urcă spre cer, dar ai cumva senzaţia că vei rămâne prins între cele două, că acolo nu vei ajunge niciodată  şi că locului în care te afli nu îi mai aparţii, dar te-a ţintuit captiv, nu te lasă să te îndepărtezi….

…ştiu ce urlet are disperarea şi cum împietreşti când te prefaci în încremenire şi geamătul oaselor sfărâmându-se când îţi încleştezi pumnii a neputinţă când crezi că totul s-a sfârşit şi nimic nu se va mai întâmpla o crezi deşi ştii că ne naştem praf de stele şi suntem meniţi a ne aprinde făclii, ştiu că oriunde se închide o uşă se deschide o fereastră, ştiu cum e să ai inima sfărâmată şi să te gândeşti că poate nici nu mai găseşti toate bucăţile să ţi le aduni şi să ţi le pui la loc, ştiu cum e să te sfârşeşti, dar mai ştiu că a fi solitar nu ni se potriveşte, suflet singuratic că vrei, sau însingurat că te-ai îndepărtat…

…ştiu că nu poţi fi sigur că nimeni nu te mai poate răni vreodată şi că invincibil îţi este dat să fii numai odată în viaţă, după aceea începând să îţi cari zidurile după tine, zidurile în a căror inexpugnabilitate începi să crezi, deşi cineva ţi le va doborî data viitoare fără nici cea mai mică împotrivire din partea ta în ciuda înverşunării  de a te crede dacă nu imun, măcar invulnerabil, apărându-ţi firava-ţi fragilitate, ca să nu aduni ce a mai rămas din sufletul tău căzut în ţărână, pentru că te bântuie spaima că asta ţi s-ar putea întâmpla, şi de tine îţi este mult mai teamă decât de celălalt, pentru că ştii cum i te abandonezi dragostei, dăruind fiecare ungher din tine.

Ştiu.

Ştiu cum e când simţi că atunci când ţi-a murit dragostea ai murit şi tu odată cu ea, când sufletul îţi este cuprins de amorţeală şi nu ar mai vrea şi nu ar mai putea nimic simţi pentru că s-a sfârşit în singura şi unica iubire, ştiu cum e când simţi că ceea ce ai pierdut nu vei mai regăsi vreodată şi va rămâne tot timpul un gol în tine pe care nimeni şi nimic nu îl va mai putea umple şi care care simţi că te-ar înghiţi ca un hău, ştiu cum e să îţi fie cineva, undeva, un trecut peste care nu ai putut trece şi pe care l-ai păstrat ca amintire într-un loc încuiat în tine, ştiu cum e să tresari când priveşti chipul acelei amintiri a ceea ce nu ai putut uita şi ştii că nu ţi s-ar mai putea întâmpla vreodată; încă mai simţi intensitatea acelui dintâi fior ca şi cum l-ai retrăi, şi de asta tresari, şi vei tresări ori de câte ori cei privi însprea acel trecut din viaţa ta care poartă un nume…

Ştiu cum e cu pierdutele iubiri.

Ştiu că se spune că suntem ceea ce într-adevăr ne dorim…că am fi rezultatul propriilor dorinţe şi de aceea trebuie să avem grijă ce vrem cu adevărat pentru că ni s-ar putea împlini; ştiu că ai vrut să fii dragoste. Ştiu că eşti. Ştiu că iubeşti tot ce te înconjură şi iubirea ta, în nesfârşirea ei, ar putea acoperi planeta…ştiu că te dăruieşti pe tine, fiecare părticică a sufletului tău fără a cere ceva în schimb şi simţi cu fiecare atom al fiinţei tale şi că nimic din ceea ce este omenesc nu îţi e străin.

Ştiu că uneori simţi că ai vrea să dai timpul înapoi, dar la fel de bine ştiu că nu ţi-ar folosi la mare lucru să rememorezi trecutul, e mort şi îngropat şi nu mai poţi schimba nimic din ceea ce a fost, nu ai face decât să deschizi răni nelăsând închisă cutia Pandorei, şi s-ar înghesui multe gânduri să iasă de acolo şi multe dintre ele ar fi de tristeţe şi regret. Păduri ce ar fi putut să fie…şi niciodată nu vor fi, ştiu că nu poţi să schimbi sau să îndrepţi ceva, pentru că ce e făcut e bun făcut şi aşa va şi rămâne, că ceea ce a fost a fost când a fost, cât i-a fost şi când i-a fost şi cum i-a fost să fie; nu mai poţi întoarce nimic din drum, dar poţi să faci acel ceva altfel, ca un fel de metamorfoză în care te-ai putea regăsi altcumva, acelaşi…

…ştiu că greşelile au pe lumea asta rostul lor, ştiu că viaţa asta este, dreptul tău de a face propriile greşeli, al nimănui altcuiva, doar dreptul tău şi nimeni nu are voie să te acuze pentru ele sau să te pună la zid şi să dea cu piatra; vei învăţa să nu le mai repeţi, chiar şi pe acelea pe care le-ai făcut la nesfârşit până ţi-au izbutit.

Va fi înţelepciune, vei învăţa să nu mai cazi în toate gropile, decât în cele mari, inevitabile.

Ştiu că toate lucrurile se întâmplă cu un scop desluşit poate mai târziu.

Şi să îţi spun ceva ce mai ştiu.

Ştiu că trebuie să ne lăsăm purtaţi, să ne lăsăm trăiţi, să ne bucurăm în fiecare secundă a vieţii noastre de tot ceea ce ni se întâmplă, să nu ne refuzăm nici o trăire.

Să nu regreţi ceea ce ai făcut ci ceea ce ai fi putut face şi nu ai făcut, să nu mai aduni cuvinte în tine şi să le laşi acolo, în tine, nerostirile din teama de a fi respins, să îl laşi pe cel de lângă tine să te cunoască şi să i te dezvălui…cei care merită o vor afla.

Ştiu că trebuie să avem grijă de sufletul nostru, dar aceasta nu înseamnă să ni-l punem la adăpost, încuindu-ni-l cu lacăte grele; trebuie să îl laşi să fie liber pentru a fi liber pe drumul pe care învăţăm să mergem poticnindu-ne, căzând, zdrelindu-ne, rănindu-ne, rupându-ne, sfărâmându-ne, făcându-ne una cu pământul, poate,să îţi urmezi calea, pentru că eşti drum, să iubeşti cu capul şi să gândeşti cu inima, să înveţi unul despre celălalt unul de la celălalt, să priveşti în ochii celui de lângă tine şi împreună, potrivindu-vă paşii unul alături de ai celuilalt, să o porniţi înspre  acel într-acolo al amândurora.

Să fii.

Ce nu ştiu?

Nu ştiu să uit.

Anunțuri

32 de gânduri despre &8222;Nicăieri spre întunecatul nu ştiu unde&8221;

    • Spuneam undeva că amintirile care te-au lovit şi te-au sfărâmat şi te-au sfăşiat, tăind adânc în carne sunt cele pe care nu le uit şi pe care nu mi le pot îndepărta. Şi nu pentru că poate nu aş vrea să o fac, ci pentru că sunt atât de arogante şi sfidătoare…îşi strigă a triumf supremaţia asupra celorlalte…cele blânde…cele care nu vin niciodată atunci când memoria cheamă, fiind acelea după caretu trebuie să fii cel care se duce şi le caută, apropriindu-ţi-le. Şi pe care, de le uiţi, le vei pierde, de ar fi să fie, pentru totdeauna.
      Am iertat. Sufeltului celui cu iertarea i-am fost linişte. Neuitarea a ceva anume mi l-a scos întotdeauna însă din mine.Iar eu i-am devenit, de ar fi vrut să îi mai fiu drum, locul în care niciodată nu s-ar mai putea întoarce.

  1. Nu vei putea uita. Totul va ramane acolo, intr-un loc special. Iti vei aduce aminte mereu cu drag pentru ca ceea ce a fost nu are cum sa dispara.

    Am avut si eu momente de neintelegere, momente cand am simtit ca timpul s-a oprit cumva. Am ajuns sa inteleg totul peste multi ani si abia atunci sufletul meu s-a linistit. Acum imi aduc aminte de momentele traite, de acele emotii pe care nu le poti descrie in cuvinte si zambesc. A fost frumos atat cat a fost. Toate isi au rostul intr-un fel sau altul 😉

    • Şi eu am făcut pace cu sufletul meu, Agnes; nu îl mai tulbur. Şi nu cred că va mai lăsa garda jos prea curând…pentru o vreme. Poate doar dacă va simţi dorinţa de a avea dorinţă. De i s-ar mai face dor de ceva.
      Acum e un suflet împăcat cu el însuşi şi cu mine…şi care a învăţat să preţuiască ceea ce ar fi putut avea, dar nu a ştiut să îl aibă ca permanenţă pentru că nu a ştiut să îl păstreze decât după ce l-a pierdut.
      Îşi preţuieşte zâmbetul seren care îi pălise. Şi pe care, cumva, şi-l înstrăinase de o vreme. Deşi chipul zâmbea, adâncurile încă îi mai erau furtună.
      Am redevenit ţărm liniştit, fără furtuni.

  2. Jorj, îţi trimit un gând senin; mi-am adus aminte – şi asta pentru că nu uit ceva, vreodată – de un comentariu de al tău…ceva legat de mine şi de controversele mele. Era în povestea „Camelia, amintiri de pe acoperişul lumii mele”…îmi spusesei că era prima dată când citisei ceva pe nerăsuflate…Amintiri simple şi frumoase…Mai ţii minte, Jorj? Cred că da.

  3. Inconfundabilul stil al lui Jorj! : ))

    Din cuvintele tale usor triste, usor amare, s-a transformat totul intr-o prajitura fara zahar (dar totusi prajitura). Unde nu da bine oare o nota de optimism ?

    • Gândurile mele au avut parte azi de ceva ce le datoram de o vreme. Au redevenit azur! Sunt serene.
      Dar cu prăjiturile tot nu’s prietenă, deşi aş fi dat iama în vreo câteva azi.
      Şi da, Jorj şi stilul lui inconfundabil…Îmi e de ceva vreme alături…ne suntem. Unii vin şi pleacă. Alţii rămân.
      Acestora le mulţumesc.

      • Imi pare bine ca ai prieteni carora la plac baietii tatuati in maiouri albe care umbla cu cioara vopsita (mulatra cu parul rosu)
        Hi hi hi
        😀 😉 😛

      • Daca te referi la tatuajele lui Eminem… habar-nam… acum m-am uitat si am vazut ca are un chip si un nume Bonnie-Clyde (probabil fica-sa).
        Cantecul o fi unul bun… nu stiu, pentru mine este o chestie de-o vara la pro fm… iar daca il apreciez pe Eminem… este doar pentru faptul ca a demostrat ca albii pot sa sara intr-o lume a negrilor (vezi filmul – Albii nu pot sa sara cu Wesley Snipes si Woody Harrelson)

        Baba frumoasa, fata tanara, cioara superba 😀
        Astea nu-s pleonasme? :))) Glumesc!
        Daca ne raportam la partea aia de lume… eu trag mai mult spre latino 😉

  4. Nu, mă refeream la tatuajele prietenului meu…şi mi-am amintit ce ai zis odată că te-ar bate gândul să îţi faci unele.
    Am văzut „Albii nu ştiu să sară”…replica a devenit ulterior un fel de sintagmă…
    Negresele sunt frumoase, Jorj, n-ai ce zice…parcă’ s pantere unele.

      • Jorj, pe bune, te recunosc şi cu ochii închişi; un mod de a o spune…eşti indescriptibil, mai presus de cuvinte…nu cred că se poate muri lângă tine…nu cred că ai permite asta…dar de leşinat de râs mai am puţin şi cred că mi se întâmplă!
        De unde naiba ai scos-o pe asta cu pozele? La ce poze să mă uit???
        Negresele or fi bune, dar nu sunt prea prietenă cu dulciurile; am 58 de cm în talie şi aşa vreau să îmi şi rămână precum circumferinţă! În prăjituri dau iama de Paşte şi la Crăciun…dacă mi s-ar întâmpla să fiu pe vreun picior de depresie , ca astăzi, by the way…ocolesc carbohidraţii şi mă axez pe nicotină şi cofeină.

        PS
        Azi a fost „The Delete Day”.

  5. Ei hai… la pozele cu tatuatul… la care oare? 😕 nu tu ai zis…

    PS
    Da stiu 🙂
    Si mai stiu pe unu Robin care se joaca cu tasta Del. 😛

    The Delete Day zici…
    The Day That Never Comes…

  6. „Ţi-aş mângâia visul…pentru că ştiu cum e, sufletule…ştiu cum e când lumea ta se prăbuşeşte…când simţi neputinţa de a fi făcut totul şi tot să nu fi fost îndeajuns…când simţi că trebuie să ajungi undeva, într-un anume loc doar al tău…şi ştii că aceasta într-o zi se va întâmpla; ai ştiut-o din prima clipă în care ai pornit-o spre într-acolo…înspre visul din capătul ultimei spirale a treptelor ce urcă spre cer…dar ai cumva senzaţia că vei rămâne prins între cele două…că acolo nu vei ajunge niciodată şi că locului în care te afli nu îi mai aparţii, dar te-a ţintuit captiv…nu te lasă să te îndepărtezi.”
    cautam ceva , ceva cu inima sa gasesc pentru culoarea ce vreau sa o fac sa cante .. si am gasit , multumesc !!! superb ai spus aici in cuvinte Camelia !

    • Când cauţi cu inima, drumul te poartă şi te duce unde să afli, pentru că ea ştie cum.
      Culoarea pe care ai auzit-o va avea frumuseţea poetică şi artistică a ta, Liviu, pentru că va veni din tine mai cu seamă, din rărunchi, aşa cum vin din mine şi din îndărăturile mele cuvintele mele, fiecare fiind o notă particulară a vibraţiilor lăuntrice.

      Mulţumesc paşilor sufletului tăi, aici pe unde au ajuns cu atingerea; demult nu m-a mai purtat cineva prin aceste locuri în care încă îmi mai legam nişte răni.
      Şi-mi căutam de drum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s