Legături superficiale…sau atunci când s-au condamnat cu toţi la moarte

Ştii, suflet străin, ţi-am auzit pasul; îţi părăseai o lume solitară în care trăisei singur şi neştiut de nimeni vreodată nu pentru că alţii te căutaseră şi nu te găsiseră, ci pentru că tu nu dorisei să te mai afle nimeni, îţi ascunseseşi nu chipul, pe acela îl dăruisei tuturor, senin şi fără de umbre, pentru că cine te privise îşi spusese că nimeni şi nimic nu te-a întunecat vreodată, aşa le păreai, ci pe tine însuţi nu te dezvăluisei nimănui, nimeni nu te cunoscuse vreodată pentru că nu lăsaseşi să fii atins îndeajuns de aproape; nu te lăsasei auzit, cuvintele ţi le închisesei, şi unele ţi le rosteai doar ţie; îţi erau rugă a implorare, şi era sfâşiere că nu le puteai elibera din tine, dar ştiai că nu ar fi oricine cel sau cea care să ţi le înţeleagă, să le dezlege taina lor ştiută doar de tine, ţi-ai fi dorit ca cineva să îţi asculte gândul şi să nu îţi pună întrebări când ochii tăi priveau pierduţi la asfinţit spre răsărit înspre un ceva de undeva de  nici tu nu ştiai de unde, dar îţi şopteai că urma să aibă contur de speranţă nu ceaţă de iluzie, acesta care îţi fusese de atât de multe ori învăluire, de mult prea multe ori o arătare, o închipuire a imaginaţiei tale.

Sufletul străin celorlalţi îşi imagina că cineva îl va înţelege fără de cuvinte şi că îi va iubi nu chipul, ci pe el, şi că va aştepta îndeajuns la poarta sufletului lui fără vreo umbră de îndoială că s-ar întoarce spre într-acolo de unde a venit din zare, şi nu va bate ca să i se deschidă pentru că lanţurile podului ruginiseră şi nu mai puteau coborî podul ca să poată păşi înăuntrul fortăreţei inexpugnabile care altă cale de pătrundere nu avea, nu ar fi avut, decât acel pod care nu mai coborâse de multă vreme şi care nu mai voia vreodată să se lase coborât.

Legături superficiale avusese, atunci când văzuse că fiinţele ce îl înconjurau se temeau, deşi el umbla cu palma întinsă. Le era frică să se lege, poate, îşi spusese cu o tristă resemnare, poate şi ele, la rândul lor, avuseseră parte de poveştile lor care le sfărâmaseră şi nu mai aveau curajul să se încredinţeze nimănui, să se mai lege de cineva, cu fragilitatea dezgolirii  şi a vulnerabilităţii abandonului de ei înşişi, cu sinceritatea cuvintelor şi a necuvintelor din adâncul lor cu dezvelirea zbaterilor, a neliniştilor, a spaimelor, a zvârcolirilor. Poate o făcuseră şi fuseseră trădaţi.

Înşelaţi. Sufletul lor fusese străpuns sau ucis mişeleşte şi le luase o eternitate să îşi adune toate sfărâmele şi cioburile şi să le pună la loc şi să toarne peste ele nepăsare şi neîncredere în cel de lângă ca armură de impenetrabilitate, aşa nimeni şi nimic nu i-ar mai fi putut vreodată străpunge pentru că nu şi-ar mai fi încredinţat sufletul nimănui şi chiar de ar mai fi simţit dorinţa de a avea dorinţă, platoşa l-ar fi împiedicat pe acela ce ar mai fi cutezat vreodată; platoşa l-ar fi tinut îndeajuns de departe pe cel temerar şi la adăpost pe cel cu cicatrice poate încă sângerânde. Pavăză.

Îi simţiseră agonia sufletului, simţiseră cum e să le fie pe moarte; să le fie ucis de altcineva. Şi îşi aleseseră să nu mai permită să mai simtă ceva vreodată; îl condamnaseră ei înşişi să îl lase să moară, dar să nu le fie omorât de către altul,îl exilaseră a nesimţire în ei înşişi, iar exilul în propria-ţi persoană e câteodată cu neputinţă de întoarcere…şi de atunci, tot ce avuseseră pentru cei ce ar mai fi încercat să se apropie fuseseră doar legături de suprafaţă, nu de adânc.

Sufereau poate, nu ştiu, îşi zisese sufletul străin. Ştiu doar că nu mai voiau să mai fie vreodată răniţi. La fel ca şi mie, aşa li se întâmplase şi lor…

Şi fiecare îşi trăia de acum singurătatea lumii lui. Şi aşa se făcea că erau atâtea lumi solitare pe pământ.

De teamă.

De moarte. De cel de lângă.

Care moarte oricum avea să ţi se întâmple, pentru că sufletul tău pierea încet, neauzit de nimeni, sunet imperceptibil, abia şoptit, încât nici tu însuţi nu mai puteai ajunge până la el, deja delira şi părea a nu te mai recunoaşte, simţeai doar cum neantul tăcerii te înghite.

Tăcerea de tine…

…însuţi.


18 gânduri despre &8222;Legături superficiale…sau atunci când s-au condamnat cu toţi la moarte&8221;

    • „În nerostirile orbirii”, acestea erau cuvinte de final. Ştiam că odată le voi spune mai multe acestor câtorva litere… într-o poveste. Poveste a oricui a ales să îşi exileze sufletul în tăcerea de sineşi şi să nu mai îndrăznească a mai crede, nicidecum a mai dori.Îşi stăpâneşte prea bine dorinţa, aşa că e la adăpost de trăiri; nu le mai vrea…şi le-a îndepărtat demult…l-au secat până la ultima picătură…până nimic nu a mai rămas din el…doar o umbră a celui ce a fost.
      De ar fi deci să mai dorească, ar şti bine cum ar putea să nu i se mai întâmple.
      Doar că şi-ar dori să o mai poată crede,
      Să creadă că îşi va dărui într-o zi sufletul cuiva care va veni de la răsărit, la fel ca el. Cu palma întinsă.
      Şi care îşi va aşeza palma în palma lui.
      Şi şi le vor împreuna!

      Bine te-ai întors, Mihai.

      Apreciază

  1. E un mesaj ascuns printre cuvinte, pentru cei care lasă să plece din viaţa lor pe cineva fără să se împotrivească. Pentru că le este teamă. Aruncaţi armurile…ştiu că veţi risca…încă odată poate..poate de mai multe ori…dar dăruiţi-vă pe voi înşivă sufletului vostru…lăsaţi-vi-l descătuşat…faceţi-i un loc în voi celui de lângă…şi de va fi să mai muriţi încă o dată, poate vă va durea de data aceasta mai puţin.

    Apreciază

    • Nu ne putem ascunde de noi înşine, Ada, pentru că am putea deveni maeştri în arta disimulării şi a camuflajului încât ne-am putea pierde pe vecie şi nu ne-am mai regăsi. Nu ne-am mai recunoaşte chipul din oglindă şi ne-am întreba ce străin ne-a luat locul în noi. Măştile sunt paravane care ne ascund fragilitatea. Atâta tot.
      Şi măştile au un mare dezavantaj. Li se întâmplă să cadă. Şi să te dezvăluie.
      Despre altfel de măşti …ale imposturii unora…pentru că multe dintr-acelea sunt, nu rostesc cuvinte. Nu mi le merită acei.

      Apreciază

  2. E greu să fii închis în propria cetate…În una de nepătruns.
    Nu ştii oare că pe vreme de război trebuie să te adaposteşti?De lance,de tunuri…Astea sunt cetăţile.Refugii.Pentru cei care se luptă cu viaţa.
    Şi trebuie să fie puternice,inexpugnabile…Să-i poată apăra.

    E linişte acolo.Dar nu una care calmează,aducătoare de pace.E liniştea singurătăţii.

    E lupta lor…De aceea pe toţi ceilalţi îi îndepărtează.Să nu fie răniţi…şi să sângereze.Să moară…într-un final.Dar oare…unde sunt doi nu creşte puterea?Când îţi împarţi povara cu altcineva…devine mai uşoară.Doar o jumătate dintr-un întreg va atârna pe umerii unei persoane.Dar celălalt de ce trebuie să poarte pe umeri o jumătate care nu e a lui?De ce să intre într-o luptă străină…? Din iubire?

    Apreciază

    • Mie îmi par acestea rostite de tine ca având aer de întrebări retorice!
      Subiectul inexpugnabilităţii l-am „expus” de nenumărate ori. Dacă ai citit, şi cred că ai făcut-o…şi despre o anume altfel de linişte am povestit.
      dacă vrei să vorbim de războaie…cele cu tine însăţi, care sunt cel mai greu de purtat…se pare că şi asta am făcut-o. Despre luptele interioare…despre cele cu morile de vânt…just name it!
      Această poveste este despre tăcere, da…despre dragoste, da. Dar nu numai despre cea dintre un bărbat şi o femeie. Acea dragoste.
      Este despre tăcerea de tine însuţi. Este grea ca lespedea de mormânt. Şi câteodată cu neputinţă de a o înlătura.
      Nu e vorba de lupta cuiva şi de războiul nimănui şi nici de capitulare fără nici cea mai mică împotrivire.
      Este vorba de teama de a ne mai pune sufletul în palma cuiva, pentru că odată ce am fost nu răniţi, ci sfărâmaţi e greu să te mai laşi a doua oară pradă abandonului…pentru că atunci când ai o legătură, te dezlegi de noduri şi îi devii celuilalt fir în propriu-ţi labirint; i te dezlegi de taine şi i te dărui până în ultimul ungher al fiinţei tale; nu îi laşi nimic la nevedere; ai încredere că va şti ce să facă.
      Când eşti făcut fărâme şi abia te aduni de pe unde te-a împrăştiat, devii mult mai temător; atât cu tine, cât şi cu ceilalţi…şi din ce în ce mai departe de tot. Departe de ei; departe de tine. Nu vei mai lăsa pe nimeni în tine, şi tot ceea ce vei face va fi de suprafaţă; în abisul tău te-ai îngropat. Şi la fel ca tine, şi ceilalţi care au avut vreodată sufletul zdrobit şi încă mai simt în ei colţuri de stâncă. La fel şi ei au ales să plece departe de alţii şi să devină încremeniri.
      E moartea de tine însăţi. Când sufletul moare. Şi simţi că ai vrea să îl laşi să o facă pentru că a pătimit destul. Dar ceva nu te lasă.

      Apreciază

  3. Interesant sentimentul de a simti cum te inradacinezi in celalalt. Sa vezi cum lastarii inmuguresc pe crengile lui si mugurii lui infloresc pe crengile tale. Sunt dati cand mutilarea increderii este dusa la extrem si atunci o noua relatie sufera cautandu-si vina

    Apreciază

Lasă un comentariu